Jurisdiction over salary differential claims by magistrates: exclusion of mandatory pre-litigation administrative procedure for labor law wage disputes

Şedinţa publică din data de 7 noiembrie 2019

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul acţiunii deduse judecăţii

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 21.11.2016 pe rolul Tribunalului Mureş, secţia civilă, sub nr. x/2016, s-a solicitat de către reclamanta A., în contradictoriu cu pârâţii Curtea de Apel Tg. Mureş şi Ministerul Justiţiei, să fie obligaţi pârâţii la plata unor despăgubiri, reprezentând diferenţa dintre drepturile salariale primite şi cele cuvenite, prin raportare la o indemnizaţie majorată cu 18%, ţinându-se seama de majorările de 5%, 2% şi 11% dispuse prin sentinţa civilă nr. 38 din 15.02.2008 a Tribunalului Mureş, pronunţată în dosarul x/2007, irevocabilă prin Decizia nr. 709/25.04.2008 a Curţii de Apel Târgu-Mureş, despăgubiri calculate pe 3 ani anterior introducerii cererii de chemare în judecată, până la data pronunţării hotărârii şi în continuare; actualizarea sumelor cuvenite în funcţie de indicele de inflaţie, precum şi dobânda legală calculată de la data scadenţei până la data plăţii efective.

Prin sentinţa civilă nr. 146/21.02.2017, pronunţată de Tribunalul Mureş, secţia civilă în dosarul nr. x/2016, a fost admisă excepţia necompetenţei materiale a Tribunalului Mureş şi s-a dispus declinarea în favoarea Curţii de Apel Bucureşti, secţia de contencios administrativ şi fiscal a acestei cauze.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia de contencios administrativ şi fiscal la data de 29.03.2017.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa nr. 2087 din 2 iunie 2017, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal a admis excepţia inadmisibilităţii cererii, invocată din oficiu.

A respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâţii Curtea de Apel Tîrgu Mureş, şi Ministerul Justiţiei, ca fiind inadmisibilă.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei civile atacate a formulat recurs reclamanta, invocând motivele de casare prevăzute de art. 488 pct. 3, 8 C. proc. civ.

A solicitat în principal casarea hotărârii şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei competente, Tribunalul Mureş, secţia litigii de muncă, iar în subsidiar casarea hotărârii şi trimiterea cauzei instanţei de fond, spre judecarea fondului.

A susţinut recurenta că în cauză nu sunt incidente dispoziţiile art. 7 cap. VIII din Anexa VI la Legea-cadru nr. 284/2010, în raport cu petitul acţiunii, întrucât legiuitorul a prevăzut competenţa materială şi teritorială exclusivă a Curţii de Apel Bucureşti, secţia de contencios administrativ şi fiscal doar în cazul litigiilor având ca obiect plângerile formulate de personalul vizat împotriva hotărârilor prin care se soluţionează contestaţia împotriva actului administrativ de stabilire a drepturilor salariale, aceste prevederi neputând fi extinse prin analogie la orice litigii având ca obiect drepturile salariale ale magistraţilor, întrucât, fiind norme speciale, se aplică strict în ipoteza reglementată de către legiuitor.

A mai susţinut reclamanta că litigiul de faţă nu are natura unui act de contencios administrativ, deoarece nu a contestat un act administrativ tipic sau asimilat, astfel cum prevăd disp. art. 2 alin. (1) lit. f) şi art. 8 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 în condiţiile în care nu s-a adresat pârâţilor -ordonatorilor de credite cu o cerere de acordare a majorării de 18 %, pe care aceştia să o respingă sau să nu o soluţioneze, astfel că nu sunt aplicabile nici dispoziţiile de drept comun ale art. 10 din Legea nr. 554/2004.

Obiectul cauzei de faţă îl reprezintă acţiunea pentru plata unor despăgubiri derivând din drepturi salariale, respectiv o acţiune de drept comun, raportul juridic generator al drepturilor şi obligaţiilor corelative fiind un raport juridic de muncă, căruia îi sunt aplicabile dispoziţiile Codului muncii.

În concluzie, a susţinut reclamanta că, înţelegând să învestească instanţa de litigii de muncă cu un litigiu având acest obiect, hotărârea instanţei de contencios administrativ este dată cu încălcarea competenţei materiale de ordine publică şi a competenţei funcţionale, fiind incident motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ.

În cadrul motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta a susţinut că instanţa de fond a pronunţat hotărârea atacată cu încălcarea Deciziei nr. 32/2015 a ICCJ- Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, în considerentele căreia s-a arătat că urmează a se face distincţie între reîncadrare şi plata efectivă a drepturilor salariale, în sensul art. 7 cap. VIII din Legea-cadru nr. 284/2010, care stabilesc aplicarea etapizată a dispoziţiilor sale, şi de cele ale art. 4 alin. (2) din Legea nr. 285/2010, art. 4 alin. (2) din Legea nr. 283/2011, art. 2 din O.U.G. nr. 84/2012, art. 1 din OUG 103/2013, care opresc aplicarea efectivă a valorii de referinţă şi a coeficienţilor de ierarhizare corespunzători claselor de salarizare din anexele Legii-cadru nr. 284/2010, ţinând seama şi de prevederile art. 6 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 285/2010.

Recurenta a făcut referire şi la Decizia nr. 9/2017 a ICCJ- Completul competent să judece recursul în interesul legii, prin care se confirmă interpretarea potrivit căreia nu este necesară îndeplinirea unei proceduri prealabile de atacare a ordinelor de reîncadrare, aşa cum în mod eronat a reţinut prima instanţă.

4. Apărările formulate în cauză

Intimatul-pârât Ministerul Justiţiei a formulat întâmpinare prin care a solicitat, în esenţă, respingerea recursului ca nefundat.

II. Soluţia instanţei de recurs

1. Argumente de fapt şi de drept relevante

Analizând criticile invocate în cadrul recursului de faţă în raport cu hotărârea atacată şi probele administrate la dosarul cauzei, Înalta Curte constată că recursul este fondat în ceea ce priveşte cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. şi va fi admis pentru următoarele considerente.

Motivul de casare prev. de art. 488 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ. nu este fondat.

Nu poate fi primită critica recurentei potrivit căreia hotărârea instanţei de contencios administrativ este dată cu încălcarea competenţei materiale de ordine publică şi a competenţei funcţionale.

Din analiza actelor de la dosar, rezultă că acţiunea reclamantei a fost înregistrată la data de 21.11.2016 pe rolul Tribunalului Tîrgu Mureş, secţia civilă.

Prin întâmpinarea formulată de pârâtul Ministerul Justiţiei s-a invocat, printre altele, excepţia necompetenţei materiale a Tribunalului Mureş, apreciindu-se că reclamanta îşi exprimă nemulţumirea faţă de stabilirea drepturilor ei salariale după intrarea în vigoare a Legii nr. 285/2010 şi a Legii nr. 284/2010.

Reclamanta nu a formulat apărări împotriva acestei excepţii de necompetenţă materială invocată de către pârât.

Prin sentinţa civilă nr. 146/21.02.2017, Tribunalul Mureş, secţia civilă a admis excepţia necompetenţei materiale a Tribunalului Mureş şi a dispus declinarea competenţei materiale în favoarea Curţii de Apel Bucureşti, secţia de contencios administrativ şi fiscal, cauza fiind înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia de contencios administrativ şi fiscal la data de 29.03.2017.

Reclamanta nu a formulat excepţii în sensul necompetenţei materiale a Curţii de Apel Bucureşti, secţia de contencios administrativ şi fiscal cu privire la soluţionarea cauzei.

Potrivit dispoziţiilor art. 130 alin. (2) C. proc. civ., "necompetenţa materială şi teritorială de ordine publică trebuie invocată de părţi ori de către judecător la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate în faţa primei instanţe."

Prin urmare, dacă necompetenţa materială de ordine publică nu a fost invocată în termenul legal, nu va mai putea fi invocată, nici în faza judecăţii în primă instanţă şi nici în căile de atac.

Având în vedere că recurenta-reclamantă nu a invocat excepţia necompetenţei materiale a Curţii de Apel în conformitate cu dispoziţiile art. 130 alin. (2) C. proc. civ., motivul de casare invocat în recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ. nu este fondat.

Înalta Curte constată că este fondat, însă, motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Instanţa de fond a constatat în mod greşit că reclamanta nu a formulat cererea de chemare în judecată cu respectarea procedurii specifice contenciosului administrativ, constând în adresarea, prealabil sesizării instanţei, cu o cerere către autoritatea competentă, iar ulterior unui refuz de soluţionare sau a unei soluţionări nefavorabile să se adreseze instanţei de contencios administrativ.

De asemenea, a reţinut greşit că nu s-a făcut în cauză dovada unui refuz de soluţionare a cererii, de natură a o abilita pe reclamantă să demareze litigiul de contencios administrativ, neintervenind învestirea instanţei potrivit art. 7 din Capitolul VIII al Anexei VI a Legii - cadru nr. 284/2010.

Obiectul cauzei de faţă îl reprezintă acţiunea pentru plata unor despăgubiri reprezentând drepturi salariale, respectiv o acţiune de drept comun, raportul juridic generator al drepturilor şi obligaţiilor corelative fiind un raport juridic de muncă, căruia îi sunt aplicabile dispoziţiile Codului muncii.

Reclamanta nu a formulat contestaţie împotriva actului administrativ de stabilire a drepturilor salariale, a solicitat obligarea pârâţilor la plata unor despăgubiri, reprezentând diferenţa dintre drepturile salariale primite şi cele cuvenite, prin raportare la o indemnizaţie majorată cu 18%, având în vedere majorările de 5%, 2% şi 11% stabilite prin hotărâre judecătorească definitivă, pentru o perioadă de 3 ani anterior introducerii cererii de chemare în judecată, până la data pronunţării hotărârii şi în continuare, actualizarea sumelor cuvenite în funcţie de indicele de inflaţie şi dobânda legală calculată de la data scadenţei până la data plăţii efective.

Prin Decizia nr. 32/2015, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a admis sesizarea formulată de Curtea de Apel Piteşti, secţia I civilă, în dosarul nr. x/2013*, şi, în consecinţă, a stabilit că:

"În raport cu prevederile art. 7 din Legea-cadru nr. 284/2010, ce stabilesc aplicarea etapizată a dispoziţiilor sale, şi cu cele ale art. 4 alin. (2) din Legea nr. 285/2010, art. 4 alin. (2) din Legea nr. 283/2011, art. 2 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 84/2012, art. 1 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 103/2013, care opresc aplicarea efectivă a valorii de referinţă şi a coeficienţilor de ierarhizare corespunzători claselor de salarizare din anexele Legii-cadru nr. 284/2010, ţinând seama şi de prevederile art. 6 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 285/2010, se va face distincţie între reîncadrare, potrivit legii-cadru de salarizare, şi plata efectivă a drepturilor salariale.

Plata efectivă a drepturilor salariale urmează a se efectua potrivit dispoziţiilor art. 2 din Legea nr. 285/2010 prin raportare la nivelul de salarizare în plată pentru funcţia similară, respectiv prin raportare la drepturile salariale acordate unei persoane cu acelaşi grad profesional şi aceeaşi tranşă de vechime în muncă şi în funcţie şi care a trecut în aceste tranşe de vechime ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 285/2010.".

Prin Decizia nr. 9/2017, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să soluţioneze recursul în interesul legii a admis recursul în interesul legii formulat de Colegiul de conducere al Curţii de Apel Constanţa şi, în consecinţă, a stabilit că:

"În interpretarea unitară a dispoziţiilor art. 34 din Legea nr. 330/2009, art. 30 din Legea nr. 284/2010, art. 7 din Legea nr. 285/2010 şi art. 11 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014, dispoziţiile legale nu instituie o procedură prealabilă sesizării instanţelor din cadrul jurisdicţiei muncii cu acţiuni având ca obiect obligarea angajatorilor la plata, în temeiul legii, a unor drepturi salariale care nu sunt recunoscute prin acte ale ordonatorilor de credite ori prin contracte individuale de muncă sau acte adiţionale la acestea din urmă.".

A respins, ca inadmisibilă, solicitarea de a interpreta aceleaşi prevederi legale (în ipoteza unui răspuns că prevederile legale nu instituie o procedură prealabilă sesizării instanţelor din cadrul jurisdicţiei muncii) în sensul de a stabili dacă instanţele din cadrul jurisdicţiei muncii pot obliga angajatorii la plata, în temeiul legii, a unor drepturi salariale care nu sunt recunoscute prin acte ale ordonatorilor de credite sau prin contractele individuale de muncă ori prin acte adiţionale la acestea din urmă.

Din considerentele Deciziei nr. 9/2017 a Înaltei Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să soluţioneze recursul în interesul legii, rezultă că angajaţii trebuie să urmeze procedura prealabilă atunci când sesizează instanţa de contencios administrativ cu acţiuni ce au ca obiect anularea/revocarea/modificarea actelor administrative - comunicate - prin care angajatorii cărora li se aplică dispoziţiile ar. 34 din Legea nr. 330/2009, art. 30 din Legea nr. 284/2010, art. 7 din Legea nr. 285/2010 şi art. 11 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014 au făcut încadrarea/reîncadrarea personalului plătit din fonduri publice şi au stabilit drepturile salariale ce se acordă potrivit acestei încadrări/reîncadrări, respectiv au stabilit salariile de bază.

Rolul procedurii descrise în legile de salarizare este tocmai asigurarea posibilităţii ordonatorului de credite de a corecta rapid orice eroare în stabilirea salariilor.

Per a contrario, nu fac obiectul procedurii de contestare administrativă alte categorii de drepturi (sporuri, compensaţii, ajutoare) reglementate de lege, ce pot intra în venitul brut al salariatului, nerecunoscute de angajator, şi nici eventualele solicitări de acordare retroactivă a oricăror drepturi salariale, pentru aceste situaţii este aplicabil dreptul comun care permite formularea unei acţiuni directe la instanţa competentă a statua asupra litigiilor privind drepturile salariale pretinse de părţi, recunoscute sau nu de ordonatorii de credite.

Prin urmare, atunci când pretenţiile angajaţilor nu rezultă dintr-o încadrare/reîncadrare pretins nelegală, ci vizează obligarea angajatorului la plata unor drepturi salariale neacordate, precum şi atunci când angajatorul nu a emis un act administrativ/act adiţional la contractul individual de muncă ori actul respectiv nu a fost comunicat angajaţilor, admisibilitatea cererii de chemare în judecată cu care salariatul a învestit instanţa specializată în litigii de muncă nu este condiţionată de parcurgerea procedurii prealabile.

În condiţiile în care obiectul litigiilor este reprezentat de acţiuni având ca obiect obligarea angajatorilor la plata, în temeiul legii, a unor drepturi salariale care nu sunt recunoscute prin acte ale ordonatorilor de credite ori prin contracte individuale de muncă sau acte adiţionale la acestea din urmă, art. 34 din Legea nr. 330/2009, art. 30 din Legea nr. 284/2010, art. 7 din Legea nr. 285/2010, art. 11 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014, se interpretează în sensul că nu instituie o procedură prealabilă sesizării instanţelor cu aceste litigii.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte constată că instanţa de fond a pronunţat o hotărâre nelegală în raport cu obiectul cauzei, astfel încât va casa sentinţa şi va trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

2. Temeiul legal al soluţiei instanţei de recurs

Pentru toate aceste considerente, în baza art. 496 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul formulat de reclamanta A., va casa sentinţa atacată şi va trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul formulat de reclamanta A. împotriva sentinţei nr. 2087 din 2 iunie 2017 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal.

Casează sentinţa atacată şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 7 noiembrie 2019.