Customs debt prescription and preferential origin certification for reclassified imported goods

Şedinţa publică din data de 08 noiembrie 2019

Asupra recursurilor de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Cererea de chemare în judecată

Prin acţiunea înregistrată la data de 2 septembrie 2016 sub nr. x/2016 pe rolul Curţii de Apel Suceava, secţia contencios administrativ şi fiscal, reclamanta S.C."A."SRL a chemat în judecată pârâţii Ministerul Finanţelor Publice - Administraţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Iaşi şi Ministerul Finanţelor Publice - Administraţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală Regională Vamală Cluj-Napoca - Biroul Vamal de Frontieră Halmeu şi a solicitat să se anuleze:

- Decizia nr. ISRc 3257/29.02.2016 emisa de D.G.R.F.P. Iaşi prin Serviciul Soluţionare Contestaţii, comunicată Societăţii în data de 07.03.2016, prin care autoritatea a respins contestaţia formulată împotriva deciziilor pentru regularizarea situaţiei privind obligaţiile suplimentare stabilite de controlul vamal nr. x şi a Proceselor-verbale de control nr. x/07.10.2014, nr. y/07.10.2014, nr. z/07.10.2014, nr. w/07.10.2014, nr. t/07.10.2034 emise de BVF Hal meu;

- Decizia pentru regularizarea situaţiei privind obligaţiile suplimentare stabilite de controlul vamal nr. 19/07.10.2014, precum şi Procesul-verbal de control nr. x/07.10.2014, ambele emise de BVF Halmeu şi comunicate Societăţii în data de 16.10.2014, prin care s-a stabilit în sarcina S.C. A. S.R.L. obligaţia de plată a sumei de 782.510 RON reprezentând taxe vamale, TVA, dobânzi şi penalităţi de întârziere pentru perioada 04.08.2010 - 31.12.2010 (sumă alcătuită din: a. suma de 350.303 RON, reprezentând taxe vamale calculate suplimentar; b. suma de 84.078 RON, reprezentând TVA aferentă taxelor vamale calculate suplimentar; c. suma de 290.745 RON, reprezentând dobânzi de întârziere şi penalităţi aferente taxelor vamale calculate suplimentar şi d. suma de 67.384 RON, reprezentând dobânzi de întârziere şi penalităţi aferente TVA pentru taxele vamale calculate suplimentar);

- Decizia pentru regularizarea situaţiei privind obligaţiile suplimentare stabilite de controlul vamal nr. 20/07.10.2014, precum şi Procesul-verbal de control nr. x/07.10.2014, ambele emise de BVF Halmeu şi comunicate Societăţii în data de 16.10.2014, prin care s-a stabilit în sarcina S.C. A. S.R.L. obligaţia de plată a sumei în cuantum total de 1.129.984 RON reprezentând taxe vamale, TVA, dobânzi şi penalităţi de întârziere pentru perioada 08.01.2011 - 31.12.201 l (sumă alcătuită din: a. suma de 538.272 RON reprezentând taxe vamale calculate suplimentar; b. suma de 129.182 RON reprezentând TVA aferentă taxelor vamale calculate suplimentar; c. suma de 373.012 RON, reprezentând dobânzi de întârziere şi penalităţi aferente taxelor vamale calculate suplimentar; şi d. suma de 89.518 RON reprezentând dobânzi de întârziere şi penalităţi aferente TVA pentru taxele vamale calculate suplimentar);

- Decizia pentru regularizarea situaţiei privind obligaţiile suplimentare stabilite de controlul vamal n r. 21/07.10.2014, precum şi Procesul-verbal de control nr. x/07.10.2014, ambele emise de BVF Halmeu şi comunicate Societăţii în data de 16.10.2014, prin care s-a stabilit în sarcina S.C. A. S.R.L. obligaţia de plată a sumei în cuantum total de 1.180.758 RON reprezentând taxe vamale, TVA, dobânzi şi penalităţi de întârziere pentru perioada 03.01.2012 - 31.12.2012 (sumă alcătuită din: a. suma de 612.266 RON, reprezentând taxe vamale calculate suplimentar; b. suma de 146.946 RON reprezentând TVA aferentă taxelor vamale calculate suplimentar; c. suma de 339.955 RON reprezentând dobânzi de întârziere şi penalităţi aferente taxelor vamale calculate suplimentar; d. suma de 81.591 RON reprezentând dobânzi de întârziere şi penalităţi aferente TVA pentru taxele vamale calculate suplimentar);

- Decizia pentru regularizarea situaţiei privind obligaţiile suplimentare stabilite de controlul vamal nr. 22/07.10.2014, precum şi Procesul-verbal de control nr. x/07.10.2014, ambele emise de BVF Halmeu şi comunicate Societăţii în data de 16.10.2014, prin care s-a stabilit în sarcina S.C. A. S.R.L. obligaţia de plată a sumei în cuantum total de 1.153.417 RON reprezentând taxe vamale, TVA, dobânzi şi penalităţi de întârziere pentru perioada 07.01.2013 - 31.12.2013 (sumă alcătuită din: a. suma de 671.707 RON reprezentând taxe vamale calculate suplimentar; b. suma de 161.209 RON reprezentând TVA aferentă taxelor vamale calculate suplimentar; c. suma de 258.464 RON reprezentând dobânzi de întârziere şi penalităţi aferente taxelor vamale calculate suplimentar; d. suma de 62.037 Ici reprezentând dobânzi de întârziere şi penalităţi aferente TVA pentru taxele vamale calculate suplimentar);

- Decizia pentru regularizarea situaţiei privind obligaţiile suplimentare stabilite de controlul vamal nr. 23/07.10.2014, precum şi Procesul-verbal de control nr. x/07.10.2014, ambele emise de BVF Halmeu şi comunicate Societăţii în data de 16.10.2014, prin care s-a stabilit în sarcina S.C. A. obligaţia de plata a sumei în cuantum total de 719.245 RON reprezentând taxe vamale, TVA, dobânzi şi penalităţi de întârziere pentru perioada 06.01.2014 - 04.09.2014 (sumă alcătuită din: a. suma de 476.613 RON reprezentând taxe vamale calculate suplimentar; b. suma de 114.387 RON reprezentând TVA aferentă taxelor vamale calculate suplimentar; c. suma de 103.420 RON reprezentând dobânzi de întârziere şi penalităţi aferente taxelor vamale calculate suplimentar; d. suma de 24.825 RON reprezentând dobânzi de întârziere şi penalităţi aferente TVA pentru taxele vamale calculate suplimentar).

A mai solicitat reclamanta să se constate faptul că SC. "A." S.R.L. nu datorează obligaţiile fiscale suplimentare stabilite în sarcina sa prin Deciziile de regularizare şi Procesele-verbale de control anterior menţionate, în cuantum total de 4.965.914 RON reprezentând taxe vamale, TVA, dobânzi şi penalităţi de întârziere.

Totodată, a solicitat obligarea pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de soluţionarea prezentului litigiu.

Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 48 pronunţată în data de 13 martie 2017, Curtea de Apel Suceava, secţia contencios administrativ şi fiscal a admis în parte acţiunea în contencios administrativ, având ca obiect "anulare act administrativ fiscal" formulată de reclamanta S.C."A."S.R.L., în contradictoriu cu Ministerul Finanţelor Publice - Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Iaşi, şi Ministerul Finanţelor Publice - Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală Regională Vamală Cluj Napoca - Biroul Vamal de Frontieră Halmeu.

A anulat Decizia nr. ISRc 3257 din 29.02.2016, emisă de D.G.R.F.P. Iaşi - Serviciul Soluţionare Contestaţii, precum şi deciziile pentru regularizarea situaţiei privind obligaţiile suplimentare stabilite de controlul vamal nr. 19 din 7.10.2014, nr. 20 din 7.10.2014, nr. 21 din 7.10.2014 şi nr. 22 din 7.10.2014, precum şi procesele-verbale de control nr. x din 7.10.2014, nr. 4223 din 7.10.2014, nr. 4224 din 7.10.2014 şi nr. 4225 din 7.10.2014 emise de Biroul Vamal de Frontieră Halmeu, obligând deopotrivă pârâta D.G.R.F.P. Iaşi să plătească reclamantei suma de 45.000 RON cheltuieli de judecată reprezentând onorariu avocat diminuat de la 107.628,54 RON şi 550 RON taxă judiciară de timbru.

Prin încheierea de şedinţă (interlocutorie) din data de 23 ianuarie 2017 pronunţată de aceeaşi instanţă s-au dispus următoarele:

" Constată că produsul comercializat de reclamantă se încadrează la poziţia tarifară nr. 283311 din TARIC.

Repune cauza pe rol pentru punerea în discuţie a următoarelor chestiuni:

- excepţia de prescripţie a dreptului de a stabili datoria vamală în sarcina reclamantei;

- inexistenţa obligaţiei de plată a taxei vamale pentru perioada de 17.07.2011 - 28.12.2013 raportat la dispoziţiile Regulamentului CE nr. 732/2000.

Fixează termen de judecată la 13 martie 2017, cu citarea părţilor.

Pronunţată în şedinţa publică din 23 ianuarie 2017."

Cererile de recurs

Împotriva sentinţei nr. 48 din data de 13 martie 2017 a Curţii de Apel Suceava, secţia de contencios administrativ şi fiscal au formulat cereri de recurs pârâtele Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Cluj-Napoca şi pentru Biroul Vamal de Frontieră Halmeu şi Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Iaşi, încadrând în drept criticile lor în dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Prin recursul său recurenta - pârâtă Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Iaşi a solicitat admiterea recursului, casarea sentinţei recurate, iar în rejudecare, să se dispună respingerea contestatiei formulată de către S.C. A. S.R.L. şi menţinerea Deciziei nr. x/29.02.2016, emisä de DGRFP Iasi, prin care a fost respinsä contestatia formulata de S.C. A. S.R.L. împotriva deciziilor pentru regularizarea situaţiei privind obligaţiile suplimentare stabilite de controlul vamal nr. 19 - 23/07.10.2014, emise de Directia Regionalä Vamalä Cluj - Biroul Vamal de Frontierä Halmeu, în suma totală de 4.965.914 RON.

A solicitat recurenta a se constata că, în ceea ce priveşte prescripţia dreptului de a stabili obligaţii vamale suplimentare, de îndată ce a stabilit suma datorată legal şi debitorul, prin emiterea deciziilor pentru regularizarea situatiei privind obligaţiile suplimentare stabilite de controlul vamal nr. 19 - 23/07.10.2014, care erau titluri de creantä conform art. 100 alin. (8) din Legea nr. 86/2006, Biroul Vamal de Frontierä Halmeu a înregistrat în evidenta contabilä (înscrierea ulterioarä în evidenta contabilä) în termen de 2 zile aceste drepturi stabilite suplimentar.

După înscrierea în evidenţa contabilä a sumelor stabilite prin deciziile pentru regularizarea situatiei privind obligatiile suplimentare stabilite de controlul vamal nr. 19 - 23/07.10.2014, Biroul Vamal de Frontierä Halmeu a comunicat debitorului S.C. A. S.R.L., prin adresă de înaintare, trimisä prin postä cu scrisoare recomandatä cu confirmare de primire în conformitate cu prevederile art. 33 alin. (2) din Legea nr. 86/2006, precum si cu cele ale art. 63 alin. (8) din Ordinului nr. 7521/2006 pentru aprobarea Normelor metodologice privind realizarea supravegherii si controlului ulterior.

Astfel, deciziile pentru regularizarea situatiei privind obligatiile suplimentare stabilite de controlul vamal nr. 19-23/07.10.2014 si Procesele-verbale de control aferente au fost comunicate reclamantei in data de 16.10.2014, respectiv în termen de 9 zile de la data înscrierii în evidentele contabile a organului vamal a sumei 4.965.914 RON, fiind astfel respectat termenul imperativ preväzut de art. 221 alin. (3) din Codul Vamal comunitar.

Cum dispozitiile art. 221 din Regulamentul (CEE) nr. 2913/1992 privind instituirea Codului Vamal Comunitar, fac parte din Capitolul 3 Recuperarea Valorii Datoriei Vamale, Sectiunea 1 înscrierea în evidenţa contabilä si cornunicarea valorii drepturilor debitorului vamal, se referä în exclusivitate la situatia înscrierii drepturilor vamale în evidentele contabile la momentul nasterii acestora. Or, în spetä, avem o diferenCä temporalä între nasterea dreptului propriu zis si înscrierea acestuia în evidentele contabile, deoarece aceastä din urmä operatiune s-a produs dupä o procedurä de verificare, expertizare si analizare a informaţiilor privind bunurile importate.

Fără a educe atingere aplicärii art. 218 alin. (1) paragrafului al doilea, dacă se face uz de posibilitatea prevăzută în paragraful precedent, acordarea liberului de vamä pentru märfuri de cätre autoritä!ile vamale echivaleazä cu comunicarea cätre debitor a valorii drepturilor înscrise în evidenţa contabilä.

Dispoziţiile art. 221 din Regulamentul (CEE) nr. 2913/1992 privind instituirea Codului Vamal Comunitar, se referä în exclusivitate la situaţia înscrierii drepturilor vamale în evidenţele contabile la momentul nasterii acestora. Astfel interpretarea oferitä de instanţa de fond, este greşitä si din perspectiva că aduce prevederile art. 100 din Legea nr. 86/2006 inaplicable, fapt ce nu poate fi accepta ca unul legal si corect. Voinţa legiuitorului national a fost exprimată prin raportare la Codul vamal comunitar, în demersul aderärii la Comunitate Europeanä, Legea nr. 86/2006 a fost "verificatä" de forurile comunitare în vederea aplicärii legislatiei vamale pe tot spa!iul comunitar, dar mai mult decât atât este elocventä ultima frazä a Legii nr. 86/2006:

"Prezenta lege asigurä aplicarea Regulamentului Consiliului (CEE) nr. 2.913/92 de instituire a Codutui vamal comunitar, cu modificärile ulterioare, publicat în Jurnalul Oficial al Comunitätilor Europene nr. 302/1992."

În altă ordine de idei, susţine în continuare recurenta-pârâtă, interpretarea instanţei este gresitä şi din raţionamentul potrivit căruia înscrierea în evidentele contabile se face doar a unor sume ce sunt prevăzute de titluri de creanţă, iar astfel de titluri, în speţă, sunt deciziile de regularizare contestate. Prin urmare, apreciază recurenta că nu poate fi calculat termenul înscrierii în evidentele contabile anterior emiterii unui act administrativ fiscal-vamal. Chiar în cauza pendinte înscrierea s-a produs la momentul emiterii actelor contestate, nu la altă dată anterioarä, cum a fost indusä în eroare instanta de fond, deoarece la momentul acceptării declaratiilor vamale drepturile vamale datorate de reclamanta au fost 0 (zero), iar sumele 0 (zero) nu sunt înscrise în evidenţele contabile. Deci, în spetä, singurul moment când s-a procedat la înscrierea în evidentele contabile a fost data de 07.10.2014.

Solicită astfel recurenta - pârâtă a se constata că autoritatea vamalä a reverificat declaratiile vamale, a înscris ulterior datoria vamalä constatată în evidenta contabilä şi a comunicärii debitorului aceastä datorie în intervalul de 3 ani, respectând astfel prevederile art. 221 alin. (3) din Codul vamal comunitar.

Concluzionând, susţine recurenta că dispozitiile limitative privind termenul de 3 ani de comunicare a dreptului vamal a fost respectat întocmai, deoarece înscrierea în evidencele contabile s-a produs la data emiterii actelor contestate, respectiv la data de 07.10.2014, iar comunicarea acestora cätre debitoarea - contestatara în data de 16.10.2014.

Legiuitorul comunitar prevede în actul normativ atât reglementäri de drept material cât cel procedural, or nasterea dreptului vamal este prin excelenţă un aspect material, desi se referă la un termen, respectiv o dată calendaristicä, iar înscrierea în evidentele contabile a unei operaţiuni administrative ce în legislatia nationalä echivaleazä cu emiterea actelor administrativ fiscale şi, respectiv, comunicarea acestor drepturi sunt notiuni procedurale, sens în care textul aliniatului 3 vine să completeze teza expusä în aliniatul 2, care la rândul său constituie o exceptie la ipoteza descrisä în aliniatul 1 din art. 221 din Regulamentul (CEE) nr. 2913/1992 de instituire a Codului Vamal Comunitar.

Legiuitorul precizează expres că, înscrierea drepturilor, respectiv a datoriei vamale în evidentele contabile se efectueazä de îndată, dupä efectuarea procedurii calculării. Astfel, este evidentă înscrierea în evidenţele contabile a unei sume dintr-un act deia emis, deci ulterioarä emiterii, în acest sens, este elocvent textul art. 220 din Regulamentul (CEE) nr. 2913/1992 de instituire a Codului Vamal Comunitar .

În spetă există douä termene de prescriptie distincte - unul al dreptului de a stabili datoria vamalä si unul privind urmärirea si recuperarea datoriei vamale.

Pentru calculul termenului de prescripţie al dreptului de a stabili datoria vamală, există termenul de 5 ani prevăzut de art. 100 din Codul vamal român.

În ceea ce priveşte raţionamentul instantei, desi instanta de fond susţine cä interpretează logic prevederile Regulamentul (CEE) nr. 2913/1992 de instituire a Codului Vamal Comunitar, aceasta greşeşte din puncult de vedere al solutionării conflictului între norma comunitarä si cea nationalä în favoarea celei comunitare. Desi, la prima vedere, raţionamentul primei instantei pare just, situatia reală este că normele aflate în discutie, respectiv art. 221 din Codul vamal comunitar si art. 100 din Codul vamal al României reglementeazä acte vamale diferite, nefiind în conflict. Art. 221 reglementeazä comunicarea - act de procedurä, iar art. 100 modificarea declaratiilor vamale act material de modificare a drepturilor vamale, näscute anterior, la momentul depunerii declaratiei vamale.

Astfel, susţine recurenta că, în limbajul folosit de norma comunitară, înscrierea este diferitä de comunicare si interpretarea instantei este gresitä, căci înscrierea în evidenta contabilä cu 0 (zero) RON NU s-a produs la momentul depunerii declaratiei vamale-act material, ci ulterior, când declaratiile au fost modificate prin emiterea deciziilor contestate.

Autoritatea vamală a procedat la calculul sumelor datorate cu titlul de taxä pe valoarea adäugatä, cu aplicarea dispozitiile art. 139 alin. (1) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, cu modificärile si completärile ulterioare si al accesoriilor.

În ceea ce priveşte aprecierea primei instante privind "inexistenta obligatiei de plată a taxei vamale pentru perioada 17.07.2011-28.11.2013 în baza Regulamentului CE nr. 722/2008" (nn. 732/2008 !!!), solicită recurenta a constata că acestä obligatie existä.

Astfel, pentru a beneficia de preferinţe tarifare, certificatul de origine de tip A trebuie depus odatä cu declaraţia vamală de punere în liberä circulaţie. Datoria vamalä ia nastere la data acceptärii declaratiei vamale.

Or, certificatele de origine forma A aferente importurilor de sulfat de sodiu realizate în perioada 17 iulie 2011 - 28 decembrie 2013 nu au fost depuse la Biroul Vamal de Frontierä Halmeu pentru acordarea preferintelor tarifare, în consecinţă se aplicä taxa vamalä de 5,5%.

Atunci când se întocmeste o declaratie vamală privind unul din regimurile mentionate la alin. (1) pe baza informatiilor care conduc la faptul că toate sau o parte a drepturilor legal datorate nu au fost încasate, persoanele care au oferit informatiile necesare la întocmirea declaratiei si care stiau sau care a fi trebuit sä stie în mod normal cä aceste informatii erau false pot fi considerate, de asemenea, debitori vamali în conformitate cu dispoziţiile nationale în vigoare." iar art. 223 din Legea nr. 86/2006 privind Codul vamal al României, cu modificärile si completärile ulterioare prevede că "art. 223 ...(2) Datoria vamalä se naste în momentul acceptärii declaratiei vamale în cauzä."

În ceea ce priveşte preferinţele tarifare cuprinse în Regulamentul CEE nr. 732/2008, susţine recurenta - pârâtă cä preferinţele tarifare se acordä în baza unui cerificat de origine, la cererea importatorului, depusä fie odatä cu declaratia vamalä, fie ulterior, conform prevederilor art. 97n:

"Proceduri de punere în liberä circulaţie în Uniunea Europeanä Articolul 97n Certificatele de origine tip A sau declaratiile pe facturä sunt prezentate autoritä!ilor vamale ale statelor membre importatoare în conformitate cu procedurile privind declaratia vamalä." si ale art. 218 din Regulamentul (CEE) nr. 2454/93 al Comisiei de stabilire a unor dispozitii de aplicare a Regulamentului (CEE) nr. 2913/92 al Consiliului de instituire a Codului Vamal Comunitar:

"Documente ce însotesc declaratia vamală

Articolul 218 factura în baza cäreia se declară valoarea în vamă a mărfurilor, în conformitate cu articolul 181; . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

c) documentele necesare pentru aplicarea unui regim tarifar preferential sau a altor măsuri de derogare de la regimul de drept comun aplicabil mărfurilor declarate.." în virtutea unei cereri de rambursare, în conditiile prevederilor art. 890 din Regulamentul (CEE) nr. 2454/93 al Comisiei de stabilire a unor dispozitii de aplicare a Regulamentului (CEE) nr. 2913/92 al Consiliului de instituire a Codului Varnal Comunitar) atunci când se emite din motive justificate un certificat "a posteriori'.

Or, susţine recurenta - pârătă, intanta de fond a apreciat greşit si din perspectiva aplicärii prevederilor art. 97 1 alin. (1), (2) si 3 din Regulamentul CE nr. 2454/1993, raportat la caracterul dispozitiv al actului de depunere al ceritificatului de origine de tip A. Astfel, normele legale ce reglementeazä regimul vamal preferential stabilesc preväd o procedurä de acordare a preferinţelor tarifare urmare depunerii certificatului de origine si nici decum ca efect al normelor legale, fiind prin excelenţă aplicabil principiul disponibilitäţii actelor de procedură civilă ce sunt supuse, la rândul säu de sanctiunile specifice, respectiv de tardivitate - decădere din dreptul de beneficia de tratamentul preferential ca urmare a nedepunerii sau depunerii tardive a Certificatului de origine de tip A. Or, legiuitorul comunitar a reglementat momentul depunerii Certificatului identic cu cel al depunerii declaratiei vamale, respectiv a nasterii drepturilor. În speţă, instanţa de fond nu a reţinut modificarea drepturilor vamale survenitä la momentul emiterii actelor contestate, ocazie cu care, reclamanta, până la emiterea acestora avea posibilitatea de depunere a Certificatelor de origine. Mai mult decât atât, se poate lesne observa motivul pentru care reclamanta nu a procedat la depunerea în termen a Certificatelor, acesta a sustinut gresita încadrare tarifarä a produsului importat în acestä situatie, în care instanţa de fond prin Incheiere interlocutorie a dezlegat problema încadrärii tarifare a importului, aplicarea regimului tarifar preferential este speculatä de reclamantă si, din păcate, preluată de instanta de fond ca fiind incidentă. Or, reclamanta avea deplină cunostintă de opinia organului vamal cu privire la încadrarea tarifară întemeiatä pe expertiza instituţiei abilitate, opinie sustinutä ulterior de instanţa de judecată, motiv pentru care avea la dispoziţie suficiente elemente privind necesitatea depunerii Certificatului de origine de tip A, în vederea beneficierii tratamentului preferential. Faptul cä reclamanta a obtinut Certificatul ulterior emiterii actelor contestate, nu poate fi atribuit organului vamal, culpa în întregime aparţine reclamantei. În speţă, nici nu este pertinentă aprecierea culpei în sensul calificării acesteia ca fiind una materială sau procedurală, certă fiind decăderea acesteia din beneficiul tratamentului vamal preferential.

În consecintă, apreciază că instanta de judecată nu poate anula actele emise de organul vamal pentru faptul cä reclamanta nu si-a exercitat un drept.

Solicită astfel a se constata că legislatia vamalä atât nationalä, cât si cea comunitară, nu prevede acordarea preferinţelor tarifare atunci când drepturile de import sunt stabilite de autoritatea vamalä pe calea unui control ulterior.

Faţă de aceste considerente, apreciază ca fiind neîntemeiatä, nejustificatä si vădit abuzivă acordarea cheltuielilor de judecatä de către instanta de fond.

Tinând seama de circumstantele cauzei, consideră cuantumul cheltuielilor de judecată în sumă de 45.000 RON cheltuieli de judecatä reprezentând onorariu avocat acordat de cätre instantă, disproportionat în raport cu activitatea desfăşurată, având în vedere că activitatea apărătorului a constat în redactarea unei cereri de chemare în judecată, susţinerea acesteia în fata instantei si depunerea de concluzii scrise.

Referitor la plata cheltuielilor de judecatä, recurenta - pârâtă invocă dispoziţiile art. 453 Cod procedurä civilă, conform cărora partea care a pierdut procesul poate fi obligatä să suporte cheltuielile ocazionate de proces, însă, prin aceasta trebuie ca partea care a pierdut procesul să se afle în culpă procesuală sau, prin atitudinea sa în cursul derulärii procesului, sä fi determinat aceste cheltuieli. O altă conditie care trebuie îndeplinitä pentru a se acorda cheltuielile de judecatä, este ca partea care le solicită să fi câstigat în mod irevocabil procesul, ori în situatia de faţă nu ne încadrăm în această categorie. În cazul autorităţii, nu este îndeplinitä nici una din aceste conditii, Decizia nr. ISRc 3257/29.022016 emisä de DGRFP lasi si atacatä de cätre reclamantä fiind temeinicä si legal întocmitä.

Totodată, recurenta solicită ca la stabilirea onorariului de avocat să se tină seama de gradul de complexitate a speţei si de efortul concret al avocatului reclamantului, instanta putând cenzura, cu prilejul stabilirii cheltuielilor de judecatä, cuantumul onorariului avocatial convenit, prin prisma proportionalităţii sale cu amplitudinea complexitatea activitäţii deduse, cu atât mai mult cu cat respectivul onorariu, convertit în cheltuieli de judecatä, urmeazä a fi suportat de partea potrivnică, dacă a cäzut în pretentii.

În virtutea dreptului de apreciere, susţine recurenta că instanţei îi revine sarcina de a proteja partea căzută în pretentii de orice abuz din partea celeilalte pärti, prin raportarea sumelor solicitate cu titlu de onorariu avocatial la natura pretenţiilor si complexitatea cauzei. În sensul celor mentionate anterior este si jurisprudenta Curtii Europene a Drepturilor Omului care, investită fiind cu solutionarea pretenţiilor la rambursarea cheltuielilor de judecatä, în care sunt cuprinse si onorariile avocatiale, a statuat cä obligarea la Plata cheltuielilor de judecatä se va realiza numai în mäsura în care constituie cheltuieli necesare si care au fost fäcute în mod real, în limita unui cuantum rezonabil. Astfel, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat constant în jurisprudenta sa că partea care a câstigat procesul nu va putea obtine rambursarea unor cheltuieli decât în mäsura în care se constatä realitatea, necesitatea si caracterul lor rezonabil.

Mai mult, actiunea a fost admisä în parte, iar protocolul nr. 48025/2015, încheiat între Ministerul Justiţiei si Uniunea Nationalä a Barouritor din Romania, privind stabilirea onorariilor cuvenite avocatilor, stabileste la art. 2 alin. (1) pct. 2 lit. e) ca onorariu suma de " 260 RON plus 0,5 % din valoarea litigiului, dar nu mai mult de 650 RON."

Onorariul avocatului priveste strict complexitatea cauzei respective, numärul termenelor de judecatä, combaterea sustinerilor părţii adverse în acel litigiu.

Onorariul perceput clientului reprezintă contravaloarea prestaţiei avocatului în proces, iar nu sancţiunea aplicatä adversarului pentru o recompensä suplimentarä.

Consideräm suma de 45.000 RON care sä acopere prestatia avocatului, acordatä de instanta de fond absolut nerezonabilă.

Ca urmare, având în vedere acest argumente, consideră că aprecierile instantei de fond sunt gresite, astfel încât în cauza de fată este incident motivul de recurs preväzut de art. 488, alin. (1), pct. 8 Cod Procedură Civilä, hotărârea criticată fiind dată cu încälcarea sau aplicarea gresitä a normelor de drept material, dându-se o interpretare gresitä textelor de lege, raportat la înscrisurile doveditoare existente la dosarul cauzei.

Pentru toate aceste considerente, recurenta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Iaşi a solicitat admiterea recursului, casarea sentintei recurate, iar în rejudecare să se dispună respingerea contestatiei formulată de către S.C. A.- si mentinerea Deciziei nr. ISRc 3257 din 29.022016, emisä de DGRFP lasi, prin care a fost respinsä contestaţia formulata de S.C. A. S.R.L. împotriva deciziilor pentru regularizarea situatiei privind obligatiile suplimentare stabilite de controlul vamal nr. 19 - 23/07.10.2014, emise de Directia Regionalä Vamalä Cluj - Biroul Vamal de Frontierä Ha'meu în suma totalä de 4.965.914 RON.

La rândul său, recurenta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Cluj Napoca, apreciază, în cadrul cererii sale de recurs, că este incident motivul de casare prevăzut la art. 488, punctul 8 din Noul Cod de procedurä civilă, deoarece anularea actelor administrativ-vamale emise de recurenta-pârâtä D.G.R.F.P. Cluj-Napoca se întemeiazä pe interpretarea si aplicarea gresită a normelor de drept material incidente, instanta fondului interpretând eronat şi incomplet dispozitiile de lege în materia prescripţiei dreptului de a stabili datoria vamală şi cele referitoare la Certificatele de origine de tip A, emise "a posteriori".

În ceea ce priveşte excepţia de fond a prescripţiei, apreciază recurenta că judecătorul fondului actiunii principale nu a fäcut distincţia între dreptul de a stabili datoria vamală şi cel de a o recupera. Astfel cum a arătat şi la judecata în fond, pârâtul Birou Varnal Halmeu a respectat prevederile art. 221, alin. (3) din vechiul Cod vamal comunitar, dar termenul de prescripţie a dreptului de a stabili datoria vamalä se calculeazä prin uzul dispozitiilor art. 100 din Legea nr. 86/2006 privind Codul Varnal al României, completate cu cele ale art. 91 din O.G. nr. 92/2003 privind vechiul Cod de procedurä fiscală, care prevedea faptul cä termenul de prescriptie de 5 ani începe sä curgä de la data de 1 ianuarie a anului urmätor celui în care s-a näscut creanţa fiscală. În speţa dedusä cenzurii judiciare, perioada este cuprinsä între 01 ianuarie 201 1 si 31 decembrie 2016, acesta fiind intervalul de timp în care biroul vamal avea dreptul de a stabili obligatii fiscale pentru declaratiile vamale depuse si înregistrate de cätre contestatar în anii 2010-2014.

În ceea ce priveste exceptia de fond a inexistenţei obligaţiei de plată, recurenta apreciază că judecätorul fondului a valorizat o culpă proprie a intimatei-reclamante, transformând-o într-un argument de admitere a excepţiei în discutie, mai precis, instanta contenciosului vamal a constatat temeinicia manoperei reverificärii declaratiilor vamale depuse de intimata-reclamantä la pârâtul Birou Vamal de Frontierä Halmeu, prin uzul Notelor explicative ate Sistemului armonizat, si a stabilirii pozitiei tarifare a märfurilor, care au fäcut obiectul acestor declaratiilor vamale, încadrarea corectä si mai presus de orice dubiu rezonabil fiind la pozitia tarifarä 28331100 - Sulfati de disodiu, pentru care Tariful Vamal Comunitar prevede o taxä vamalä erga omne de 5,5%.

Cu toate acestea, a considerat inutilä depunerea unor certificate de origine de tip A, odatä cu depunerea declaratiilor vamale pentru cä intimata . . . . . . . . . .nu avea nici un motiv să creadă că produsul va face obiectul unei reîncadrări tarifare, ..."

Cu prilejul procesual al întâmpinärii depuse la judecata în fond, pârâta D.G.R.F.P. Cluj-Napoca a invocat implicit şi subliniat rolul activ al contribuabilului titular de declaratii vamale şi dreptul acestuia la informare prealabilä efectuärii oricärei operatiuni vamale si la a obtine informatii tarifare obligatorii cu privire la ceea ce doreste a introduce pe teritoriul vamal comunitar.

În acest context, autoritatea a afirmat cä intimata-reclamantä nu a prezentat în anexa demersului principal, informatii tarifare obligatorii (ITO) nici interne, nici emise în alte state membre ale U.E., pentru situatii identice sau similare cu cea expusä în demersul principal, eliberate în conformitate cu prevederile art. 12 din Codul vamal comunitar, care sä clasifice tarifar marfa importatä la pozitia pretinsä de aceasta ca fiind cea corectä. Am citat, în extras, dispozitiile art. 12 din Codul Vamal Comunitar.

Susţine recurenta că, ceea ce este important de retinut, în cadrul solutionärii acestui recurs, este că intimata-reclamantä nu trebuia să aibă doar o reprezentare subiectivä, imaginarä a corectitudinii încadrärii tarifare, ci putea sä aibä o informatie tarifarä obligatorie privind codul märfii importate. Altfel, convingerea proprie cä produsul nu va face obiectul unei reîncadräri tarifare era mai mult o sperantä, decât o certitudine.

Pe cale de consecinţă, un certificat de origine form A, prezentat odatä cu depunerea declaraţiei vamale si nu ulterior, după reîncadrarea tarifarä fäcutä din oficiu de autoritatea vamală şi ca urmare a erorii proprii a importatorului, era un înscris oficial necesar şi deloc o simplä formalitate inutilä în final, mai ales că profita net intimatei.

Judecătorul fondului citează dispozitiile art. 97 din Reg. CE nr. 2454/1993, privind emiterea certificatelor de origine de tip A, chiar ulterioarä momentului exportului, însă interpreteazä eronat în favoarea intimateireclamante aceste dispozitii.

În afara faptului că aliniatele 2 şi 3 ale art. 97 din Regulamentul vamal comunitar fac referire expresă si limitativä la anume circumstanţe excepţionale privind exportul, apreciază recurenta - pârâtă cä "circumstanţa specială" invocatä de judecätorul fondului exclude aprioric si imperativ culpa importatorului.

Altfel, dacă s-ar accepta raţionamentul instantei fondului ca fiind unul corect, atunci ar însemna că neregulile surprinse în materia încadrării tarifare a mărfurilor cauzate chiar din vointa titularului declaratiei vamale de a nu plăti taxe vamale, ar putea fi complinite cu înscrisuri ce ţin de acordarea preferintelor tarifare, o institutie de drept vamal diferitä.

Consideră recurenta că încadrarea tarifarä la o anumitä pozitie de scutire totală de la plata taxelor vamale, prin argumente voit gresite, ori chiar din culpă invocate, nu poate fi ulterior acoperitä de un act ce ţine de dovada originii bunului importat şi de preferinţele tarifare, deoarece nu poate înlătura räspunderea pentru fapta proprie a titularului declaratiei vamale si care a încadrat greşit marfa importatä.

Concluzionând, recurenta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Cluj -Napoca solicită admiterea recursului, casarea în parte a hotărârii instantei de fond, cu consecinţa reţinerii spre rejudecare la instanta de control judiciar şi respingerii în tot a acţiunii intimatei, deoarece nu are un temei de fapt, nici unul legal.

Odată cu întâmpinarea, reclamanta A. S.R.L., a formulat, în condiţiile art. 491 C. proc. civ., recurs incident declarat atât împotriva sentinţei nr. 48 din 27 martie 2017, cât şi împotriva Încheierii interlocutorii din 23 ianuarie 2017, ambele pronunţate de Curtea de Apel Suceava, secţia de contencios administrativ şi fiscal, solicitând casarea sentinţei recurate şi a Încheierii interlocutorii, în ceea ce priveşte natura şi încadrarea tarifară a produsului comercializat de A., cu consecinţa admiterii în totalitate a acţiunii în contencios administrativ formulată, a anulării tuturor actelor fiscale contestate şi a constatării că societatea nu datorează oboigaţii fiscale suplimentare stabilite în sarcina sa în cuantum total de 4.965.914 RON reprezentând taxe vamale, TVA, dobânzi şi penalităţi de întârziere.

Solicită, totodată şi obligarea autorităţilor publice la plata cheltuielor de judecată ocazionate de soluţionarea recursului.

Recurenta -reclamantă şi-a încadrat criticile în cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Susţine astfel recurenta că natura Produsului comercializat de societate este cea de sulfat natural de sodiu

In lipsa unei expertize chimice administrate în prezenta cauză, dat fiind faptul că nu mai exista o mostră a Produsului de la data efectuării controlului vamal, astfel cum au confirmat autorităţile vamale prin răspunsurile existente Ia dosarul cauzei, societatea a demonstrat în mod incontestabil faptul că Produsul comercializat este un produs natural, iar nu unul obţinut sintetic prin procedee chimice industriale de cristalizare, având în vedere:

(a) Procesul de obţinere a acestuia din mirabilit în urma răcirii apei sărate de suprafaţa din Lacul Kuchuk în iazul de cristalizare al Lacului Selitrennoye, descris pe larg în Anexa nr. 16 la acţiunea introductivă de instanţă, care nu presupune în nicîuna dintre etapele sale de obţinere vreun procedeu chimic de cristalizare/recristalizare sau intervenţia vreunui compus chimic asupra niirabilitului;

(b) Opiniile de specialitate obţinute de furnizorul subscrisei A. depuse în Anexele nr. 17 - 20 la acţiune, care atestă faptul că Produsul reprezintă sulfat natural de sodiu, nefiind obţinut în urma vreunui procedeu chimic de recristalizare;

(c) Rezultatele analizelor asupra Produsului emise Ia solicitarea subscrisei A. şi depuse în Anexele nr. 21 - 23 Ia acţiunea introductivă de instanţă, care evidenţiază diferenţele specifice din punct de vedere chimic între Produsul în discuţie, care are natura sulfatului de sodiu natural şi sulfatul de sodiu sintetic, din perspectiva unor parametri precum (a) prezenţa reziduurilor de acid clorhidric sau sulfuric sau de zinc, (b) nivelul pH-uluî şi (c) rezultatele analizei prin difracţie cu raze X (acelaşi tip de analiză folosită de Laboratorul Vamal Central din cadrul Direcţiei Generale a Vămilor);

(d) Neînregistrarea Produsului conform Regulamentului (CE) nr. 1907/2006 al Parlamentului European şi al Consiliului din 18 decembrie 2006 privind înregistrarea, evaluarea, autorizarea şi restricţionarea substanţelor chimice care este obligatorie doar pentru produsele obţinute prin procedee chimice;

(e) Faptul că intimatele DGRFP Iaşi şi DGRFP Cluj Napoca nu au invocat niciun argument şi nu au depus la dosarul cauzei nicio proba care să susţină că Produsul ar reprezenta sulfat de sodiu sintetic obţinut prin procesul chimic de cristalizare industrială, iar nu un produs natural.

Astfel, singura probă invocată de care autorităţile vamale în acest sens, respectiv Certificatul de analiză nr. x din data de 11.06.2014 emis de Laboratorul Vamal Central din cadrul Direcţiei Generale a Vămilor (depus în Anexa nr. 2 la acţiune) nu este de natură a susţine contrariul, prin raportare Ia aspectele menţionate în cuprinsul acestuia, respectiv:

(i) "proba reprezintă sulfat de sodiu natural", cu o "diagramă caracteristică sulfatului de sodiu natural (NA2S04)";

(ii) atributul "cristalizat" al Produsului nu este determinat în mod expres ca find consecinţa unui proces chimic de cristalizare industriala, astfel cum au susţinut autorităţile vamale, putând fi admis aşadar că este în realitate rezultatul unui proces natural, astfel cum a susţinut subscrisa - recurentă A..

De altfel, consideră în continuare recurenta că, susţinerile confuze ale autorităţilor vamale denotă încă o dată stabilirea greşită a naturii produsului, DGRFP Cluj - Napoca menţionând în cuprinsul întâmpinării transmise prin fax în data de 05.01.2017 că "Societatea a declarat marfa importată la poziţia tari/arară 254090 deşi din documentele anexate la declaraţiile vamale rezultă ca (...) mirabilitul, ca mineral în stare naturală, este transformat prin procedee mecanice şi fizice în tenardit, ceea ce presupune un proces de cristalizare naturală (pag. 5 para. 4).

In acest context, susţine recurenta că prima instanţă însăşi a apreciat că Produsul "este un produs natural asupra căruia s-a intervenit în scopul pregătirii pentru comercializare " (pag. 1 ultimul paragraf din încheierea recurată).

Cu toate acestea, prima instanţă a statuat la pag. 2 primul paragraf că "termenul de produse chimice nu înseamnă că acestea sunt doar produse sintetice, aparţinând industriei chimice, lista conţinută de acest capitol cuprinzând, pe lângă produse ale industriei chimice, substanţe chimice anorganice, care sunt obţinute în mod natural - de exemplu uraniul natural - 284410(...)". Prin urmare, prima instanţă a conchis în sensul că "cele două capitole - 28 şi 29 - nu intenţionează să califice produsele pe care le enumera ca produse sintetice, ale industriei chimice, ci fac distincţia dintre produsele chimice anorganice şi cele organice (afectate hidrocarburilor)."

Apreeciază recureta - reclamantă că, considerentele sus - menţionate, care nu se bazează pe o justificare temeinică ci doar pe o interpretare prima facie superficială a Regulamentului CE 1214/2007, sunt eronate, în contextul în care (i) disputa dintre părţi viza încadrarea la capitolele 25 şi 28, iar nu la capitolele 28 şi 29 la care se face referire, (ii) subscrisa - recurentă nu a susţinut ca TOATE produsele menţionate la capitolul 28 ar fi sintetice, ci doar sulfatul de sodiu susceptibil a fi încadrat acolo, iar (ii) prima instanţă nu s-a pronunţat într-un final cu privire la natura Produsului, limitându-se la a aprecia că nu-1 poate încadra nici la categoria produselor minerale şi nici în categoria prodselor chimice anorganice, deşi (a) avea la dispoziţie suficiente argumente de natură chimică şi probe la dosarul cauzei pentru a proceda în acest sens şi (b) o concluzie cu privire la acest aspect era imperios necesară în vederea soluţionării în mod legal a cauzei.

Prin urmare, recurenta A. apreciază ca fiind lacunare şi nedecidende considerentele primei instanţe privind natura Produsului, ceea ce a dus în continuare si la o concluzie greşită privind încadrarea tarifară a acestuia.

Astfel, consideră că încadrarea tarifară a Produsului comercializat trebuia făcută la poziţia tarifară 25309000, cu taxe vamale 0%

Prin raportare la natura Produsului (sulfat natural de sodiu), subscrisa - recurentă A. am arătat pe larg în faţa instanţei de fond faptul că regulile de clasificare tarifară prevăzute la nivel european de Regulamentul (CEE) nr. 2658/87 al Consiliului privind Nomenclatura tarifară şi statistică şi Tariful vamal comun impun clasificarea acestuia Ia poziţia tarifară 25309000 (cu taxe vamale 0%), iar nu la poziţia tarifară 28331100 (cu taxe vamale 5,5%, corespunzătoare sulfatului de sodiu sintetic obţinut prin cristalizare), după cum rezultă din aplicarea Regulilor de interpretare nr. 1, 2 b) 3 a) şi din:

- A) analiza textelor poziţiilor în care s-ar putea încadra Produsul, precum si a notelor din secţiunile şi capitolele aferente din Nomenclatura Combinată:

- B) analiza notelor explicative la Nomenclatura combinată pentru poziţiile, secţiunile, capitolele relevante:

- Notele Explicative aferente Capitolului 25 (din care face parte poziţia 2530) permit încadrarea Produsului la acest capitol, prin raportare la:

natura (respectiv, produs mineral) şi (b) procesul de obţinere (respectiv, tratamente care nu modifică structura chimică sau cristalină a produsului) ("[...] Capitolul cuprinde, cu excepţia dispoziţiilor contrare, numai produsele minerale (...) (cu excepţia cristalizării). Produsele Capitolului vot fi de asemenea supuse unui tratament termic pentru a elimina umiditatea sau impurităţile sau pentru alte scopuri, daca acest tratament termic nu modifică structura chimică sau cristalină a produsului. (...). Produsele Capitolului pot fi aditivitate cu substanţe împotriva' degajării prafului cu condiţia ca această aditîvare să nu dea produsului întrebuinţări specifice în mai mare măsură decât întrebuinţarea sa generală. Din contră, se clasifica la alte Capitole (de exemplu Capitolul 28 sau 68) produsele care au fost supuse unei prelucrări mai avansate cum ar fi purificarea prin cristalizări succesive, transformarea în articole prin tăiere, sculptare etc. sau rezultate din amestecarea unor produse minerale cuprinse la aceleaşi poziţii ale Capitolului sau la poziţii diferite. [...]"); si

caracterul neexclusiv al enumerării produselor care ar putea fi incluse în acest capitol ("printre altele");

(iii) Notele explicative corespunzătoare Capitolului 28 şi Subcapitolului V (din care face parte poziţia 2833) NU permit încadrarea Produsului la această poziţie, întrucât:

- listele de produse prevăzute în mod limitativ nu fac referire şi la sulfatul de sodiu;

- exclud de sub incidenţa lor compuşii anorganici aferenţi sărurilor, care pot fi clasificaţi Ia Capitolul 25 (cum este cazul şi al sulfatului de sodiu importat de A.): "[..] Subcapitolul nu cuprinde: a) Sărurile clasificate în Capitolul 25, de exemplu clorura de sodiu ".

- C) dispoziţiile Sistemului Armonizat, care stau la baza Nomenclaturii Combinate, care, deşi ncavute în vedere de către autorităţile vamale, susţin aceeaşi concluzie a imposibilităţii de_încadrare a Produsului la poziţia 2833 şi specific la subpoziţia 283311 Sulfat de disodiu, având în vedere clarificările aduse de Notele explicative aferente, după cum urmează:

(i) formele impure de sulfat de sodiu incluse la această poziţie se obţin ca produse secundare din diverse procese de fabricaţie, ceea ce nu este cazul Produsului în discuţie ("Aici se clasifică şi anumite forme impure de sulfat de disodiu (..) obţinute în general ca subproduse de la fabricarea a diferite materiale");

(ii) sulfaţi naturali de sodiu (cum este cazul Produsului comercializat de subscrisa A.) sunt excluşi în mod expres de la această poziţie ("Poziţia nu cuprinde sulfatii naturali de sodiu (glauberitul, polihalitul, bloeditul, reusinul, astrakanitul) (poziţia 25.30)".

(iii) toţi sulfatii indicaţi ca susceptibili a fi încadraţi la poziţia tarifară 2833 nu sunt naturali ci obţinuţi în urma unor procese tehnologice, poziţia în discuţie fiind formată exclusiv pentru a include compuşi chimici de origine artificială şi care nu se regăsesc în natură (în descrierea unui număr important de subpoziţii se face referire la capitolul 25, cu precizarea că acolo se încadrează produsele naturale).

- D) concluziile Institutului de Studii Europene din cadrul Institutului de Stat de Relaţii Internaţionale din Moscova din cadrul Ministerului Afacerilor Externe al Federaţiei Ruse, care prin Decizia din 16 octombrie 2013 (Anexa nr. 25 la acţiune), care a stabilit că sulfatul natural de sodiu - mirabilit sau tenardit -trebuie clasificat la poziţia 2530 în cadrul Sistemului Armonizat, iar nu la poziţia 2833;

- E) decizia emisă de Comisia privind Sistemul Armonizat întrunită în a 56-a sesiune în septembrie 2015, conform căreia un produs care conţine mai mult de 99,2% sulfat de sodiu (cum este cazul Produsului comercializat de subscrisa A. care conţine 99,8% sulfat de sodiu) se clasifică la titlul 25.30 şi mai precis în subtitlul 253090 (Anexa nr. 1 la răspunsul Ia întâmpinare depus de subscrisa);

- F) faptul că nici în cuprinsul actelor fiscale contestate şi nici în întâmpinările depuse la dosarul cauzei autorităţile fiscale nu au realizat nicio menţiune cu privire la aplicabilitatea concretă a dispoziţiilor citate Ia speţa dedusă judecaţii şi nu au răspuns în vreun fel argumentelor subscrisei A. pentru care încadrarea tarifară corectă ar fi fost 25309000, iar nu 28331100.

Susţine în continuare recurenta - reclamantă că, ignorând toate argumentele sus - prezentate, prima instanţă a dat o interpretare eronată prevederilor legale incidente şi a concluzionat în mod greşit în sensul că Produsul comercializat de subscrisa se încadrează la poziţia 28331100, fără a arăta de ce argumentele societăţii sunt neîntemeiate şi limitându-se la a prelua practic argumentele lacunare şi superficiale ale autorităţilor vamale, în speţă (a) caracterul specific al poziţiei 2833 faţa de cel al poziţiei 2530 (pag 4, para. 9 din încheierea recurată) şi (ii) menţionarea sulfatului de sodiu talequale la poziţia 2833 (pag. 4, para. 10 din încheierea recurată).

Astfel, incorectitudinea concluziei primei instanţe privind încadrarea tarifară a Produsului rezultă în mod vădit şi din următoarele aspecte:

(a) considerentul de la pag. 4 para. 11 teza 1 potrivit căruia "folosirea conjuncţiei "şi" din conţinutul explicaţiei de Ia lit. A) 1) a) "Aici se clasifică şi anumite forme impure de sulfat de disodiu", înseamnă includerea Ia această poziţie şi a respectivelor forme impure de sulfat de sodiu obţinute ca subproduse de la fabricarea a diferite materiale şi în niciun caz că la această poziţie nu ar putea fi inclus sulfatul natural de sodiu" relevă o interpretare arbitrară care excede scopului normei juridice expuse în cuprinsul Notei explicative la Sistemul Armonizat citate.

Astfel, este clar că textul legal în discuţie trebuie interpretat în sensul că pot fi incluse Ia poziţia 2833 numai formele impure de sulfat de sodiu care se obţin ca subproduse de Ia fabricarea a diferite materiale - ceea ce nu este cazul Produsului comercializat de recurentă, care reprezintă un produs principal de sine stătător.

Or, chiar trecând cu vederea peste faptul că prima instanţă admite practic că Produsul are natura sulfatului natural de sodiu, concluzia la care ajunge instanţa de fond nu poate fi primită din simplul motiv că nu se poate imagina în mod logic un produs natural care să fie obţinut ca produse secundar din diverse procese de fabricaţie, aceasta fiind o contradicţie în termeni;

(b) considerentul de la pag. 4 para. 11 teza 2 potrivit căruia "faptul că explicaţiile exclud de la aceasta poziţie anumiţi sulfaţi naturali de sodiu care ar fi cuprinşi la poziţia 25.30, nu înseamnă că şi ternaditul/miriabilitul sunt excluşi de la încadrarea în poziţia tarifară 2833, ci, dimpotrivă, că aceste substanţe nu se încadrează la poziţia tarifară 25.30." este de asemenea consecinţa unei interpretări superficiale a prevederilor legale aplicabile.

Astfel, din interpretarea sistematică a poziţiei tarifare 2833 se poate observa că toţi sulfaţii indicaţi ca susceptibili a fi încadraţi aici nu sunt naturali ci obţinuţi în urma unor procese tehnologice, poziţia în discuţie fiind formată exclusiv pentru a include compuşi chimici de origine artificială şi care nu se regăsesc în natură (în descrierea unui număr important de subpoziţiî se face referire la capitolul 25, cu precizarea că acolo se încadrează produsele naturale).

Prin urmare, consideră recurenta - reclamantă că, din interpretarea coroborată a acestor dispoziţii trebuie desprinsă ideea că poziţia 2833 nu include niciun tip de suflat de sodiu natural, indiferent de denumirea acestuia, enumerarea făcută nefiind una exhaustivă şi excluderea tenarditului/mirabilitului putând fi făcută numai în măsura în care textul de lege le-ar fi exclus expressis verbis de sub incidenţa sa.

(c) considerentul de la pag. 4 penultimul paragraf în sensul că "nu poate ignora nici opinia ştiinţifică exprimată ca urmare a analizei de laborator, care este neechivocă în sensul că produsul reprezintă sulfat de sodium natural crizalizat" apare ca fiind nemotivat, neputându-se deduce relevanţa acestui argument din moment ce instanţa nu a precizat nicăieri în cuprinsul încheierii recurate care ar fi semnificaţia acestui atribut pentru clasificarea tarifară a Produsului.

Or, Certificatul de analiză nr. x din data de 11.06.2014 emis de Laboratorul Vamal Central din cadrul Direcţiei Generale a Vămilor (depus în Anexa nr. 2 Ia acţiune) susţine concluzia că Produsul este unul natural, date fiind menţiunile din cuprinsul acestuia, respectiv (i) "proba reprezintă sulfat de sodiu natural", cu o "diagramă caracteristică sulfatului de sodiu natura! (NA2S04)" iar (ii) atributul "cristalizat" al Produsului nu este determinat în mod expres ca fiind consecinţa unui proces chimic de cristalizare" industrială, astfel cum au susţinut autorităţile vamale, putând fi admis aşadar că este în realitate rezultatul unui proces natural, astfel cum a susţinut recurenta (d) considerentul de la pag. 4 ultimul paragraf - pag. 5 primul paragraf în sensul că decizia emisă de Comisia privind Sistemul Armonizat întrunită în a 56-a sesiune în septembrie 2015 (Anexa nr. 1 Ia răspunsul la întâmpinare) ar fi irelevantă întrucât este ulterioară emiterii deciziilor de regularizare şi în lipsa deciziei anterioare (de la a 54 -a sesiune) este de prezumat că pentru perioada în discuţie produsul a fost încadrat la poziţia 28.33.11 indiferent de concentraţia de sulfat de sodiu, mai mică sau mai mare de 99,2% este vădit eronat.

Subliniază recurenta că deciziile Comisiei privind Sistemul Armonizat sunt instrumente de reglementare menite să tranşeze controversele care apar în practică privind încadrarea tarifară a produselor supuse tarifelor vamale, acestea având un rol interpretativ, indiferent de momentul emiterii lor.

Astfel cum rezultă din conţinutul acestei deciziei emisă de Comisia privind Sistemul Armonizat întrunită în a 56-a sesiune în septembrie 2015 (spre exemplu, punctele 2,18), chestiunea încadrării tarifare a unui produs care conţine mai mult de 99,2% sulfat de sodiu (cum este cazul Produsului comercializat de subscrisa A. care conţine 99,8% sulfat de sodiu) a făcut obiectul unor dezbateri îndelungate. Insă, din moment ce aceasta era tranşată în favoarea recurentei A. la data soluţionării litigiului, consideră că prima instanţă trebuia să dea efect acesteia şi să constate că Produsul se clasifică într-adevăr la titlul 25.30 şi mai precis în subtitlul 253090, fiind fără relevanţă din punct de vedere juridic că această interpretare nu exista la momentul emiterii actelor administrative contestate. Apreciază astfel că, o interpretare contrară conduce la nerespectarea unui act internaţional, emis de către un organism al unei convenţii la care România este parte şi la care a aderat prin Legea nr. 98/1996.

Totodată, susţine recurenta că, prezumţia primei instanţe, în sensul că în lipsa deciziei anterioare pentru perioada în discuţie produsul a fost încadrat la poziţia tarifară 28.33.11 indiferent de concentraţia de sulfat de sodiu, mai mică sau mai mare de 99,2% se bazează pe o premisă greşită ca fapt cunoscut, neavând, contrar dispoziţiilor art. 329 C. proc. civ., greutatea şi puterea de a naşte probabilitatea faptului pretins necunoscut. În speţă, din interpretarea punctelor 3 şi 18 ale deciziei emise în a 56-a sesiune rezultă că (i) decizia emisă în a 54-a sesiune a avut un obiect cu totul diferit şi că (ii) la data emiterii sale în septembrie 2015 controversa privind încadrarea produselor cu concentraţie de sulf mai mare de 99,2% subzista, neputând aşadar fi dedus în mod logic faptul că ea fusese tranşată deja în sens contrar prin decizia din a 54-a sesiune.

Nu în ultimul rând, susţine recurenta -reclamantă că această controversă şi, implicit obligaţia instanţei de a da efect deciziei Comisiei privind Sistemul Armonizat întrunită în a 56-a sesiune în septembrie 2015, transpar şi din deciziile privind informaţiile tarifare obligatorii obţinute de societate prin distribuitorii săi, atât din Măria Britanic în 2002 şi 2005 (Anexa nr. 2) cât şi din Serbia în 2008,2009 şi 2016 (Anexa nr. 3), conform cărora autorităţile vamale din statele respective au stabilit faptul că Produsul comercializat de subscrisa se încadrează la poziţia tarifară 2530.09.98.00.

În concluzie, recurenta -reclamantă apreciază că prima instanţă a statuat în mod nelegal cu privire Ia natura şi încadrarea tarifară a Produsului comercializat de A., motiv pentru care se impune admiterea recursului incident, cu consecinţa casării Sentinţei recurate şi a Încheierii interlocutorii, iar în rejudecarea în fond admiterea în totalitate a acţiunii în contencios administrativ formulată de A., cu consecinţa anulării tuturor actelor fiscale contestate şi a constatării că aceasta nu datorează obligaţiile fiscale suplimentare stabilite în sarcina sa în cuantum total de 4.965.914 Ici reprezentând taxe vamale, TVA, dobânzi şi penalităţi de întârziere.

Apărările formulate în cauză

Împotriva recursurilor principale formulate de cele două autorităţi publice recurente - pârâte, recurenta - reclamantă A. S.R.L. a formulat întâmpinare, depusă împreună cu recursul incident, în cadrul căreia a solicitat respingerea recursurilor, ca fiind neîntemeiate, cu consecinţa menţinerii sentinţei de fond, ca legală şi temeinică.

În esenţă, susţine recurenta - reclamantă că nu pot fi primate motive de recurs invocate de recurenta DGRFP Iaşi la Secţiunea I, având în vedere că termenul de prescripţie de 3 ani se calculează de la data la care ia naştere datoria vamală, respective de la momentul aceptării declaraţiilor vamale ale produselor importate de către autorităţile vamale, conform art. 201 coroborat cu art. 218 alin. (1) din Codul Vamal Comunitar, iar nu de la data comunicării actelor fiscal contestate, cum eronat încearcă să acrediteze recurenta.

Articolul 221 alin. (3) este incident în cazul datoriilor vamale născute ca urmare a unui control vamal ulterior şi a constatării lor pe calea unor decizii de regularizare a situaţiei, cum este cazul în prezenta speţă, neexistând nici o distincţie în acest sens.

Susţine recurenta-reclamantă că, în prezenta speţă, naşterea datoriei vamale, ca moment al începerii curgerii termenului de prescripţie este data acceptării declaraţiilor vamale conform art. 201 alin. (2) din Codul Vamal Comunitar şi art. 223 alin. (2) din Codul Vamal al României, distincţia susţinută de DGRFP Iaşi fiind una superficială şi nebazată pe niciun argument de interpretare juridică sau pe decizii ale instanţelor.

Totodată, susţine recurenţa- reclamantă că argumentele celor două autorităţi publice recurente - pârâte, în sensul că A. nu putea beneficia de preferinţe tarifare reglementate de Regulamentul (CE) nr. 732/2008, întrucât nu ar fi depus Certificatele de origine forma A în acelaşi timp cu declaraţia vamală de punere în liberă circulaţie, relevă o interpretare restrictive, abuzivă şi nelegală a prevederilor legale incidente şi nu sunt de natură a schimba soluţia primei instanţe, pe considerentul că societatea nu a avut niciun motiv să creadă că prodosul va face obiectul unei reîncadrări tarifare nici anterior şi nici ulterior controlului vamal, dat fiind că societatea a efectuat importuri pentru o perioadă foarte lungă de timp, atât pe teritoriul României cât şi în alte state, autorităţile vamale acceptând declaraţiile vamale cu încadrarea tarifară 25309000 pentru care nu se datora nici o taxă vamală.

Si în ceea ce priveşte criticile formulate de DGRFP Iaşi, referitoare la cheltuielile de judecată, solicită respingerea, ca neîntemeiată a acestora, apreciind că, cheltuielile de judecată acordate, reduse în mod substantial, nu pot fi în orice caz considerate disproportionate sau nerezonabile prin raportare la criteriile expuse la art. 451 alin. (1) C. proc. civ.

La rându-le, recurentele - pârâte Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Iaşi şi Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Cluj-Napoca au formulat întâmpinări.

Astfel, recurenta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Iaşi a formulat întâmpinări, atât cu privire la recursul promovat de pârâta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Cluj-Napoca, cât şi cu privire la recursul incident promovat de reclamanta A. S.R.L..

Prin întâmpinarea formulată la recursul promovat de pârâta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Cluj-Napoca, recurenta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Iaşi a solicitat admiterea acestuia, cu consecinţa casării în parte a hotărârii instanţei de fond, în sensul rejudecării cauzei pe fond, respingerii în tot a acţiunii intimatei-reclamante, ca nefondate, în sensul înlăturării excepţiilor pe fond a prescripţiei dreptului de a stabili datoria vamală şi inexistenţa obligaţiei de plată a taxei vamale, din lipsa temeiurilor de fapt şi de drept necesare.

Prin întâmpinarea formulată la recursul incident promovat de reclamanta S.C. A. S.R.L., recurenta - pârâtă Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Iaşi a solicitat respingerea acestuia, ca nefondat, cu consecinţa menţinerii sentinţei de fond şi a încheierii interlocutorii recurată, în ceea ce priveşte natura şi încadrarea tarifară a produsului comercializat de societate, ca fiind legale şi temeinice şi admiterea recursului promovat de autoritate.

La rândul său, recurenta - pârâtă Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Cluj - Napoca a formulat întâmpinări, atât cu privire la recursul principal promovat de pârâta Direcţia Generală a Finanţelor Publice Iaşi, solicitând admiterea acestuia, ca fondat, cât şi cu privire la recursul incident promovat de reclamanta S.C. A. S.R.L..

În cadrul întâmpinării formulate împotriva recursului incident a solicitat recalificarea acestuia într-unul principal şi respingerea sa, ca fiind tardiv formulat, pe calea excepţiei tardivităţii, având în vedere dispoziţiile art. 21 şi 28 din Legea nr. 554/2004.

Susţine astfel recurenta - pârâtă că recursul incident are ca obiect propriu -zis Încheierea interlocutorie a instanţei de fond, prin care s-a pronunţat asupra clasificării tarifare a produsului importat de reclamantă, dar, judecătorul fondului nu s-a întemeiat pe considerentul că încadrarea tarifară a mirabilitului importat de reclamantă este una eronată, ci pe motivele că o parte a datoriei vamale este presrisă în dreptul său de a fi stabilită, iar partea rămasă este nevalidă, deoarece în perioada 08.10.2011-28.12.2013 erau suspendate taxele vamale.

Consideră recurenta că soluţia viabilă era, fără doar şi poate, cea a recursului principal, în termenul de 15 zile stabilit de art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, deoarece problema încadrării tarifare a produsului importat, în afara faptului că este una eminamente de drept, prezintă şi o consecinţă practică deosebită - are o înrâurire decisivă asupra activităţii economice şi vamale ulterioare acestui litigiu.

Pe fondul recursului incident, solicită respingerea acestuia şi admiterea celor 2 recursuri principale, cu consecinţa casării în parte a hotărârii instanţei de fond, reţinerii spre rejudecare la instanţa de control judiciar şi respingerii în tot a acţiunii intimate, deoarece nu are un temei de fapt şi nici unul legal.

Răspunsurile la întâmpinări

Toate cele trei părţi au formulat Răspunsuri la întâmpinări.

Procedura de soluţionare a recursurilor

Cu privire la examinarea recursurilor în completul filtru

În cauză, au fost avute în vedere modificările aduse prin Legea nr. 212/2018 dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ în sensul că procedura de filtrare a recursurilor, reglementată prin dispoziţiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ şi fiscal, precum şi măsurile luate prin Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 106 din data de 20 septembrie 2018 prin care s-a luat act de hotărârea Plenului judecătorilor secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie adoptată la data de 13 septembrie 2018 în sensul că procedura de filtrare a recursurilor, reglementată prin dispoziţiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ şi fiscal.

Faţă de aceste aspecte, în temeiul art. 494, raportat la art. 475 alin. (2) şi art. 201 din C. proc. civ., astfel cum au fost completate prin dispoziţiile XVII alin. (3), raportat la art. XV din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanţelor judecătoreşti, precum şi pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ. şi dispoziţiile art. 109 din Regulamentul de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti, prin rezoluţie s-a fixat termen de judecată la data de 26 mai 2020, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi asupra recursurilor, potrivit prevederilor art. 496-499 din C. proc. civ.

Examinând cauza şi sentinţa atacată, în raport cu actele şi lucrările dosarului, precum şi cu dispoziţiile legale incidente pricinii, având în vedere şi susţinerile părţilor, Înalta Curte, observând similitudinea criticilor cuprinse în recursurile principale, va răspunde unitar acestor motive de fapt şi de drept, prin considerente comune, raporat la finalitatea lor concretă, soluţia fiind aceeaşi în cazul ambelor recursuri, respectiv de respingere, ca nefondate, pentru motivele ce vor fi expuse în continuare:

Înainte de a trece la analizarea criticilor formulate de recurente, reţine Înalta Curte că recurenta-reclamantă, prin cererea de chemare în judecată a solicitat instanţei de contencios administrativ să anuleze:

- Decizia nr. ISRc 3257/29.02.2016 emisa de D.G.R.F.P. Iaşi prin Serviciul Soluţionare Contestaţii, prin care autoritatea a respins contestaţia formulată împotriva deciziilor pentru regularizarea situaţiei privind obligaţiile suplimentare stabilite de controlul vamal nr. 19/07.10.2014, nr. 20/07.10.2014, nr. 21/07.10.2014, nr. 22/07.10.2014, nr. 23/07.10.2014 şi a Proceselor-verbale de control nr. x/07.10.2014, nr. y/07.10.2014, nr. z/07.10.2014, nr. w/07.10.2014, nr. t/07.10.2034 emise de BVF Halmeu, respectiv să anuleze

- Decizia pentru regularizarea situaţiei privind obligaţiile suplimentare stabilite de controlul vamal nr. 19/07.10.2014, precum şi Procesul-verbal de control nr. x/07.10.2014, ambele emise de BVF Halmeu şi comunicate Societăţii în data de 16.10.2014, prin care s-a stabilit în sarcina S.C. A. S.R.L. obligaţia de plată a sumei de 782.510 RON reprezentând taxe vamale, TVA, dobânzi şi penalităţi de întârziere pentru perioada 04.08.2010 - 31.12.2010 (sumă alcătuită din: a. suma de 350.303 RON, reprezentând taxe vamale calculate suplimentar; b. suma de 84.078 RON, reprezentând TVA aferentă taxelor vamale calculate suplimentar; c. suma de 290.745 RON, reprezentând dobânzi de întârziere şi penalităţi aferente taxelor vamale calculate suplimentar şi d. suma de 67.384 RON, reprezentând dobânzi de întârziere şi penalităţi aferente TVA pentru taxele vamale calculate suplimentar);

- Decizia pentru regularizarea situaţiei privind obligaţiile suplimentare stabilite de controlul vamal nr. 20/07.10.2014, precum şi Procesul-verbal de control nr. x/07.10.2014, ambele emise de BVF Halmeu şi comunicate Societăţii în data de 16.10.2014, prin care s-a stabilit în sarcina S.C. A. S.R.L. obligaţia de plată a sumei în cuantum total de 1.129.984 RON reprezentând taxe vamale, TVA, dobânzi şi penalităţi de întârziere pentru perioada 08.01.2011 - 31.12.201 l (sumă alcătuită din: a. suma de 538.272 RON reprezentând taxe vamale calculate suplimentar; b. suma de 129.182 RON reprezentând TVA aferentă taxelor vamale calculate suplimentar; c. suma de 373.012 RON, reprezentând dobânzi de întârziere şi penalităţi aferente taxelor vamale calculate suplimentar; şi d. suma de 89.518 RON reprezentând dobânzi de întârziere şi penalităţi aferente TVA pentru taxele vamale calculate suplimentar);

- Decizia pentru regularizarea situaţiei privind obligaţiile suplimentare stabilite de controlul vamal n r. 21/07.10.2014, precum şi Procesul-verbal de control nr. x/07.10.2014, ambele emise de BVF Halmeu şi comunicate Societăţii în data de 16.10.2014, prin care s-a stabilit în sarcina S.C. A. S.R.L. obligaţia de plată a sumei în cuantum total de 1.180.758 RON reprezentând taxe vamale, TVA, dobânzi şi penalităţi de întârziere pentru perioada 03.01.2012 - 31.12.2012 (sumă alcătuită din: a. suma de 612.266 RON, reprezentând taxe vamale calculate suplimentar; b. suma de 146.946 RON reprezentând TVA aferentă taxelor vamale calculate suplimentar; c. suma de 339.955 RON reprezentând dobânzi de întârziere şi penalităţi aferente taxelor vamale calculate suplimentar; d. suma de 81.591 RON reprezentând dobânzi de întârziere şi penalităţi aferente TVA pentru taxele vamale calculate suplimentar);

- Decizia pentru regularizarea situaţiei privind obligaţiile suplimentare stabilite de controlul vamal nr. 22/07.10.2014, precum şi Procesul-verbal de control nr. x/07.10.2014, ambele emise de BVF Halmeu şi comunicate Societăţii în data de 16.10.2014, prin care s-a stabilit în sarcina S.C. A. S.R.L. obligaţia de plată a sumei în cuantum total de 1.153.417 RON reprezentând taxe vamale, TVA, dobânzi şi penalităţi de întârziere pentru perioada 07.01.2013 - 31.12.2013 (sumă alcătuită din: a. suma de 671.707 RON reprezentând taxe vamale calculate suplimentar; b. suma de 161.209 RON reprezentând TVA aferentă taxelor vamale calculate suplimentar; c. suma de 258.464 RON reprezentând dobânzi de întârziere şi penalităţi aferente taxelor vamale calculate suplimentar; d. suma de 62.037 Ici reprezentând dobânzi de întârziere şi penalităţi aferente TVA pentru taxele vamale calculate suplimentar);

- Decizia pentru regularizarea situaţiei privind obligaţiile suplimentare stabilite de controlul vamal nr. 23/07.10.2014, precum şi Procesul-verbal de control nr. x/07.10.2014, ambele emise de BVF Halmeu şi comunicate Societăţii în data de 16.10.2014, prin care s-a stabilit în sarcina S.C. A. obligaţia de plata a sumei în cuantum total de 719.245 RON reprezentând taxe vamale, TVA, dobânzi şi penalităţi de întârziere pentru perioada 06.01.2014 - 04.09.2014 (sumă alcătuită din: a. suma de 476.613 RON reprezentând taxe vamale calculate suplimentar; b. suma de 114.387 RON reprezentând TVA aferentă taxelor vamale calculate suplimentar; c. suma de 103.420 RON reprezentând dobânzi de întârziere şi penalităţi aferente taxelor vamale calculate suplimentar; d. suma de 24.825 RON reprezentând dobânzi de întârziere şi penalităţi aferente TVA pentru taxele vamale calculate suplimentar).

A mai solicitat reclamanta să se constate faptul că SC. "A." S.R.L. nu datorează obligaţiile fiscale suplimentare stabilite în sarcina sa prin Deciziile de regularizare şi Procesele-verbale de control anterior menţionate, în cuantum total de 4.965.914 RON reprezentând taxe vamale, TVA, dobânzi şi penalităţi de întârziere.

Prima instanţă, prin sentinţa atacată, a reţinut că, pentru perioada 04.08.2010 - 07.10.2011, a intervenit prescripţia dreptului de a stabili obligaţii vamale suplimentare, iar pentru perioada 08.10.2011 - 28.12.2013, taxele vamale au fost suspendate, motiv pentru care a admis în parte acţiunea formulată de reclamanta S.C."A."S.R.L., anulând Decizia nr. ISRc 3257 din 29.02.2016, emisă de D.G.R.F.P. Iaşi - Serviciul Soluţionare Contestaţii, precum şi deciziile pentru regularizarea situaţiei privind obligaţiile suplimentare stabilite de controlul vamal nr. 19 din 7.10.2014, nr. 20 din 7.10.2014, nr. 21 din 7.10.2014 şi nr. 22 din 7.10.2014, precum şi procesele-verbale de control nr. x din 7.10.2014, nr. 4223 din 7.10.2014, nr. 4224 din 7.10.2014 şi nr. 4225 din 7.10.2014 emise de Biroul Vamal de Frontieră Halmeu, obligând deopotrivă pârâta D.G.R.F.P. Iaşi să plătească reclamantei suma de 45.000 RON cheltuieli de judecată reprezentând onorariu avocat diminuat de la 107.628,54 RON şi 550 RON taxă judiciară de timbru.

Cele două recursuri principale formulate de autorităţile publice pârâte vizează în esenţă modul în care instanţa de fond a soluţionat conflictul dintre norma comunitară şi cea naţională, în ceea ce priveşte prescripţia dreptului de a se stabili obligaţii vamale suplimentare, respective, aprecierea aceleiaşi instanţe cu privire la inexistenţa obligaţiei de plată a taxei vamale pentru perioada 17.07.2011 - 28.12.2003, ca urmare a suspendării acesteia, în baza regulamentului CE nr. 722/2008.

Analizând criticile formulate de cele două autorităţi recurente referitoare la prescripţia reţinută de prima instanţă, ca şi motiv de nulitate a Proceselor-verbale şi a deciziilor de regularizare emise pentru perioada 04.08.2010 - 07.10.2011, instanţa de control judiciar le apreciază ca fiind neîntemeiate, în considerarea faptului că, de la data intrării României în Uniunea Europeana (1 ianuarie 2007) şi în România se aplica dispoziţiile Regulamentului CEE nr. 2913/1992 (care prevăd un termen de prescripţie de 3 ani). În plus, potrivit Legii nr. 157/2005 - Tratatul de aderare al României la Uniunea Europeana, Anexa V paragraf 13: "(13) REGIMURILE VAMALE(13) Depozitul temporar şi regimurile vamale menţionate la articolul 4 alin. (16) literele (b) - (h) din Regulamentul (CEE) nr. 2913/92 care au început înainte de aderare încetează sau se încheie în condiţiile legislaţiei comunitare.."

Astfel, de la data intrării în vigoare, un regulament UE devine obligatoriu în toate elementele sale, aplicându-se direct şi cu prioritate faţă de legislaţia naţională a statelor membre, ceea ce denotă că prevederile Regulamentului CEE nr. 2913/1992 se aplică cu prioritate faţă de dispoziţiile legilor interne aplicabile în materie fiscală şi procedural fiscal, în măsura în care aceste prevederi nu se pot completa.

Apreciază astfel instanţa de control judiciar că dispoziţiile Codul vamal Român, în speţă dispoziţiile art. 100 din Legea nr. 86/2006 nu sunt aplicabile în chestiunea termenului de prescripţie, deoarece Regulamentul CEE nr. 2193/1992 este direct şi prioritar aplicabil în raport de legislaţia naţională, în temeiul art. 288 din TFUE şi art. 148 alin. (2) din Constituţia României.

Înalta Curte, faţă de dispoziţiile art. 201 alin. (2), coroborat cu art. 218 alin. (1) din Codul Vamal Comunitar, nu poate primi susţinerile recurentei DGRFP Iaşi, ce se raportează la data comunicării actelor fiscale contestate, fiind evident că termenul de prescripţie de 3 ani se calculează de la data la care ia naştere datoria vamală, respectiv de la momentul acceptării declaraţiilor vamale ale produselor importate, de către autorităţile vamale.

Instanţa de control judiciar are în vedere deopotrivă şi dispoziţiile art. 221 alin. (3) din Regulamentul CEE nr. 2193/1992, conform cărora: " comunicarea către debitor nu poate fi făcută după expirarea unui termen de 3 ani de la data la care a luat naştere datoria vamală", iar interpretarea acestora nu poate fi decât în sensul că acesta este termenul maxim în care poate avea loc stabilirea datoriei vamale, înregistrarea acesteia în evidenţele contabile şi notificarea obligaţiei de plată rezultând din reverificare fiind imperios necesar a fi situate în acelaşi interval temporar, prin aceste dispoziţii legiuitorul european limitând în timp posibilitatea autorităţilor vamale de a modifica declaraţiile vamale.

Înalta Curte nu este de acord cu punctul de vedere exprimat de recurenta DGRFP Iaşi, în sensul că dispoziţiile art. 221 alin. (3) din Regulamentul (CEE) nr. 2913/1992 se referă exclusiv la situaţia înscrierii drepturilor vamale în evidenţele contabile la momentul naşterii acestora, în condiţiile în care legiuitorul european nu a făcut o astfel de distincţie, ceea ce înseamnă că articolul 221 alin. (3) este incident şi în cazul datoriilor vamale născute ca urmare a unui control vamal ulterior şi a constatării lor pe calea unor decizii de regularizare a situaţiei, cum este cazul în speţa de faţă.

Nici argumentul că înscrierea în evidenţa contabilă s-a făcut în temeiul deciziilor de regularizare, ca titluri de creanţă, în condiţiile în care anterior acestui moment drepturile vamale datorate au fost 0 (zero), nu prezintă relevanţă, deoarece dispoziţiile art. 221 alin. (3) din Codul Vamal Comunitar limitează comunicarea unei datorii vamale suplimentare la 3 ani, de la data la care a luat naştere datoria vamală.

Chiar dacă, în speţă, prin raportare la încadrarea tarifară iniţială, respectiv 25309000, datoria vamală era zero, întrucât taxele vamale au fost zero pentru produsele încadrate la această poziţie, calculul termenului până la care se putea impune o datorie vamală suplimentară trebuia făcut tot de la momentul la care lua naştere datoria vamală, respectiv momentul acceptării declaraţiei vamale, ca şi titlu de creanţă.

O interpretare contrară ar conduce la concluzia că autorităţile vamale ar putea prelungi sine die momentul la care emit decizii de regularizare pe considerentul că, în evidenţele contabile nu există sume înscrise, motiv pentru care termenul de 3 ani nu începe să curgă, această interpretare neputând fi acceptată întrucât înfrânge scopul pentru care a fost instituită prescripţia extinctivă, respectiv acela de a sancţiona starea de pasivitate a autorităţilor prin limitarea perioadei în care acestea pot stabili obligaţii de plată provenind din recalcularea drepturilor vamale.

Astfel, în condiţiile în care naşterea datoriei vamale, ca moment al începerii curgerii termenului de prescripţie, este data acceptării declaraţiilor vamale, conform art. 201 alin. (2) din Regulamentul CEE nr. 2193/1992, ce are aplicabilitate directă şi prioritară faţă de legislaţia naţională, în speţă faţă de art. 100 din Legea nr. 86/2006 privind Codul Vamal al României, Înalta Curte constată ca fiind legală şi temeinică concluzia la care a ajuns instanţa de fond, în sensul că termenul de 3 ani curge de la data acceptării declaraţiei vamale indiferent de data înscrierii în evidenţele contabile a cuantumului taxelor datorate, acest termen fiind depăşit în cazul Deciziilor nr. 19 şi 20 din 07.10.2014 şi a Proceselor-verbale nr. x şi nr. 4223 din 07.01.2014, cum corect a reţinut prima instanţă.

Nu pot fi reţinute nici criticile recurentelor - pârâte ce vizează aprecierea instanţei privind " inexistenţa obligaţiei de plată a taxei vamale pentru perioada 17.07.2011 - 28.11.2013, în baza Regulamentului CE nr. 722/2008", instanţa de control judiciar neputând omite faptul că impunerea obligaţiilor suplimentare de plată s-a realizat ca urmare a reîncadrării tarifare a Produsului comercializat de societatea reclamantă, care, pentru o perioadă foarte lungă de timp a efectuat importuri atât pe teritoriul României, cât şi în alte state având reprezentarea legitimă că produsul comercializat se încadrează la o poziţie tarifară, respectiv la poziţia 25309000, pentru care taxa vamală era 0 (zero).

Apreciază astfel Înalta Curte ca fiind corectă reţinerea instanţei de fond, în sensul că reîncadrarea tarifară a unui produs cu taxă vamală de 0 (zero) erga omnes, la o poziţie tarifară cu taxă vamală de 5,5 %, constituie o circumstanţă specială, pentru emiterea retroactivă a certificatului de origine de tip A.

Instanţa de control judiciar nu contestă că regula în ce priveşte acordarea preferinţelor tarifare la import este aceea că certificatu de origine de tip A se depune la organele vamale odată cu declaraţia vamală, tocmai pentru a se dovedi că nu se datorează o taxă vamală, sau aceasta este redusă, însă, în cazul de faţă, urmare a reîncadrării tarifare a produsului, ca efect al unui control ulterior, era firesc ca importatorului să i se solicite să prezinte organelor vamale certificatele de origine care îl exonerau de plata obligaţiilor vamale, aceasta situaţie putând fi încadrată în categoria " circumstanţelor excepţionale", menţionate la articolul 97n alin. (2) din Regulamentul CE nr. 2454/1993, ce prevăd următoarele: " Dovezile de origine care sunt prezentate autorităţilor vamale ale ţării importatoare după expirarea perioadei de valabilitate menţionate la art. 97 k pot fi acceptate în scopul aplicării preferinţelor tarifare atunci când neprezentarea acestor documente în termenul stabilit se datorează unor circumstanţe excepţionale. În alte cazuri de neprezentare la timp, autorităţile vamale ale ţării importatoare pot accepta dovezile de origine dacă produsele le-au fost prezentate înainte de expirarea termenului menţionat."

Prin urmare, în condiţiile în care societatea reclamantă a efectuat importuri o perioadă foarte lungă de timp, produsul importat fiind încadrat la o poziţie tarifară, respectiv poziţia 25309000, pentru care taxa vamală era 0% erga omnes, aceasta nu avea nici un motiv să solicite de la autorităţile din ţara de origine a produsului şi să prezinte organelor vamale române odată cu declaraţia vamală certificatul de origine de tip A, care justifica acordarea preferinţelor tarifare, neavând nici un motiv să creadă că acelaşi produs va face obiectul unei reîncadrări tarifare, autorităţile vamale acceptând anterior declaraţii vamale cu încadrarea tarifară 25309000, pentru care nu se datora nici o taxă vamală.

Înalta Curte, contrar poziţiei celor două recurente - pârâte, nu poate reţine culpa societăţii reclamante în momentul depunerii declaraţiilor vamale deoarece, atâta vreme cât taxele vamale erau 0% erga omnes, pentru produsul încadrat o lunga perioadă de timp la poziţia tarifară 25309000, depunerea certificatului de origine de timp A era inutilă, atâta timp cât reglementările în domeniu nu s-au modificat, iar partea nu avea nici un motiv să creadă că produsul va face obiectul unei reîncadrări tarifare.

Faţă de aceste considerente, instanţa de control judiciar constată că susţinerile şi criticile recurentelor - pârâte, din cadrul recursurilor principale, sunt neîntemeiate şi nu pot fi primite, judecătorul fondului reţinând corect, ca şi motive de nulitate ale proceselor-verbale şi deciziilor de regularizare emise în perioada 04.08.2010 - 28.12.2013, prescripţia dreptului de a stabili obligaţii vamale suplimentare (pentru perioada 04.08.2010 - 07.10.2011), respectiv suspendarea taxelor vamale (pentru perioada 08.10.2011 - 28.12.2013).

În continuare, Înalta Curte apreciază că şi celelalate critici formulate de recurenta - pârâtă Direcţia Generală Regională a Finnaţelor Publice Iaşi, referitoare la acordarea cheltuielilor de judecată de către instanţa de fond, sunt neîntemeiate, în considerarea următoarelor argumente:

Conform dispoziţiilor art. 451 C. proc. civ.:

(1) Cheltuielile de judecată constau în taxele judiciare de timbru şi timbrul judiciar, onorariile avocaţilor, ale experţilor şi ale specialiştilor numiţi în condiţiile art. 330 alin. (3), sumele cuvenite martorilor pentru deplasare şi pierderile cauzate de necesitatea prezenţei la proces, cheltuielile de transport şi, dacă este cazul, de cazare, precum şi orice alte cheltuieli necesare pentru buna desfăşurare a procesului.

(2) Instanţa poate, chiar şi din oficiu, să reducă motivat partea din cheltuielile de judecată reprezentând onorariul avocaţilor, atunci când acesta este vădit disproporţionat în raport cu valoarea sau complexitatea cauzei ori cu activitatea desfăşurată de avocat, ţinând seama şi de circumstanţele cauzei. Măsura luată de instanţă nu va avea niciun efect asupra raporturilor dintre avocat şi clientul său.

(4) Nu vor putea fi însă micşorate cheltuielile de judecată având ca obiect plata taxei judiciare de timbru şi a timbrului judiciar, precum şi plata sumelor cuvenite martorilor potrivit alin. (1)."

Instanţa de control judiciar are în vedere deopotrivă şi dispoziţiile art. 453 C. proc. civ., ce prevăd că " (1) Partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părţii care a câştigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată", respectiv (2) Când cererea a fost admisă numai în parte, judecătorii vor stabili măsura în care fiecare dintre părţi poate fi obligată la plata cheltuielilor de judecată…."

Aplicând aceste prevederi în cauza de faţă, Înalta Curte constată că, instanţa de fond, în condiţiile în care a admis, fie chiar în parte, cererea de chemare în judecată, în mod legal, prin raportare la dispoziţiile art. 453 alin. (1) C. proc. civ. a obligat autoritatea publică pârâtă, Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Iaşi - ca parte care a pierdut procesul - să plătească reclamantei, ca parte care a câştigat procesul, cheltuielile de judecată, respectiv suma de 45.000 RON, cheltuieli de procedură şi onorariu de avocat diminuat şi se parat suma de 550 RON - contravaloarea taxei judiciare de timbre.

Acordarea cheltuielilor de judecată este strâns legată de soluţia data de instanţă cererii de chemare în judecată.

Deci, la baza obligaţiei de plată a cheltuielilor de judecată stă culpa procesuală.

Astfel, ideea de culpă a părţii, care prin atitudinea sa, a determinat partea potrivnică să intenteze o acţiune în realizarea dreptului, este o condiţie a acordării cheltuielilor de judecată. Prin urmare, partea reclamantă poate să pretindă cheltuieli de judecată ori de câte ori nerealizarea dreptului pretins este imputabilă părţii potrivnice.

Altfel spus, partea din vina căreia s-a purtat procesul, trebuie să suporte cheltuielile făcute în mod justificat de partea câştigătoare, deoarece, cheltuielile de judecată nu pot fi limitate numai la finalitatea de a constitui o sancţiune procedurală pentru partea care a pierdut pricesul, ci acestea au şi rolul de a despăgubi partea care a câştigat procesul, care nu este vinovată de declanşarea activităţii judiciare.

Prin urmare, instanţa de control judiciar apreciază neîntemeiate criticile formulate de recurenta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Iaşi cu privire la soluţia dată de prima instanţă capătului de cerere având ca obiect plata cheltuielilor de judecată, reţinând că, în conformitate cu dispoziţiile art. 453 alin. (1) din C. proc. civ., republicat, la baza obligaţiei de restituire a cheltuielilor de judecată stă culpa procesuală, iar partea din vina căreia s-a purtat procesul trebuie să suporte cheltuielile efectuate, în mod justificat, de către partea care a câştigat procesul.

În privinţa sumei incluse în aceste cheltuieli, reprezentând onorariul avocaţial redus, Înalta Curte constată că dispoziţiile art. 451 alin. (2) C. proc. civ. conferă instanţei de judecată posibilitatea de a reduce, motivat, cuantumul onorariului de avocat, fără însă a interveni în executarea contractului de asistenţă juridică încheiat între avocat şi clientul său, care îşi păstrează toate efectele prevăzute de lege.

În ceea ce priveşte însă proporţionalitatea cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaţilor, cu complexitatea şi valoarea cauzei şi cu activitatea desfăşurată de avocat, Înalta Curte constată că aprecierea asupra oportunităţii şi asupra modului de reducere a acestui cuantum aparţine instanţei de fond şi reprezintă o chestiune de fapt lăsată la latitudinea acesteia, nefiind supusă cenzurii instanţei de recurs, fiind necesară o evaluare ce se sprijină pe analiza unor aspecte de fapt, nu pe o interpretare a normei juridice.

Faţă de toate aceste considerente, Înalta Curte urmează a respinge recursurile principale, ca nefondate.

În ceea ce priveşte recursul incident formulat de reclamanta A. S.R.L., Înalta Curte urmează ca, în temeiul art. 248 C. proc. civ., să analizeze mai întâi excepţia tardivităţii acestuia, invocată de recurenta -pârâtă Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Cluj-Napoca, prin întâmpinarea depusă la dosar, la care a achiesat şi recurenta - pârâtă Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Iaşi.

În acest sens, instanţa are în vedere următoarele dispoziţii din C. proc. civ., respectiv: dispoziţiile art. 491, coroborat cu dispoziţiile art. 474 alin. (1) şi 490 alin. (2) C. proc. civ. conform cărora:

"Art. 491. Recursul incident şi recursul provocat se pot exercita în cazurile prevăzute la art. 472 şi 473, care se aplică în mod corespunzător. Dispoziţiile art. 488 rămân aplicabile.

2) Prevederile art. 474 se aplică în mod corespunzător"

"Art. 474. Apelul incident şi apelul provocat se depun de către intimat odată cu întâmpinarea la apelul principal..".

"art. 490 alin. (2) C. proc. civ. Dispoziţiile art. 4711 se aplică în mod corespunzăror. Termenul prevăzut la art. 4711 alin. (3) şi (5) se dublează în cazul recursului….".

Analizând actele şi lucrările dosarului prin raportare la normele legale mai sus menţionate, instanţa de control judiciar constată că, faţă de data comunicării recursurilor principale către intimata - recurentă - reclamantă A. - 06.06.2017 (dosar recurs), cele 30 de zile prevăzute de dispoziţiile legale anterior evocate s-au împlinit la data de 07.07.2017, aceasta fiind ultima zi în care partea mai putea declara recurs incident, partea depunând atât întâmpinarea cât şi recursul incident, anterior acestei date, respectiv în data de 06.07.2017, prin poştă, conform dovezilor anexate la dosar.

Faţă de aceste considerente, instanţa va respinge excepţia tardivităţii recursului incident, ca nefondată.

Cât priveşte cererea de recalificare de către instanţă, a recursului incident într-unul principal, astfel cum a fost formulată de recurenta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Cluj Napoca, Înalta Curte, dată fiind voinţa recurentei - reclamante, exprimată inclusiv în cadrul dezbaterilor orale consemnate în partea introductivă a acestei hotărâri, constată că, în cauză sunt incidente dispoziţiile art. 22 alin. (5) C. proc. civ. ce-l împiedică pe judecător să schimbe denumirea şi temeiul juridic pe care partea l-a invocat în susţinerea căii sale de atac.

Este adevărat că dispoziţiile alin. (2) şi (4) ale articolului 22 din C. proc. civ. reglementează rolul activ al instanţei de judecată şi posibilitatea acesteia de a restabili calificarea juridică a actelor şi faptelor deduse judecăţii chiar dacă părţile le-au dat o altă denumire, însă, acest drept al instanţei nu este unul absolut, principiul exercitării rolului activ fiind limitat de principiul disponibilităţii întrucât, potrivit dispoziţiilor art. 22 alin. (5) C . pr. civ., judecătorul nu poate schimba denumirea sau temeiul juridic dacă partea insistă să solicite judecarea cauzei potrivit dispoziţiilor legale invocate, situaţie în care instanţa trebuie să se pronunţe pe temeiul juridic cu care a fost învestită.

Înainte de a trece la analizarea pe fond a recursului incident, Înalta Curte va analiza mai întâi admisibilitatea acestuia, din perspectiva dispoziţiilor art. 491, coroborat cu art. 472 C. proc. civ., ce prevăd următoarele:

"Art. 491 1) Recursul incident şi recursul provocat se pot exercita, în cazurile prevăzute la art. 472 şi 473, care se aplică în mod corespunzător. Dispoziţiile art. 488 rămân aplicabile. (2) Prevederile art. 474 se aplică în mod corespunzător".

"Art. 472 (1) Intimatul este în drept, după împlinirea termenului de apel, să formuleze apel în scris, în cadrul procesului în care se judecă apelul făcut de partea potrivnică, printr-o cerere proprie care să tindă la schimbarea hotărârii primei instanţe".

Analizând recursul incident formulat de reclamanta A., Înalta Curte constată că acesta vizează în esenţă Încheierea interlocutorie pronunţată de instanţa de fond la data de 23 ianuarie 2017, prin care judecătorul de primă jurisdicţie s-a pronunţat asupra clasificării tarifare a produsului importat de reclamantă, constatând " că produsul comercializat de reclamantă se încadrează la poziţia tarifară nr. 283311 din TARIC".

Deşi reclamanta a declarat recurs incident atât împotriva sentinţei de fond nr. 48 din 27 martie 2017, cât şi împotriva Încheierii interlocutorii din data de 23 ianuarie 2017, întreaga argumentaţie a vizat în esenţă încadrarea tarifară a produsului, asupra căreia instanţa de fond s-a pronunţat prin încheierea interlocutorie, recurenta neformulând critici concrete şi cu privire la considerentele şi dispozitivul sentinţei atacate, prin care instanţa a admis doar în parte acţiunea reclamantei. Astfel, sentinţa instanţei de fond, ce face obiectul cercetării judecătoreşti, deşi a fost formal recurată de reclamantă, nu a fost în realitate atacată prin invocarea unor critici concrete.

Având în vedere condiţiile specifice de exercitare a recursului incident, Înalta Curte apreciază că acesta trebuie să se facă nu numai în raport cu dispozitivul hotărârii atacate prin care nu i s-a dat satisfacţie ori i s-a dat numai o satisfacţie parţială, dar şi în raport cu ceea ce se cere prin recursul principal, pe care se grefează cel incident.

Astfel, reţine instanţa de control judiciar că recursul incident nu poate fi analizat decât în limitele criticilor ce fac obiect al recursului principal. Recursul incident exercitat în condiţiile art. 472 C .p.c., la care trimit în mod expres prevederile art. 491 C. proc. civ., are caracter accesoriu în raport de recursul principal.

Caracterul accesoriu este accentuat de dispoziţiile art. 472 alin. (2) C .p.c., din care rezultă dependenţa soluţiei date recursului incident de soluţia dată de instanţă recursului principal.

Or, faţă de considerentele anterior expuse în legătură cu caracterul accesoriu al recursului incident, Înalta Curte constată că aceste critici formulate de reclamantă în cadrul recursului incident ar fi trebuit invocate pe calea unui recurs principal, deoarece riscul unei soluţii defavorabile trebuie examinat prin raportare la recursurile principale declarate de autorităţile pârâte.

Având în vedere faptul că, criticile dezvoltate pe larg în cuprinsul cererii de recurs incident vizează în esenţă încheierea interlocutorie, în cadrul căreia instanţa a statuat cu privire la încadrarea tarifară a produsului comercializat de recurenta -reclamantă, Înalta Curte apreciază că acestea ar fi putut forma obiectul unui recurs principal, în condiţiile în care cele două recursuri principale vizează exclusiv sentinţa civilă nr. 48/13 martie 2017 iar recursul incident, accesoriu celui principal, vizează în esenţă încheierea premergătoare pronunţată de instanţă la data de 23.01.2017.

Totodată, având in vedere ca recursul este o cale de atac formulată numai pentru motivele de nelegalitate, prevăzute la art. 488 alin. (1) pct. 1- 8 C .p.civ, prin interpretarea dispoziţiilor anterioare se reţine că recursul incident nu poate prezenta decât motive de nelegalitate care să tindă la soluţia de casare invocată de recurenţii principali. In ceea ce priveşte argumentele aduse in susţinerea motivelor de nelegalitate indicate de recurentul incident, acestea nu pot fi diferite de abordarea recurenţilor principali.

Daca instanţa nu ar adopta aceasta interpretare a regimului juridic al recursului incident, s-ar ajunge la încălcarea termenului legal imperativ de motivare a căii de atac, ceea ce nu este afectat de derogarea procedurala prevăzuta de art. 491 C .p.civ. Cu alte cuvinte, echilibrul juridic ar fi încălcat, în condiţiile în care, unele părti din dosar se conformează prevederilor legale imperative de formulare si motivare a recursului, daca sunt nemulţumite de hotărâre, iar alte părţi din dosar pot sa folosească procedura recursului incident, în mod formal, însă pentru a formula un recurs propriu, după ce au pierdut termenul de declarare si de motivare a acestei căi de atac.

Faţă de aceste argumente, instanţa apreciază că, în cauză, recursul incident formulat de reclamanta A. S.R.L. este inadmisibil, urmând a fi respins ca atare în baza dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., pentru neîndeplinirea scopului pentru care a fost edictată procedura prevăzuta de art. 491 C. proc. civ., situaţie în care nu mai pot fi analizate susţinerile părţii din cererea de recurs incident.

Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse, constatând că hotărârea atacată este dată cu interpretarea şi aplicarea corectă a prevederilor legale, neexistând motive pentru reformare, Înalta Curte, în temeiul art. 496 C. proc. civ., va respinge excepţia tardivităţii recursului incident formulat de reclamanta A. S.R.L. - prin lichidator judiciar Euroconturi SPRL, var espinge recursurile principale declarate de recurentele-pârâte Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Cluj-Napoca şi pentru Biroul Vamal de Frontieră Halmeu şi Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Iaşi împotriva sentinţei nr. 48 din 13 martie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Suceava, secţia contencios administrativ şi fiscal, ca nefondate şi recursul incident declarat de recurenta-reclamantă S.C.A. S.R.L. prin lichidator judiciar Euroconturi S.P.R.L. împotriva sentinţei nr. 48 din 13 martie 2017 şi împotriva încheierii de şedinţă din data de 23 ianuarie 2017, ambele hotărâri fiind pronunţate de Curtea de Apel Suceava, secţia contencios administrativ şi fiscal, ca inadmisibil.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepţia tardivităţii recursului incident formulat de reclamanta A. S.R.L. - prin lichidator judiciar Euroconturi SPRL.

Respinge recursurile principale declarate de recurentele-pârâte Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Cluj-Napoca şi pentru Biroul Vamal de Frontieră Halmeu şi Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Iaşi împotriva sentinţei nr. 48 din 13 martie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Suceava, secţia contencios administrativ şi fiscal, ca nefondate.

Respinge recursul incident declarat de recurenta-reclamantă S.C.A. S.R.L. prin lichidator judiciar Euroconturi S.P.R.L. împotriva sentinţei nr. 48 din 13 martie 2017 şi împotriva încheierii de şedinţă din data de 23 ianuarie 2017, ambele hotărâri fiind pronunţate de Curtea de Apel Suceava, secţia contencios administrativ şi fiscal, ca inadmisibil.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 08 noiembrie 2019.