State-owned investment firm's appeal rejected; audit finding confirmed for 16 violations with three measures annulled.

Şedinţa publică din data de 5 noiembrie 2019

Asupra recursurilor de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Obiectul litigiului dedus judecăţii

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, la data de 19.11.2015, sub dosar nr. x/2015, reclamanta Compania Naţională de Investiţii (CNI), în contradictoriu cu pârâta Curtea de Conturi a României, a solicitat anularea parţială a încheierii nr. 52/20.10.2015 emisă de Curtea de Conturi în ceea ce priveşte menţinerea măsurilor dispuse prin Decizia nr. 6/06.05.2015 emisă de Curtea de Conturi - Departamentul XII, cu excepţia măsurii nr. 16 (I), pct. 2 lit. c), anularea actelor care au stat la baza emiterii încheierii, respectiv Decizia nr. 6/06.05.2015 emisă de Curtea de Conturi - Departamentul XII, Raportului de audit de conformitate înregistrat la CNI sub nr. x/13.03.2015; cu cheltuieli de judecată.

2. Hotărârea instanţei de fond

Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa civilă nr. 1433 din 21 aprilie 2017, a admis în parte cererea de chemare în judecată formulate de reclamanta Compania Naţională de Investiţii (CNI) S.A. (număr de ordine la Registrul Comerţului: x, Cod identificare fiscală x), în contradictoriu cu pârâta Curtea de Conturi a României şi, pe cale de consecinţă, a anulat în parte încheierea nr. 52/20.10.2015, Decizia nr. 6/06.05.2015 şi Raportul de audit de conformitate (control) datat 13.03.2015, emise de Curtea de Conturi a României, respectiv în ceea ce priveşte:

- măsura nr. 2 (I) din Decizie, în parte, în limita obligaţiei de completare a foilor de parcurs cu toate datele prevăzute de formular privind traseul, scopul şi locul deplasării, kilometrii parcurşi şi norma de consum;

- măsura nr. 10 (I) din Decizie referitoare la efectuarea demersurilor legale pentru valorificarea studiului de fezabilitate care a făcut obiectul contractului de prestări servicii nr. x/2011, inclusiv prin MDRAP, iar în situaţia în care nu se poate realiza valorificarea studiului de fezabilitate luarea de măsuri în vederea recuperării contravalorii acestuia;

- măsura nr. 16 (I) pct. 3, în parte, în limita cheltuielilor privind serviciile pentru dezvoltarea unui sistem de management al performanţei.

Totodată, a menţinut în rest actele contestate şi a obligat partea pârâtă să plătească reclamantei suma de 1.500 de RON cu titlu de cheltuieli de judecată, în condiţiile art. 451 şi art. 453 C. proc. civ.

3. Calea de atac exercitată

Împotriva sentinţei civile nr. 1433 din 21 aprilie 2017 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal au promovat recurs reclamanta Compania Naţională de Investiţii şi pârâta Curtea de Conturi a României, în condiţiile art. 483 C. proc. civ.

3.1. Recursul declarat de Recurenta -reclamantă Compania Naţională de Investiţii

Recurenta-reclamantă Compania Naţională de Investiţii invocând dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 din C. proc. civ. a solicitat, admiterea recursului, casarea în parte a sentinţei atacate şi, rejudecând recursul, admiterea acţiunii în anulare astfel cum a fost formulată cu consecinţa anulării încheierii nr. 52 din 20 octombrie 2015, a Deciziei nr. 6 din 6 mai 290915 şi a Raportului de audit de conformitate înregistrat la CNI sub nr. x/2015 în cea ce priveşte Măsura nr. 1 din Decizie, Măsura nr. 2 şi în ceea ce priveşte obligaţia de stabilire a unui consum normat pentru fiecare din autovehiculele aflate în dotarea CNI, Măsurile 3 -9, Măsurile nr. 11- 15, Măsura nr. 16 pct. 1,pct. 2 lit. a) şi b) şi Măsura nr. 17, Măsurile nr. 1, 2, 3 din Decizie precum şi a constatărilor aferente.

Criticile recurentei-reclamante au vizat, în principal, următoarele aspecte:

- instanţa de fond a interpretat şi aplicat greşit dispoziţiile Legii nr. 94/1992 şi O.G. nr. 25/2001, în sensul că recurenta-reclamantă nu se încadrează în categoria entităţilor enumerate limitativ de art. 23 lit. d) din lege, în condiţiile în care statul nu este acţionar în compania recurentei-reclamante;

- încălcarea de către autoritatea pârâtă a obligaţiei de a motiva decizia şi încheierea, fiind încălcate prevederile art. 223 din Regulament, precum şi a obligaţiei de suspendare a soluţionării contestaţiei până la furnizarea de către MDRAP a unui răspuns la solicitările autorităţii de control cu referire la aplicarea prevederilor art. 8 din O.G. nr. 25/2001;

- validând constatările Curţii de Conturi în ceea ce priveşte pretinsa nelegalitate a perceperi cotei de 5% de către recurenta-reclamantă (măsura 17.1 din decizia nr. 6/2015), sentinţa recurată încalcă prezumţia de legalitate a actelor administrative, în condiţiile în care, pe perioada verificată, legalitatea perceperii cotei forfetare a fost aprobată pentru fiecare proiect în parte prin Ordinele şi Hotărârile de Guvern care aprobă indicatorii financiari aferenţi obiectivelor de investiţii.

În opinia recurentei-reclamante, soluţia instanţei de fond cu privire la această măsură este dată şi cu aplicarea greşită a art. 8 din O.G. nr. 25/2001, ignorând faptul că restricţia de a încasa cota forfetară de 5% nu este aplicabilă, întrucât vizează doar proiectele finanţate exclusiv din bugetul autorităţii locale sau centrale în calitatea acestora de beneficiari ai obiectivului de investiţii.

- aplicarea greşită a dispoziţiilor O.G. nr. 119/1999 în ceea ce priveşte măsura nr. 16 (1) întrucât serviciile contractate (servicii juridice, servicii de multiplicare documente, servicii de monitorizare a presei) au fost plătite din bugetul propriu de venituri şi cheltuieli al companiei recurente-reclamante, iar nu din fonduri publice, aşa încât nu exista temei legal pentru verificarea achiziţiilor de servicii.

Cu privire la serviciile juridice, mai arată că, instanţa de fond a interpretat greşit dispoziţiile O.U.G. nr. 26/2012, în condiţiile în care serviciile juridice au fost achiziţionate pentru motive temeinice, aspect recunoscut de către auditorii Curţii de Conturi.

În privinţa serviciilor de multiplicare documente, în mod eronat a reţinut instanţa de fond că CNI nu ar deţine documente justificative care să ateste realitatea prestării serviciilor de multiplicare şi îndosariere, în condiţiile în care factura fiscală şi referatele întocmite sunt pe deplin suficiente pentru dovada efectivă a prestării serviciilor.

Totodată, în ceea ce priveşte serviciile de monitorizare a presei, nu există nici un argument prin care să se fi probat că recurenta-reclamantă nu ar fi avut nevoie de serviciile respective, iar simplele precizări cu privire la existenţa unei structuri similare în cadrul acesteia nu constituie un motiv suficient pentru neluarea în considerare a contractelor încheiate.

De asemenea, instanţa nu analizează în nici un fel oportunitatea încheierii contractelor privind serviciile de monitorizare, ignorând argumentele aduse de CNI atât prin acţiunea în anulare cât şi pe parcursul controlului, care demonstrează pe deplin necesitatea achiziţionării serviciilor de monitorizare.

- în ceea ce priveşte măsura 1(II), instanţa de fond consideră în mod greşit că recurenta-reclamantă nu ar fi demonstrat că prin cedarea folosinţei mijloacelor fixe în favoarea reprezentanţilor Ministerului Dezvoltării Regionale şi Administraţiei Publice s-ar fi prestat servicii specifice pentru investitorii care finanţează realizarea de programe în domeniul construcţiilor;

- referitor la măsurile 9(I) şi 2(II) instanţa de fond a considerat în mod greşit că măsura dispusă de Curtea de Conturi este una justificată, făcând referire la termenii contractuali care stabilesc în sarcina comodatarului obligaţia de a suporta cheltuielile de întreţinere ale bunului precum şi absenţa derogării de la dispoziţiile art. 2151 din C. civ. care stabilesc ca regulă supletivă obligaţia comodatarului de a suporta cheltuielile pe care le-a făcut pentru a folosi bunul.

Totodată, instanţa a ignorat şi faptul că recurenta-reclamantă avea libertatea de a folosi în orice mod doreşte fondurile proprii, în limita obiectului său de activitate, neputându-se dispune recuperarea unui prejudiciu care nu există.

- în privinţa măsurii 3(II) din decizia contestată, recurenta-reclamantă a învederat că judecătorul fondului a ignorat împrejurarea că în faza iniţială a proiectului nu poate fi realizată decât o estimare, fiind firesc ca valoarea proiectului pilot (stabilită prin raportare la parametrii ideali avuţi în vedere de proiectant) să fie modificată de circumstanţele concrete ale obiectivului de investiţii al cărui amplasament, spre exemplu, nu se circumscrie fidel celui din proiectul pilot. Astfel, instanţa de fond nu are în vedere faptul că proiectul pilot are tocmai rolul de a evita antamarea de costuri exorbitante cu studii de fezabilitate pentru fiecare obiectiv în parte;

- referitor la măsura 1(I), a arătat că instanţa de fond a încălcat dispoziţiile art. 43 lit. c) din Legea nr. 94/1992, în sensul că a menţinut o măsură nelegală cu motivarea că este în interesul recurentei-reclamante, cu atât mai mult cu cât se instituie efectuarea unor operaţiuni pentru care nu există bază legală;

- aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 2 din O.G. nr. 80/2001 şi art. 2 pct. 30 din Legea nr. 500/2002, instanţa de fond reţinând în mod greşit că recurenta-reclamantă se încadrează în categoria instituţiilor publice care au obligaţia de a stabili normative de cheltuieli, deşi aceasta nu este o instituţie aflată în subordinea sau coordonarea entităţilor enumerate de Legea nr. 500/2002;

- referitor la măsura 3(I) din decizie, a arătat că instanţa de fond a menţinut în mod greşit o măsură nelegală, având în vedere că eliberarea garanţiilor de bună execuţie se putea face doar cu concursul cocontractanţilor în cauză, iar pasivitatea acestora nu poate fi imputabilă recurentei-reclamante;

- aplicarea greşită a dispoziţiilor H.G. nr. 818/2003 şi ale O.G. nr. 25/2001 în ceea ce priveşte măsura 4(I), întrucât viabilizarea terenurilor pe care urmează să se realizeze obiectivele de investiţii derulate prin compania recurentei-reclamante este în sarcina beneficiarilor investiţiei, situaţie în care nu poate incumba recurentei reclamante obligaţia de a revizui procedurile operaţionale;

- referitor la măsura 5(I) dispusă pentru înlăturarea deficienţelor privind organizarea şi implementarea sistemelor de management şi control intern a învederat că nu există o consecinţă economico-financiară cuantificabilă, iar procedurile implementate la nivelul recurentei-reclamante sunt de natură a asigura în mod rezonabil respectarea prevederilor legale;

- în ceea ce priveşte măsura 7(I), în mod greşit instanţa de fond a considerat că sunt necesare pentru controlul financiar preventiv documente justificative prevăzute de Ordinul nr. 3512/2008 şi faptul că în conţinutul referatelor de necesitate şi al notelor de comandă ar fi trebuit să existe informaţii cu privire la numărul de pagini necesare pentru multiplicare, din moment ce pe facturile aferente produselor comandate au fost inserate toate elementele necesare care demonstrează realitatea prestării serviciilor solicitate;

- referitor la măsura 8(I) a învederat că legitimitatea obiectului contractelor şi legalitatea plăţilor a fost confirmată atât cu viză de control financiar preventiv, cât şi cu avizul oficiului juridic, aplicate pe facturile aferente, aspecte ce erau de natură să înlăture deficienţele constatate de echipa de control;

- în ceea ce priveşte măsura 11(I), instanţa de fond ignoră faptul că nu există nici o atribuţie a Curţii de Conturi în ceea ce priveşte impunerea unei obligaţii de actualizare a actului constitutiv, a ROF-ului, a fişelor posturilor, a organigramei entităţii şi a statului de funcţii, instanţa mărginindu-se la a trimite la dispoziţiile legale enunţate în partea introductivă a hotărârii, fără să arate care sunt dispoziţiile incidente şi în ce măsură o îndreptăţesc pe intimata-pârâtă să impună obligaţii de tipul celor prevăzute în Măsura nr. 11 (1);

- interpretarea greşită a dispoziţiilor pct. 176 din Regulamentul Curţii de Conturi în ceea ce priveşte măsura 13(I) în condiţiile în care recurenta-reclamantă a dispus măsurile necesare pentru stabilirea eventualului prejudiciu, cât timp şi-a înscris creanţa împotriva A. S.R.L. la masa credală;

- în ceea ce priveşte măsura 14(I), în opinia recurentei-reclamante este lipsit de relevanţă faptul că instanţa a respins plângerea împotriva procesului-verbal de contravenţie. Ceea ce este esenţial este faptul că la momentul dispunerii măsurii, prejudiciul era incert, iar conducerea CNI se afla în imposibilitatea de a lua orice măsură cu privire la cercetarea persoanelor cu atribuţii în domeniu şi stabilirea unor eventuale prejudicii;

- referitor la măsura 15(I), a arătat că auditorii Curţii de Conturi şi-au arogat competenţe care ţin de sfera atribuţiilor ANRMAP, autoritatea de control neavând competenţa de a dispune cu privire la elaborarea, aprobarea şi implementarea unei proceduri operaţionale privind achiziţiile publice pentru activitatea CNI, aspect ce ar fi trebuit să fie sancţionat de instanţa de fond.

3.2. Recursul declarat de recurenta-pârâtă Curtea de Conturi a României

Recurenta-pârâtă Curtea de Conturi a României, invocând dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a solicitat admiterea recursului, casarea în parte a sentinţei atacate şi, în rejudecare respingerea în tot a acţiunii formulată de reclamantă ca neîntemeiată.

Criticile recurentei-pârâte au vizat, în esenţă, următoarele aspecte:

- aplicarea greşită a dispoziţiilor art. I lit. A) Titlul II "Impozitul pe profit" din H.G. nr. 670/2012,în sensul că, deşi a anulat măsura dispusă la pct. 2 din decizia contestată, instanţa de fond nu a avut în vedere faptul că în cazul cheltuielilor cu combustibil foile de parcurs nu erau confirmate de utilizatori iar destinaţiile erau trecute la modul general fără a reieşi numărul de kilometri aferenţi fiecărei destinaţii, iar recurenta-reclamantă nu avea stabilite norme de consum de carburant pentru autoturisme din dotare;

- interpretarea greşită a dispoziţiilor art. 3 din Norma metodologică pentru derularea Programului "Săli de sport" prin CNI aprobată prin H.G. nr. 818/2000, în sensul că în mod greşit instanţa de fond a anulat măsura dispusă la pct. 10 din decizia contestată, făcând o apreciere subiectivă asupra oportunităţii măsurii, în condiţiile în care recurenta-reclamantă avea obligaţia de a lua măsuri în vederea recuperării contravalorii studiului de fezabilitate în situaţia în care nu mai putea valorifica respectivul studiu;

- referitor la măsura dispusă la pct. 16 din decizia contestată a arătat că, în mod greşit instanţa de fond a anulat în parte măsura nr. 16(I) pct. 3, în limita cheltuielilor privind serviciile pentru dezvoltarea unui sistem de management al performanţei, făcând aprecieri cu privire la oportunitate, deşi recurenta-reclamantă nu a respectat principiile de legalitate, regularitate, economicitate, eficienţă şi eficacitate în utilizarea resurselor financiare, întrucât serviciile de consultanţă în domeniul achiziţiilor publice ar fi trebuit asigurate de către salariaţii proprii din compartimentul intern.

4. Apărările formulate în cauză

4.1. Recurenta -reclamantă Compania Naţională de Investiţii a formulat întâmpinare la cererea de recurs formulată de Curtea de Conturi prin care au solicitat, în principal, anularea recursului formulat de Curtea de Conturi în baza art. 489 din C. proc. civ., din perspectiva ipotezei nemotivării recursului cât şi cea a neîncadrării motivelor în motivele de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

În subsidiar, a solicitat respingerea recursului ca neîntemeiat cu consecinţa menţinerii sentinţei ca legale şi temeinice sub aspectul anulării Măsurilor nr. 2 (I), nr. 10 (I) şi nr. 16 (I) pct. 3 (în parte) din Decizie, precum şi obligarea intimatei-pârâte, în temeiul dispoziţiilor art. 451 şi urm. C. proc. civ. la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu.

Analizând punctual cele trei măsuri anulate de către instanţa de fond, recurenta-reclamantă a arătat că instanţa de fond a analizat măsurile dispuse de către Curtea de Conturi din perspectiva legalităţii, iar nu a oportunităţii şi a concluzionat în mod corect că nu există un temei legal care să impună obligativitatea măsurii dispuse de către autoritatea de control.

4.2. Recurenta-pârâtă Curtea de Conturi a României, la rândul său a formulat întâmpinare la recursul promovat de reclamantă prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Reiterând coordonatele esenţiale ale cauzei, recurenta-pârâtă a arătat, în esenţă, că actele administrative contestate au fost emise cu respectarea dispoziţiilor legale incidente, atât în ceea ce priveşte competenţa de control a Curţii de Conturi care rezultă din prevederile art. 22 lit. f) şi art. 23 lit. d) din Legea nr. 94/1992 coroborate cu pct. 12 lit. f) din RODAS, cât şi din perspectiva măsurilor dispuse.

Recurenta -reclamantă Compania Naţională de Investiţii a formulat Răspuns la întâmpinarea depusă de recurenta - pârâtă.

Recurenta-pârâtă nu a înţeles să formuleze Răspuns la întâmpinarea recurentei-reclamante.

5. Procedura în faţa instanţei de recurs

Prin rezoluţia completului învestit cu soluţionarea dosarului din data de 24 octombrie 2018, a fost fixat termen de judecată pe fond a recursurilor la data de 23 octombrie 2019, constatându-se că nu mai subzistă motivele care au determinat fixarea termenului de judecată pentru examinarea recursului, prin prisma exigenţelor dispoziţiilor art. 493 alin. (5) - (7) din C. proc. civ., faţă de Hotărârea Colegiului de Conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 106 din 20 septembrie 2018, prin care s-a luat act de Hotărârea Plenului Judecătorilor secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, adoptată la data de 13 septembrie 2018, în sensul că procedura de filtrare a recursurilor reglementată prin dispoziţiile art. 493 din C. proc. civ. este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ şi fiscal.

În faza procesuală a recursului au fost administrate probe noi, constând în Ordonanţa nr. 25/2001 cu modificările de la data de 22.10.2019, potrivit cărora articolul ce face obiectul raportului Curţii de Conturi şi argumentaţia principală în ceea ce priveşte cota forfetară de 5% încasată de Compania Naţională de Investiţii a fost abrogat în anul 2017, Nota de fundamentare proiect de Ordonanţă pentru modificarea O.G. nr. 25/2001 pe care înţelege să se bazeze în probaţiune, privind abrogarea pct. 5 a art. 8 care vizează faptul că în mod greşit autorităţile publice au interpretat aplicarea acestei exceptări; proiect de ordonanţă pentru modificarea O.G. nr. 25/2001 prin care se propune mărirea cotei forfetare de la 5% la 8 % tot din motive de necesitate; opinia Consiliului Concurenţei- proiect de Ordonanţă pentru modificarea O.G. nr. 25/2001, relevantă fiind argumentaţia care analizează în concret legalitatea încasării unei cote forfetare, făcându-se trimitere la jurisprudenţa relevantă a Curţii Europene privind Cauza Altmark şi criteriile pe care Compania Naţională de Investiţii le îndeplineşte, confirmând legalitatea încasării de către companiile naţionale a unei remuneraţii sub forma unei compensaţii pentru prestarea unor servicii publice de interes general.

5. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursurilor

Examinând legalitatea sentinţei recurate prin prisma criticilor formulate, a apărărilor din întâmpinări şi dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte constată că ambele recursuri sunt nefondate, pentru considerentele care vor fi arătate în continuare.

Recurenta-reclamantă a investit instanţa de contencios administrativ şi fiscal pe calea prevăzută de art. 228 din Regulamentul privind organizarea şi desfăşurarea activităţii specifice Curţii de Conturi aprobat prin Hotărârea Plenului Curţii de Conturi nr. 155/2014 cu o acţiune în anularea parţială a încheierii nr. 52/20.10.2015 emisă de Curtea de Conturi în ceea ce priveşte menţinerea măsurilor dispuse prin Decizia nr. 6/6.05.2015 emisă de Curtea de Conturi-Departamentul XII, cu excepţia măsurii nr. 16(I) pct. 2 lit. c) anulată de către Comisia de soluţionare a contestaţiilor.

În fapt, recurenta-reclamantă a fost supusă unei misiuni de audit de conformitate cu tema "Controlul situaţiei evoluţiei şi modului de administrare a patrimoniului public şi privat al statului" vizând perioada exerciţiului bugetar al anului 2014, în anumite situaţii fiind extinsă în perioada exerciţiilor financiare ale anilor 2012 şi 2013, verificarea finalizându-se prin încheierea Raportului de audit de conformitate din 13.03.2015 emis de Curtea de Conturi.

Urmare a controlului, auditorii publici au constatat 19 abateri de la legalitate şi regularitate, unele dintre acestea fără a aduce prejudicii, altele având drept consecinţă producerea de prejudicii în patrimoniul entităţii controlate.

Soluţionând cauza, curtea de apel a admis în parte acţiunea, anulând în parte încheierea nr. 52/20.10.2015, respectiv în ceea ce priveşte:

- măsura nr. 2 (I) din Decizie, în parte, în limita obligaţiei de completare a foilor de parcurs cu toate datele prevăzute de formular privind traseul, scopul şi locul deplasării, kilometrii parcurşi şi norma de consum;

- măsura nr. 10 (I) din Decizie referitoare la efectuarea demersurilor legale pentru valorificarea studiului de fezabilitate care a făcut obiectul contractului de prestări servicii nr. x/2011, inclusiv prin MDRAP, iar în situaţia în care nu se poate realiza valorificarea studiului de fezabilitate luarea de măsuri în vederea recuperării contravalorii acestuia;

- măsura nr. 16 (I) pct. 3, în parte, în limita cheltuielilor privind serviciile pentru dezvoltarea unui sistem de management al performanţei, menţinând în rest actele contestate.

Soluţia instanţei de fond este însuşită de instanţa de control judiciar, întrucât reflectă interpretarea şi aplicarea corectă a dispoziţiilor legale incidente.

Efectuând propria evaluare a dispoziţiilor legale incidente în cauză pentru a răspunde criticilor formulate în cele două memorii de recurs, Înalta Curte reţine următoarele:

6.1. Recursul declarat de recurenta-reclamantă CNI

6.1.1. Criticile subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. care vizează considerentele sentinţei recurate cu privire la măsura nr. 1(I) din decizie, în sensul că motivarea instanţei de fond cuprinde motive contradictorii sunt nefondate.

Astfel, din considerentele sentinţei recurate rezultă că instanţa de fond a realizat o examinare efectivă a susţinerilor părţilor în litigiu, concluzionând în mod corect că în situaţia în care prejudiciul nu a fost recuperat integral subzistă obligaţia Curţii de Conturi de a emite decizia cu privire la:

- măsura nr. 2 (I) din Decizie, în parte, în limita obligaţiei de completare a foilor de parcurs cu toate datele prevăzute de formular privind traseul, scopul şi locul deplasării, kilometrii parcurşi şi norma de consum;

- măsura nr. 10 (I) din Decizie referitoare la efectuarea demersurilor legale pentru valorificarea studiului de fezabilitate care a făcut obiectul contractului de prestări servicii nr. x/2011, inclusiv prin MDRAP, iar în situaţia în care nu se poate realiza valorificarea studiului de fezabilitate luarea de măsuri în vederea recuperării contravalorii acestuia;

- măsura nr. 16 (I) pct. 3, în parte, în limita cheltuielilor privind serviciile pentru dezvoltarea unui sistem de management al performanţei.

6.1.2. Subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., criticile recurentei-reclamante au vizat, pe de o parte motive de nelegalitate care ţin de competenţa Curţii de Conturi în efectuarea auditului activităţii recurentei-reclamante, precum şi nemotivarea actelor contestate, iar pe de altă parte, aplicarea sau interpretarea greşită a dispoziţiilor legale incidente fiecărei categorii de abateri reţinute de autoritatea de audit, fiind criticate cu prioritate soluţiile instanţei de fond referitoare la măsurile Curţii de Conturi cu impact financiar şi ulterior, în mod consecutiv, celelalte măsuri.

-Astfel, în ceea ce priveşte critica vizând realizarea misiunii de audit cu depăşirea competenţei de control a Curţi de Conturi din perspectiva neîncadrării recurentei-reclamante în categoria entităţilor enumerate limitativ de art. 23 lit. d) din Legea nr. 94/1992, Înalta Curte constată că este nefondată.

Potrivit art. 23 lit. d) din Legea nr. 94/1992 republicată "În cadrul competenţelor prevăzute la art. 21, Curtea de Conturi îşi desfăşoară activităţile specifice asupra următoarelor categorii de entităţi publice: (...) d) societăţile reglementate de Legea nr. 31/1990, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, la care statul, unităţile administrativ-teritoriale, instituţiile publice sau regiile autonome deţin, singure sau împreună, integral sau mai mult de jumătate din capitalul social."

În ceea ce priveşte recurenta-reclamantă, în acord cu instanţa de fond, Înalta Curte reţine că aceasta a fost înfiinţată prin O.G. nr. 25/2001 ca societate comercială pe acţiuni, sub autoritatea MDRAP.

Potrivit art. 2 din O.G. nr. 25/2001 "C.N.I. este persoană juridică română, se organizează şi funcţionează ca societate comercială pe acţiuni care îşi desfăşoară activitatea în conformitate cu legislaţia în vigoare şi cu actul constitutiv propriu.", respectiv "Capitalul social iniţial al C.N.I. este de 4.000.000.000 RON [vechi], împărţit în 160.000 de acţiuni nominative, fiecare acţiune având o valoare de 25.000 RON [vechi], şi se constituie prin participarea cu aport de capital, în numerar, a societăţilor comerciale prevăzute în anexă, conform legii.", Lista respectivă cuprinzând "1. Compania Naţională "Administraţia Porturilor Maritime Constanţa" - S.A.: 1 miliard RON [vechi] 2. Societatea Naţională de Transport Feroviar de Marfă "C.F.R. Marfă" - S.A.: 1 miliard RON [vechi] 3. Compania Naţională "Aeroportul Internaţional Bucureşti - Otopeni" - S.A.: 1,250 miliarde RON [vechi] 4. Compania Naţională "Administraţia Canalelor Navigabile" - S.A. Constanţa: 500 milioane RON [vechi] 5. Compania Naţională "Administraţia Porturilor Dunării Maritime" - S.A. Galaţi: 250 milioane RON [vechi].", acestea rămânând în continuare ca atare în structura acţionariatului CNI S.A. .

Cât priveşte aceste din urmă companii şi societăţi naţionale, Înalta Curte reţine, în acord cu judecătorul fondului, că acestea reprezintă entităţi publice, al căror capital este deţinut în majoritate de stat.

În consecinţă, cum statul deţine mai mult de jumătate din capitalul social propriu companiilor care sunt acţionarii Companiei Naţionale de Investiţii (CNI) S.A., în mod corespunzător, de manieră indirectă, statul deţine în majoritate şi capitalul social al recurentei-reclamante, astfel că aceasta se înscrie în categoria de entităţi publice vizate de art. 23 lit. d) din Legea nr. 94/1992 republicată, asupra cărora se exercită competenţa Curţii de Conturi potrivit art. 21 din acelaşi act normativ, adică "funcţia de control asupra modului de formare, de administrare şi de întrebuinţare a resurselor financiare ale statului şi ale sectorului public, (…) în conformitate cu principiile legalităţii, regularităţii, economicităţii, eficienţei şi eficacităţii.".

Susţinerile recurentei-reclamante în sensul incidenţei dispoziţiilor art. 24 lit. c) din Legea nr. 94/1992 potrivit cu care "Curtea de Conturi poate hotărî desfăşurarea activităţilor stabilite de lege şi la alte persoane decât cele prevăzute la art. 23, care: (...) c) administrează şi/sau utilizează fonduri publice, în sensul prezentei legi, verificările urmând a se efectua numai în legătură cu legalitatea administrării şi/sau utilizării acestor fonduri" nu pot fi primite, întrucât societatea recurentă-reclamantă se circumscrie cazului reglementat de art. 23 lit. d) din Legea nr. 94/1992, fiind o entitate supusă controlului Curţii de Conturi, în condiţiile în care, aşa cum rezultă din dispoziţiile O.G. nr. 25/2001, acţionarii recurentei-reclamante sunt companii la care statul deţine capitalul majoritar.

-Criticile vizând nemotivarea încheierii şi a deciziei contestate sunt, de asemenea, nefondate, actele administrative emise de către recurenta-pârâtă Curtea de Conturi fiind motivate cu respectarea dispoziţiilor legale incidente.

Din examinarea respectivelor înscrisuri rezultă că a fost expusă situaţia de fapt reţinută, normele legale considerate incidente, respectiv au fost dispuse măsuri apreciate ca necesare pentru înlăturarea abaterilor contestate.

Împrejurarea invocată de recurenta-reclamantă că nu s-ar fi răspuns tuturor argumentelor invocate în apărare nu reprezintă o nemotivare a actului administrativ, ci un aspect ce ţine de legalitatea actului administrativ supusă analizei în faţa instanţei de judecată.

-Referitor la măsura 17(I) din decizia nr. 6/2015 constând în "a) Reglementarea, împreună cu ordonatorul principal de credite, a aplicării integrale a art. 8 din O.G. nr. 25/2001 actualizată, luând în considerare toate dispoziţiile actului normativ de înfiinţare a CNI, în mod special art. 6 alin. (2) şi art. 10; b) Diversificarea activităţii CNI, astfel încât să se asigure respectarea prevederilor O.G. nr. 25/2001 actualizată şi ale Actului constitutiv", criticile recurentei-reclamante au vizat, pe de o parte, încălcarea prezumţiei de legalitate a actelor administrative care au confirmat legalitatea perceperii cotei forfetare de către recurenta-reclamantă, iar pe de altă parte, interpretarea şi aplicarea greşită a art. 8 alin. (5) din O.G. nr. 25/2001.

Potrivit art. 8 din O.G. nr. 25/2001 forma în vigoare la nivelul anului 2010) "(3) Pentru asistenţa tehnică asigurată de C.N.I. în pregătirea şi derularea programelor de investiţii, inclusiv pentru plata personalului de supraveghere pe parcursul realizării acestora, în devizul general al lucrării se vor prevedea cheltuieli forfetare în cuantum de 5% din valoarea lucrărilor de construcţii-montaj. Aceste sume constituie venituri ale C.N.I. şi se încasează pe măsura decontării lucrărilor executate. (4) Pentru asistenţa tehnică asigurată de C.N.I. în pregătirea şi derularea programelor de lucrări de reparaţii curente şi capitale, consolidări şi alte lucrări similare, inclusiv pentru plata personalului de supraveghere pe parcursul realizării acestora, în devizul general al lucrării se vor prevedea cheltuieli forfetare în cuantum de 5% din valoarea devizului. Aceste sume constituie venituri ale C.N.I. şi se încasează pe măsura decontării lucrărilor executate.".

Prin O.U.G. nr. 35/2011, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 253/11.0.4.2011, s-a introdus în corpul art. 8 din O.G. nr. 25/2001 alin. (5), potrivit căruia "Prin excepţie de la prevederile alin. (3) şi (4), în devizul general al lucrărilor a căror finanţare se asigură integral de către autorităţile administraţiei publice centrale sau de către autorităţile administraţiei publice locale nu se vor prevedea cheltuielile forfetare în cuantum de 5% din valoarea lucrărilor de construcţii-montaj/devizului, după caz.".

Din analiza dispoziţiilor legale precitate, în acord cu instanţa de fond, Înalta Curte reţine că, de la data de 11.04.2011 - data intrării în vigoare a O.U.G. nr. 35/2011- recurenta-reclamantă nu mai era îndreptăţită la încasarea cotei forfetare de 5% din valoarea lucrărilor de investiţii finanţate integral de către autorităţile administraţiei publice centrale sau locale.

Susţinerile recurentei-reclamante în sensul că legalitatea perceperii cotei forfetare de 5% se impune din perspectiva prezumţiei de legalitate a actelor administrative prin care a fost aprobată perceperea cotei forfetare nu pot fi primite întrucât ordinele emise de MDRAP prin care au fost aprobaţi indicatorii tehnico-economici ai obiectivelor de investiţii nu au caracter normativ, fiind acte administrative unilaterale aplicabile beneficiarilor de investiţii.

Or, restricţia impusă recurentei-reclamante de a încasa cota forfetară de 5% rezultă dintr-un act normativ cu forţă juridică superioară, fiind corectă concluzia instanţei de fond în sensul lipsei de temei legal a încasării de către recurenta-reclamantă a veniturilor aferente cheltuielilor forfetare în cuantum de 5%.

În ceea ce priveşte jurisprudenţa CJUE în cauza Altmark (C-280/00) invocată de recurenta-reclamantă, Înalta Curte apreciază că nu este incidentă în cauză, deoarece nelegalitatea încasării cotei forfetare de 5% rezultă din aplicarea dispoziţiilor unui act normativ respectiv art. 8 alin. (5) din O.G. nr. 25/2001, astfel cum a fost modificat prin O.U.G. nr. 35/2011.

Nici susţinerile vizând modificarea ulterioară a dispoziţiilor O.G. nr. 25/2001 în ceea ce priveşte cuantumul cotei forfetare nu pot conduce la o altă concluzie, întrucât legea aplicabilă în speţă este legea în vigoare la data efectuării controlului.

-În privinţa măsurii nr. 16(I) din decizie constând în "1. Respectarea principiilor de legalitate, regularitate, economicitate, eficienţă şi eficacitate în utilizarea resurselor financiare: a) nivelul cheltuielilor efectuate nu trebuie să depăşească limita de cheltuieli prevăzută în bugetul de venituri şi cheltuieli aprobat prin H.G.; b) în cazul în care în execuţie se vor înregistra nerealizări ale veniturilor totale aprobate prin bugetul de venituri şi cheltuieli, CNI S.A. poate efectua cheltuieli proporţional cu gradul de realizare a veniturilor. 2. Se vor recupera sumele reprezentând cheltuieli înregistrate şi plătite de CNI către terţi, astfel: a) contravaloarea serviciilor juridice achiziţionate cu încălcarea dispoziţiilor art. 1 alin. (1) şi (3) din O.U.G. nr. 26/2012, în cuantum de 502.036 RON; b) contravaloarea serviciilor de multiplicare documente producţie publicitară şi tipografice (copii xerox) achitate de CNI fără documente legale, în sumă de 740.355 RON; c) contravaloarea cheltuielilor înregistrate şi plătite de CNI, în sumă de 84.530 RON reprezentând servicii de consultanţă în domeniul achiziţiilor publice în condiţiile în care în toată perioada supusă controlului entitatea a încălcat reglementările legale privind achiziţiile publice. 3. Se vor analiza toate celelalte cheltuieli menţionate la constatarea nr. 21 din Raport şi se vor lua măsuri pentru stabilirea unor eventuale prejudicii, întinderea şi recuperarea acestora", criticile recurentei-reclamante au vizat recuperarea sumelor reprezentând contravaloarea serviciilor juridice prestate, a serviciilor de multiplicare documente şi a serviciilor de monitorizare a presei.

Referitor la achiziţionarea de servicii juridice, criticile vizând interpretarea greşită a dispoziţiilor O.U.G. nr. 26/2012 sunt apreciate ca nefondate.

Astfel, potrivit art. 1 din O.U.G. nr. 26/2012 "(…) societăţile naţionale, companiile naţionale şi societăţile comerciale cu capital integral sau majoritar de stat, precum şi regiile autonome care au în structura organizatorică personal propriu de specialitate juridică nu pot achiziţiona servicii juridice de consultanţă, de asistenţă şi/sau de reprezentare. (…) (3) În situaţii temeinic justificate, în care activităţile juridice de consultanţă, de asistenţă şi/sau de reprezentare, necesare societăţilor naţionale, companiilor naţionale şi societăţilor comerciale, precum şi regiilor autonome prevăzute la alin. (1), nu se pot asigura de către personalul de specialitate juridică angajat în aceste entităţi, pot fi achiziţionate servicii de această natură, în condiţiile legii, numai cu aprobarea şi mandatarea reprezentanţilor statului sau unităţilor administrativ-teritoriale în organele de conducere ale acestora: a) de către ordonatorul principal de credite coordonator, în cazul celor la care statul este acţionar integral sau majoritar; (…)"

În speţă, echipa de audit a constatat că după intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 26/2012 recurenta-reclamantă a contractat şi plătit servicii de asistenţă juridică în sumă de 502.035,91 RON, deşi oficiul juridic are încadrat personal propriu de specialitate juridică.

În acord cu judecătorul fondului, instanţa de control judiciar reţine că, începând cu data de 12.06.2012, legiuitorul a instituit o interdicţie pentru companiile naţionale care au în structura organizatorică personal propriu de specialitate juridică de a achiziţiona servicii juridice, cu excepţia situaţiilor temeinic justificate, conform art. 1 alin. (3) din O.U.G. nr. 26/2012.

Din analiza textului legal, excepţia admisă în acest caz are în vedere o dublă condiţionare, anume, pe de o parte, să existe un caz temeinic justificat în care activităţile juridice de consultanţă, de asistenţă şi/sau de reprezentare necesare companiilor naţionale să nu se poată asigura de către personalul de specialitate juridică angajat în aceste entităţi, iar pe de altă parte, să existe aprobarea şi mandatarea reprezentanţilor statului sau unităţilor administrativ-teritoriale în organele de conducere ale acestora de către ordonatorul principal de credite coordonator, cele două condiţii fiind cumulative, simpla invocare a unui caz justificat nefiind suficientă în lipsa aprobării impuse expres de lege.

Or, prin probele administrate recurenta-reclamantă nu a demonstrat că la încheierea contractelor de asistenţă juridică menţionate ar fi îndeplinit ambele condiţii cumulative instituite de art. I alin. (3) din O.U.G. nr. 26/2012 pentru a beneficia de excepţia de la interdicţia instituită de art. I alin. (1) din acelaşi act normativ.

În ceea ce priveşte serviciile de multiplicare documente, Înalta Curte reţine că raportul contractual supus verificării este cel încheiat de recurenta-reclamantă cu S.C. B. S.R.L. Bucureşti (contractul nr. x/16.02.2007 prelungit prin acte adiţionale) în baza căruia, în perioada 2012-2014 recurenta-reclamantă a înregistrat şi achitat servicii de multiplicare în valoare de 740.355 RON, fără să deţină documente justificative care să ateste realitatea prestării serviciilor.

Susţinerile recurentei-reclamante în sensul că factura fiscală şi referatele întocmite sunt pe deplin suficiente pentru dovada efectivă a prestării serviciilor nu pot fi primite, de vreme ce lipsesc informaţii privind numărul de pagini şi documente de recepţie pentru a se efectua o verificare a realităţii operaţiunilor.

În privinţa serviciilor de monitorizare a presei în sumă de 184.871,90 RON furnizate în baza contractului încheiat cu C. S.A., în mod corect a reţinut instanţa de fond că recurenta-reclamantă nu a argumentat respectarea obligaţiei de bună gestiune financiară la încheierea contractelor de monitorizare a presei cu o societate terţă, câtă vreme deţinea personal propriu ce se putea ocupa de o astfel de sarcină, nerezultând astfel necesitatea de a plăti drepturi salariale unor angajaţi şi totodată de a externaliza aceste servicii.

Susţinerile recurentei-reclamante în sensul că instanţa de fond nu a analizat oportunitatea încheierii contractului prin prisma complexităţii activităţii de monitorizare a presei nu pot fi primite, întrucât recurenta-reclamantă, în calitate de entitate care gestionează fonduri publice, este obligată să realizeze o bună gestionare financiară, respectând principiile de economicitate, eficienţă şi eficacitate. Or, recurgând la contractarea cu o altă societate a serviciilor de monitorizare a presei, recurenta-reclamantă nu a prezentat nicio justificare a necesităţii păstrării în organigramă a Serviciului relaţii cu presa şi mass-media, cu consecinţa suportării atât a cheltuielilor contractuale, cât şi a celor salariale.

-Criticile cu privire la măsura 1(II) din decizie referitoare la "Dispunerea măsurilor legale în vederea recuperării sumei de 252.469 RON, reprezentând cheltuieli efectuate de CNI cu mijloacele fixe date spre folosinţă unor terţe persoane" au vizat ignorarea de către judecătorul fondului a dispoziţiilor art. 6 alin1 lit. g) din O.U.G. nr. 25/2001, rezumându-se la preluarea argumentelor Curţii de Conturi în sensul că mijloacele fixe au fost încredinţate fără documente legal întocmite.

Critica este nefondată, întrucât instanţa de fond a analizat incidenţa în cauză a dispoziţiilor legale invocate de către recurenta-reclamantă potrivit cu care "CNI are, în principal, ca obiect de activitate: (...) g) prestarea de servicii specifice pentru investitorii care finanţează realizarea programelor de interes public sau social în domeniul construcţiilor", concluzionând în mod corect că recurenta-reclamantă nu a demonstrat că prin cedarea folosinţei bunurilor respective în favoarea unor angajaţi ai Ministerului Dezvoltării Regionale şi Administraţiei Publice ar fi prestat servicii specifice pentru un investitor care îi finanţează realizarea de programe în domeniul construcţiilor, Compania Naţională de Investiţii (CNI) S.A. nefiind înfiinţată pentru a asigura personalului ministerial folosinţa unor autoturisme sau a unor dispozitive electronice, cu atât mai mult cu cât Ministerul însuşi deţine un buget propriu pentru realizarea competenţei sale, inclusiv în legătură cu CNI S.A., iar respectivii angajaţi trebuie să se supună restricţiilor bugetare specifice autorităţilor/instituţiilor publice în achiziţionarea de bunuri premium.

În raport de situaţia de fapt reţinută, potrivit cu care recurenta-reclamantă a dat în folosinţa unor persoane din cadrul MDRAP autoturismele X, un sistem de protecţie auto şi o tabletă D. în legătură cu care a înregistrat, în perioada 2012-2014, în propria contabilitate a cheltuielilor pentru întreţinerea şi exploatarea acestora, Înalta Curte constată că, în mod corect, instanţa de fond a reţinut caracterul nefondat al criticilor de nelegalitate, în condiţiile în care lipseşte fundamentul suportării costurilor de întreţinere şi funcţionare a bunurilor date în folosinţă, recurenta-reclamantă fiind înfiinţată prin O.G. nr. 25/2001 în vederea îndeplinirii unui scop şi a unor obiective stabilite explicit de lege vizând programele de interes public sau social în domeniul construcţiilor, iar nu spre a asigura gratuităţi în beneficiul personalului altor autorităţi/instituţii publice.

- Criticile vizând nelegalitatea sentinţei de fond cu privire la măsurile nr. 9(I) şi 2(II) din decizia contestată din perspectiva aplicării greşite a dispoziţiilor art. 2151 C. civ. sunt, de asemenea, nefondate.

În fapt, prin măsurile nr. 9 (I) şi 2 (II) din decizia nr. 6/2015 s-a dispus efectuarea unei analize referitoare la necesitatea şi oportunitatea menţinerii contractului de comodat nr. x/2011 şi supunerea spre aprobare Consiliului de administraţie şi Adunării Generale, respectiv stabilirea şi efectuarea demersurilor necesare în vederea recuperării de la comodatar a tuturor costurilor suportate nelegal de CNI privind mijlocul fix împrumutat prin contractul de comodat nr. x/2011.

Astfel, în urma verificărilor efectuate, echipa de audit a constatat că mijlocul fix cu numărul de inventar x - autoturism marca x cu numărul de înmatriculare x - a fost cedat Ministerului Integrării Europene în baza contractului de comodat nr. x/28.10.2011, a cărui valabilitate a fost prelungită prin acte adiţionale succesive până în anul 2015.

Contrar prevederilor contractuale, CNI S.A. a înregistrat în evidenţa financiar-contabilă şi a efectuat cheltuieli aferente acestui mijloc fix reprezentând taxă auto, asigurări, rovignetă, TVA, amortizare, în sumă totală de 7.284,55 RON.

Înalta Curte reţine că, potrivit art. 2151 C. civ. "Comodatarul suportă cheltuielile pe care le-a făcut pentru a folosi bunul", situaţie în care, în mod corect, instanţa de fond a constatat lipsa de temei legal sau contractual pentru plata de către recurenta-reclamantă a cheltuielilor pentru bunul dat în comodat.

Susţinerile recurentei-reclamante în sensul caracterului supletiv al dispoziţiilor art. 2151 C. civ. şi libertatea recurentei-reclamante de a folosi, în orice mod fondurile proprii, în limita obiectului său de activitate, nu pot fi primite, dat fiind faptul că autoturismul respectiv a fost dat în comodat unei terţe persoane, clauzele contractuale stabilind în sarcina comodantului suportarea cheltuielilor pentru funcţionarea acestuia, inclusiv a riscurilor în caz de avariere sau distrugere.

- Cu referire la măsura 3(II) din decizie constând în "Identificarea tuturor situaţiilor în care contractele de proiectare şi execuţie sau numai de execuţie de lucrări pentru realizarea de obiective de investiţii prin programele derulate de CNI, au fost majorate ca urmare a efectuării de lucrări de "Adaptare amplasament" a obiectivului şi luarea măsurilor legale pentru recuperarea sumelor aferente majorării nejustificate", criticile au vizat ignorarea faptului că în faza incipientă a unui proiect, preţurile sunt estimative, fiind firesc ca valoarea proiectului pilot să fie modificată în raport de circumstanţele concrete ale obiectivului de investiţii. Totodată, a mai arătat că, în mod greşit, instanţa de fond a considerat că un proiect similar ar fi trebuit să impună costuri similare, deşi fiecare proiect prezintă propriile specificaţii.

În fapt, în urma verificărilor efectuate, echipa de audit a constatat că, în perioada 2012-2014, în baza aceluiaşi proiect pilot s-au încheiat contracte şi acte adiţionale la acesta, având ca obiectiv de investiţii "Sală de sport 150 locuri", la baza măsurii luate de Curtea de Conturi stând 5 cazuri concrete analizate, reieşind de fiecare dată faptul că partea recurenta-reclamantă, după semnarea contractului de execuţie de lucrări cu societatea desemnată câştigătoare pentru un anumit preţ, a acceptat majorarea cu sume semnificative a acelui preţ prin acte adiţionale pentru «lucrări de adaptare la amplasament», respectiv 161.484,42 RON plus TVA (în cazul localităţii Vidra, judeţul Ilfov), 253.765,22 RON plus TVA (în cazul localităţii Slobozia Mândra, judeţul Teleorman), 147.768,30 RON plus TVA (în cazul localităţii Prundu, judeţul Giurgiu), 112.850 RON plus TVA (în cazul localităţii Livezile, judeţul Bistriţa Năsăud) şi 777.484,56 RON plus TVA (în cazul localităţii Timişoara, judeţ Timiş).

Or, unul dintre principiile specifice în materie contractuală este acela al forţei sale obligatorii, convenţia odată încheiată impunându-se părţilor prin prisma clauzelor sale contractuale, inclusiv în ceea ce priveşte preţul stabilit.

Sub acest aspect, recurenta-reclamantă nu a oferit nicio justificare obiectivă şi rezonabilă a necesităţii modificării preţului contractual cu contravaloarea acelor lucrări de adaptare la amplasament, nereieşind din probele administrate faptul că acele contracte nu ar fi fost atribuite individual şi în legătură cu situaţia existentă la locul edificării fiecărei construcţii în parte sau că pentru ofertanţii câştigători ai procedurilor de atribuire ar fi fost imprevizibile împrejurările de fapt ale realizării lucrării (caracteristicile terenului, adâncimea pânzei freatice, condiţiile climatice, seismicitatea zonei etc.).

Aşa fiind, în mod corect instanţa de fond a reţinut că simpla invocare a caracterului tip al proiectului folosit pentru lucrările contractate spre executare nu argumentează prin ea însăşi încheierea de acte adiţionale, de vreme ce, potrivit H.G. nr. 818/2013, recurentei-reclamante îi revenea obligaţia să efectueze studii de fezabilitate în cazul fiecărei lucrări atribuite, trebuind să existe la dispoziţia operatorului economic interesat de procedura de atribuire ansamblul informaţiilor necesare estimării corecte a preţului lucrării încă de la data depunerii ofertei sale.

-Subsumat motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., critica de nelegalitate în ceea ce priveşte măsura 1(I) din decizie, criticată şi din perspectiva motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., a vizat interpretarea greşită a dispoziţiilor art. 43 lit. c) din Legea nr. 94/1992, în sensul că, deşi instanţa de fond a constatat că recurenta-reclamantă a întreprins măsuri pentru stabilirea şi recuperarea penalităţilor de întârziere, totuşi a menţinut măsura stabilită de către echipa de audit.

În fapt, în urma verificărilor efectuate, echipa de audit a constatat că, în perioada 2012-2014, s-au înregistrat frecvente întârzieri în ceea ce priveşte respectarea de către constructori/antreprenori a termenelor contractuale aferente obiectivelor de investiţii derulate, fără ca recurenta-reclamantă să calculeze, să înregistreze şi să acţioneze pentru încasarea penalităţilor legale prevăzute în contractele de proiectare şi de execuţie de lucrări. Cu titlu de exemplu s-a arătat că în cazul contractelor încheiate pentru realizarea obiectivelor de investiţii "Sală de sport şcolară cu nivel practică sportivă competiţională locală, teren de handbal şi 150 locuri pentru spectatori" din localităţile Brezoaele, Prundu şi Vidra, ordinele de sistare a lucrărilor sau ordinele de reîncepere a acestora emise de diriginţii de şantier fiind nedatate şi neînregistrate, în timpul acţiunii de control fiind calculate penalităţi aferente perioadei 2012-2014 în sumă de 112,5 milioane RON.

Înalta Curte reţine că, deşi recurenta-reclamantă a întreprins demersuri pentru înregistrarea şi recuperarea penalităţilor de întârziere, măsura dispusă de echipa de audit se impune din perspectiva obligaţiei de gestiune financiară diligentă care incumbă recurentei-reclamante, fiind necesară măsura de înregistrare a penalităţilor de întârziere, astfel încât dreptul de creanţă să figureze în evidenţele recurentei-reclamante, tocmai pentru a nu fi omisă valorificarea sa, cum în mod corect a reţinut instanţa de fond.

- Criticile care vizează soluţia instanţei de fond cu privire la măsura 2(I) din decizia contestată, prin care s-a dispus "stabilirea unui consum normat pentru fiecare din autovehiculele aflate în dotarea CNI" sunt nefondate.

Contrar susţinerilor recurentei-reclamante, Înalta Curte reţine că recurenta-reclamantă, în calitate de instituţie publică, aşa cum rezultă din interpretarea coroborată a dispoziţiilor art. 2 pct. 30 din Legea nr. 500/2002 şi art. 1 alin. (1) şi art. 7 alin. (2) din O.G. nr. 25/2001, intră sub incidenţa dispoziţiilor O.G. nr. 80/2001 care reglementează normativele de cheltuieli pentru autorităţile administraţiei publice şi instituţiile publice.

Împrejurarea invocată de către recurenta-reclamantă în sensul că, în prezent, nu mai există obligativitatea întocmirii normativelor de cheltuieli pentru consumul de carburanţi nu poate conduce la o altă concluzie întrucât verificarea legalităţii măsurii contestate se analizează în raport de norma legală în vigoare la data efectuării misiunii de audit.

- În ceea ce priveşte critica vizând soluţia instanţei de fond în privinţa măsurii 3(I) din decizie, prin care s-a dispus "revizuirea procedurii operaţionale operaţionale PO-SMFIC-04, privind constituirea şi gestionarea garanţiilor de bună execuţie în sensul respectării prevederilor legale referitoare la termenele de eliberare a garanţiilor de bună execuţie", Înalta Curte reţine că instituirea măsurii a urmărit remedierea unei practici financiare neconforme principiilor de eficienţă, eficacitate şi economicitate.

Aceasta întrucât, în urma verificării efectuate s-a constatat că recurenta-reclamantă a eliberat garanţia de bună execuţie cu nerespectarea termenului prevăzut de art. 92 din H.G. nr. 925/2006.

Susţinerile recurentei-reclamante în sensul că restituirea peste termen a garanţiei de bună execuţie s-a datorat pasivităţii creditorilor care nu au solicitat plata nu sunt de natură a determina nelegalitatea măsurii, de vreme ce recurenta-reclamantă recunoaşte că au existat situaţii în care a restituit garanţia de bună execuţie peste termen, măsura vizând în fapt revizuirea procedurii operaţionale interne în scopul asigurării respectării cadrului legal în ceea ce priveşte constituirea şi eliberarea garanţiilor de bună execuţie, fără a se stabili un prejudiciu.

- Criticile vizând soluţia instanţei de fond în privinţa măsurii 4(I) din decizie, prin care s-a dispus revizuirea procedurilor operaţionale PO-SPI-01, PO-SPDR-02, PO-SPDR-03, PO-SPDR-04, PO-SPDR-05, în conformitate cu cadrul legal actual, cu privire la viabilizarea terenurilor pe care urmează să se realizeze obiectivele de investiţii derulate prin CNI sunt, de asemenea nefondate, întrucât măsura a urmărit remedierea prin practici deficitare a recurentei-reclamante în ceea ce priveşte preluarea terenurilor pe care urma să deruleze investiţii.

Astfel, în urma controlului efectuat, s-a constatat că au fost preluate şi executate obiective de investiţii pentru care nu a intervenit viabilizarea terenurilor aferente (acces la utilităţi).

Este adevărat că, potrivit alin. (2) din H.G. nr. 818/2013 "Amplasamentele pe care se realizează sălile de sport ce se execută prin Compania Naţională de Investiţii "C.N.I." - S.A. se viabilizează de către beneficiari, conform documentelor urbanistice şi în corelare cu graficele de execuţie semnate de antreprenorul general, cu respectarea reglementărilor în vigoare", însă recurenta-reclamantă are obligaţia să se asigure că programul de investiţii se realizează pe un teren viabilizat, conform art. 8 alin. (1) din O.G. nr. 25/2001 şi art. 4 alin. (2) din Anexa 3 la O.G. nr. 25/2001.

Aşa fiind, în mod corect instanţa de fond a reţinut legalitatea măsurii dispusă de autoritatea de audit, recurenta-reclamantă având obligaţia să preia terenuri viabilizate pe care să efectueze obiectivele de investiţii, tocmai pentru a se asigura funcţionarea respectivei construcţii.

- În ceea ce priveşte soluţia instanţei de fond cu referire la măsura 5(I) care vizează "elaborarea, aprobarea şi implementarea codului controlului intern/managerial cuprinzând standardele de control intern/managerial la entităţile publice; elaborarea, aprobarea şi implementarea unei proceduri de control intern la nivelul fiecărei structuri, precum şi a unei proceduri interne cu privire la înregistrarea, analiza, verificarea, soluţionarea şi monitorizarea neregulilor/fraudelor şi a măsurilor preventive; stabilirea la nivelul compartimentelor CNI a obiectivelor generale şi specifice, a indicatorilor de rezultate şi performanţă, a funcţiilor sensibile; efectuarea controalelor tematice în cadrul structurilor CNI şi consemnarea acestora în documente/acte de control; perfecţionarea proiectării, implementării şi asigurarea funcţionării tuturor componentelor sistemului de control intern, inclusiv a controlului financiar preventiv propriu", criticile recurentei au vizat, în esenţă, inexistenţa unei consecinţe economico-financiare cuantificabile.

În acord cu instanţa de fond, Înalta Curte reţine că obligaţia stabilită în sarcina recurentei-reclamante urmăreşte implementarea standardelor de control intern reglementate de OMFP nr. 946/2005, în măsura în care în urma verificării efectuate cu privire la realizarea obiectivelor de investiţii contractate echipa de audit a constatat o serie de nereguli.

Aşa fiind, în mod corect judecătorul fondului a constatat legalitatea măsurii în discuţie care vizează revizuirea cadrului organizaţional existent la nivelul recurentei-reclamante.

- Referitor la măsura nr. 7(I) prin care s-a dispus elaborarea, aprobarea şi implementarea unei proceduri operaţionale care să asigure respectarea prevederilor OMFP nr. 3512/2008 privind documentele financiar contabile, actualizat, respectiv elaborarea, aprobarea şi implementarea cadrului general al operaţiunilor supuse controlului financiar preventiv propriu, conform prevederilor legale specifice, criticile recurentei-reclamante au vizat reţinerea eronată de către judecătorul fondului a necesităţii existenţei documentelor justificative prevăzute de Ordinul nr. 3512/2008, deşi îndeplinirea acestor condiţii nu se regăseşte în normele metodologiei generale referitoare la exercitarea controlului financiar preventiv.

Contrar susţinerilor recurentei-reclamante, Înalta Curte reţine că O.G. nr. 119/1999 care reglementează controlul financiar preventiv la instituţiile publice se completează cu normele de drept comun în materie, în speţă cu dispoziţiile Ordinului nr. 3512/2008 care reglementează întocmirea şi utilizarea documentelor financiar contabile.

Întrucât echipa de auditori a reţinut că în unele cazuri, în vederea efectuării plăţilor a fost acordată viza de control financiar preventiv propriu în baza unor referate de necesitate întocmite formal, fără elemente care să asigure consemnarea completă a operaţiunilor, iar în alte cazuri şeful compartimentului de audit public intern a semnat atât nota de fundamentare cât şi nota pentru dispunerea plăţii, fapt ce contravine în materia auditului public intern reglementat de Legea nr. 672/2002, în mod corect instanţa de fond a constatat legalitatea măsurii dispuse în vederea remedierii practicii financiare a recurentei-reclamante, neconforme principiilor de eficienţă, eficacitate şi economicitate.

- Criticile care vizează măsura nr. 8(I) pentru înlăturarea neregulilor în activitatea financiar contabilă prin luarea măsurilor ce se impun, astfel încât, angajamentele legale să fie supuse vizei controlului financiar preventiv propriu şi avizului oficiului juridic sunt nefondate, întrucât recurenta-reclamantă nu contestă legalitatea măsurii ci invocă aspecte de natură să înlăture deficienţele constatate de echipa de control, argumente ce pot fi valorificate, însă, într-o etapă ulterioară, ce ţine de aducerea la îndeplinire a măsurilor dispuse, conform art. 230 şi următoarele din Regulamentul Curţii de Conturi şi care excede obiectului procesului.

- În ceea ce priveşte măsura 11(I) prin care s-a dispus actualizarea Actului Constitutiv, a ROF-ului, a fişelor posturilor, a organigramei entităţii şi a statului de funcţii, în conformitate cu prevederile legale în vigoare şi implementarea standardelor 2 şi 6 din OMFP nr. 946/2005, cu modificările şi completările ulterioare, criticile recurentei-reclamante vizează lipsa unui temei legal pentru luarea măsurii dispuse.

Contrar susţinerilor recurentei-reclamante, Înalta Curte reţine că, potrivit art. 1 alin. (3) din O.G. nr. 25/2001 "Actul constitutiv al C.N.I. se întocmeşte în conformitate cu prevederile Legii nr. 31/1990 privind societăţile comerciale, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, şi ale prezentei ordonanţe şi se aprobă prin ordin al ministrului dezvoltării regionale şi administraţiei publice.", ceea ce presupune, în sarcina organelor statutare ale recurentei-reclamante, obligaţia de a asigura permanenta conformitate a actului constitutiv cu dispoziţiile O.G. nr. 25/2001, astfel că odată cu modificarea acesteia prin O.G. nr. 16/2014, recurenta-reclamantă trebuia să ia de îndată măsuri pentru adaptarea sa la noua reglementare în vigoare.

Aşa fiind, şi în lipsa unui termen expres în care societatea să se conformeze noii reglementări în materie, acesteia îi revine obligaţia de a aduce la cunoştinţa celor interesaţi a informaţiilor cu privire la structura organizatorică, punând în acord Actul constitutiv iniţial publicat în Monitorul Oficial nr. 92/27.01.2005 cu modificările legislative ulterioare intervenite în cauză.

- Referitor la măsura nr. 13(I) prin care s-a dispus în sarcina recurentei-reclamante urmărirea şi aplicarea măsurilor dispuse pentru stabilirea şi întinderea eventualului prejudiciu creat CNI pentru bunurile date în custodie ale căror poliţe de asigurare au expirat şi recuperarea acestuia de la persoanele răspunzătoare, conform art. 1349 şi 1350 din C. civ., criticile vizează interpretarea greşită a dispoziţiilor pct. 176 din Regulamentul Curţii de Contrui, în sensul menţinerii unei măsuri lipsită de orice fundament.

În fapt, în urma verificărilor efectuate s-a constatat omisiunea prepuşilor recurentei-reclamante de a urmări durata de valabilitate a poliţelor de asigurare privind bunurile date în custodie, recurenta-reclamantă fiind pusă în imposibilitatea recuperării echipamentelor şi/sau materialelor plătite şi predate executanţilor de lucrări intraţi în insolvenţă.

Împrejurarea că, în cauză, ar fi vorba de un singur executant, respectiv A. S.R.L. pentru două obiective de investiţii- bazinele de înot de la Mioveni şi Petroşani - nu înlătură caracterul legal al măsurii care vizează reîntregirea patrimoniului acestuia.

Contrar susţinerilor recurentei-reclamante referitoare la înscrierea creanţei împotriva A. în masa credală, instanţa de fond a interpretat corect dispoziţiile art. 176 din Regulamentul Curţii de Conturi.

Astfel, conform art. 176 din Regulament "De asemenea, se emite decizie şi în cazul în care, în timpul controlului, conducerea entităţii verificate a luat măsuri de stabilire a întinderii prejudiciului şi de recuperare a acestuia, întrucât nu există certitudinea că s-a efectuat extinderea verificărilor la nivelul întregii categorii de operaţiuni economice la care s-a constatat abaterea cauzatoare de prejudicii ori că s-a stabilit integral cuantumul prejudiciului. Prin excepţie de la prevederile alineatului precedent, nu se mai emite decizie în situaţiile în care pe parcursul controlului auditorii publici externi au verificat toate operaţiunile/elementele din cadrul categoriei economice selectate (întreaga categorie), iar pentru abaterile constatate, conducerea entităţii a luat măsuri de remediere integrală în timpul acţiunii de verificare, inclusiv măsuri de stabilire a întinderii prejudiciului şi de recuperare a acestuia. În situaţia în care abaterile se referă la efectuarea unor plăţi nelegale, precum şi la neevidenţierea unor venituri sau neconstituirea şi nevirarea unor obligaţii bugetare, nu se mai emite decizie dacă în timpul acţiunii de control s-au verificat toate operaţiunile din cadrul categoriilor economice selectate, pe întreaga perioadă de prescripţie, iar conducerea entităţii a stabilit operativ întinderea prejudiciului şi a recuperat integral sumele, a efectuat toate operaţiunile aferente corectării veniturilor neevidenţiate şi, după caz, a constituit şi virat toate obligaţiile bugetare. Toate operaţiunile care au fost supuse verificării, precum şi măsurile luate în timpul acţiunii de control trebuie să rezulte cu claritate din cuprinsul raportului de control şi al anexelor la acesta întocmite de auditorii publici externi."

Din analiza normei juridice reiese că una dintre condiţiile prevăzute pentru a nu mai fi emisă de Curtea de Conturi decizia de măsuri este ca sumele să fi fost recuperate integral. Or, câtă vreme o astfel de recuperare a veniturilor bugetare nu a intervenit la nivelul recurentei-reclamante, obligaţia de emitere a deciziei litigioase subzistă în sarcina Curţii de Conturi, atât în aplicarea textului menţionat, cât şi a art. 43 lit. c) din Legea nr. 94/1992 republicată. Faptul că au fost întreprinse demersuri sub aspectul determinării întinderii sumelor respective şi pentru recuperarea lor este în legătură cu o altă condiţie prevăzută de pct. 176 din Regulamentul aprobat prin Hotărârea nr. 155/2014, dar nu înlătură validitatea deciziei nr. 6/2015.

Totodată, după cum corect a arătat şi Comisia de soluţionare a contestaţiei, dacă prin intermediul procedurii insolvenţei recurenta-reclamantă nu reuşeşte o recuperare integrală a creanţei sale, se poate analiza îndeplinirea condiţiilor răspunderii delictuale în raport de prepuşii acesteia care nu şi-au realizat corespunzător atribuţiile din fişa postului, anume de a urmări valabilitatea poliţei de asigurare pentru bunurile respective, având consecinţa suportării riscului imposibilităţii recuperării şi a unei pierderi patrimoniale.

- Criticile referitoare la măsura 14(I) prin care s-au dispus luarea măsurilor legale pentru recuperarea contravalorii amenzii aplicate de ANRMAP şi achitată de recurenta-reclamantă în sumă de 50.000 RON de la persoanele responsabile, ulterior finalizării dosarului aflat pe rolul instanţei de judecată cu ANRMAP (dosar nr. x/2014), precum şi aplicarea măsurilor legale, în sensul revizuirii procedurii operaţionale în materia achiziţiilor publice, în vederea corectării aspectelor semnalate prin Raportul de control nr. x/2014 întocmit de reprezentanţii ANRMAP, sunt de asemenea, nefondate.

Susţinerile recurentei-reclamante în sensul că, la momentul dispunerii măsurii era în imposibilitatea de a efectua cercetarea persoanelor cu atribuţii în domeniu şi stabilirea unor eventuale prejudicii, dat fiind caracterul incert al prejudiciului (apelul declarat împotriva soluţiei de respingere a plângerii contravenţionale) nu pot fi primite, întrucât obligaţia de recuperare a contravalorii amenzii achitate în cuantum de 50.000 RON a fost instituită sub condiţia suspensivă, consolidându-se retroactiv în situaţia respingerii definitive a plângerii contravenţionale.

De altfel, prin decizia nr. 3919/2.06.2016, Tribunalul Bucureşti a respins apelul declarat de recurenta-reclamantă, impunându-se analiza îndeplinirii condiţiilor răspunderii delictuale în raport de prepuşii recurentei-reclamante care nu şi-au realizat corespunzător atribuţiile, adică prin nerespectarea reglementării în materia atribuirii contractelor de achiziţie publică, având consecinţa suportării de reclamantă a unei pierderi patrimoniale prin plata amenzii contravenţionale de 50.000 de RON. Recuperarea contravalorii acesteia se impune cu atât mai mult cu cât abaterile de la dispoziţiile legale amintite rezultă a fi fost sistemice, foarte numeroase şi diversificate, aşa cum rezultă din cuprinsul procesului-verbal de control nr. x/9.09.2014.

- În ceea ce priveşte măsura nr. 5(I) prin care s-a dispus elaborarea, aprobarea şi implementarea unei proceduri operaţionale privind achiziţiile publice pentru activitatea proprie, criticile vizând depăşirea competenţei Curţii de Conturi şi substituirea în atribuţiile ANRMAP sunt nefondate.

Aceasta întrucât, măsura a fost dispusă în contextul nerespectării de către recurenta-reclamantă a prevederilor legale care reglementează achiziţiile publice.

Astfel, conform constatărilor echipei de audit, în perioada 2012-2014, recurenta-reclamantă a încheiat un număr de 59 de contracte de prestări servicii pentru funcţionarea activităţii proprii, în valoare de 11.109.136 RON, fără a aplica prevederile O.U.G. nr. 34/2006, deşi în calitate de autoritate contractantă în materie de atribuire contracte de achiziţie publică, conform art. 8 din actul normativ sus menţionat, îi incumbă obligaţia respectării reglementărilor specifice materiei achiziţiilor publice.

În acord cu judecătorul fondului, instanţa de control judiciar reţine că nu trebuie confundată atribuţia generală a Curţii de Conturi în legătură cu exercitarea controlului asupra modului de formare, de administrare şi de întrebuinţare a resurselor financiare ale statului şi ale sectorului public" având efectul dispunerii înlăturării "neregulilor constatate în activitatea financiar-contabilă sau fiscală controlată (art. 1 alin. (1) şi art. 43 lit. c) din Legea nr. 94/1992 republicată) cu atribuţiile conferite Autorităţii Naţionale pentru Reglementare şi Monitorizarea Achiziţiilor Publice prin textele O.U.G. nr. 34/2006 şi H.G. nr. 525/2007. După cum rezultă din cuprinsul actelor contestate, măsura Curţii de Conturi stabileşte în sarcina recurentei-reclamante obligaţii de elaborare, aprobare şi implementare a unei proceduri operaţionale privind achiziţiile publice, iar nu adoptarea vreunei sancţiuni sau măsuri punctuale în legătură cu atribuirea unui contract de achiziţie publică.

7.2. Recursul declarat de recurenta-pârâtă Curtea de Conturi

Criticile circumscrise dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. vizând soluţia instanţei de fond în sensul anulării măsurii nr. 2(I) în parte, în limita obligaţiei de completare a foilor de parcurs cu toate datele prevăzute de formular privind traseul, scopul şi locul deplasării, km. parcurşi şi norma de consum, a măsurii nr. 10(I) din decizie şi a măsurii nr. 16(I) pct. 3, în parte, în limita cheltuielilor privind serviciile pentru dezvoltarea unui sistem de management al performanţei sunt apreciate ca nefondate.

- În ceea ce priveşte obligaţia instituită de recurenta-pârâtă prin măsura nr. 2(I) în sensul completării foilor de parcurs cu toate datele prevăzute de formular, Înalta Curte reţine că recurenta-reclamantă nu foloseşte sistemul deductibilităţii integrate, ci deduce doar 50% din cheltuielile de combustibil, în condiţiile art. 21 alin. (4) din Legea nr. 571/2003.

Astfel, potrivit art. 21 alin. (4) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, republicată, "Următoarele cheltuieli nu sunt deductibile: (…) t) 50% din cheltuielile aferente vehiculelor rutiere motorizate care nu sunt utilizate exclusiv în scopul activităţii economice, cu o masă totală maximă autorizată care să nu depăşească 3.500 kg şi care să nu aibă mai mult de 9 scaune de pasageri, incluzând şi scaunul şoferului, aflate în proprietatea sau în folosinţa contribuabilului. (…) Modalitatea de aplicare a acestor prevederi se stabileşte prin norme;", norma metodologică aferentă aprobată prin H.G. nr. 44/2004 stabilind că "Justificarea utilizării vehiculelor, în sensul acordării deductibilităţii integrale la calculul profitului impozabil, se efectuează pe baza documentelor justificative şi prin întocmirea foii de parcurs care trebuie să cuprindă cel puţin următoarele informaţii: categoria de vehicul utilizat, scopul şi locul deplasării, kilometrii parcurşi, norma proprie de consum carburant pe kilometru parcurs."

Aşadar, din coroborarea textului legal cu reglementarea normei metodologice corespunzătoare reiese că doar în cazul acordării unei deductibilităţi integrale a cheltuielilor aferente vehiculelor rutiere motorizate contribuabilul trebuie să întocmească foaie de parcurs care să cuprindă informaţii privind categoria de vehicul utilizat, scopul şi locul deplasării, kilometrii parcurşi, norma proprie de consum carburant pe kilometru parcurs, fără ca respectiva condiţie să fie instituită şi pentru situaţia în care deductibilitatea este limitată la 50% din cheltuieli, autoturismul nefiind utilizat exclusiv în scopul activităţii economice.

Aşa fiind, întrucât recurenta-reclamantă nu deduce integral cheltuielile aferente vehiculelor utilizate în activitate, în mod corect instanţa de fond a concluzionat că norma metodologică pe care s-a întemeiat Curtea de Conturi nu poate fi extinsă prin analogie, fiind incidentă doar în situaţia acordării unei deductibilităţi integrale.

- Criticile vizând soluţia instanţei de fond cu privire la măsura nr. 10(I) prin care s-a dispus efectuarea demersurilor legale pentru valorificarea studiului de fezabilitate care a făcut obiectul contractului de prestări servicii nr. x/2011, cu PROIECT BUCUREŞTI S.A.., inclusiv prin MDRAP, iar în situaţia în care nu se poate realiza valorificarea studiului de fezabilitate luarea măsurilor în vederea recuperării contravalorii acestuia sunt de asemenea, nefondate.

Potrivit situaţiei de fapt, recurenta-reclamantă a arătat că a contractat şi a plătit un studiu de fezabilitate întocmit în baza H.G. nr. 819/2011 emis pentru obiectivul de investiţii Sală de sport multifuncţională - Complexul Sportiv Naţional Lia Manoliu. Ulterior recepţiei finale a acestui studiu de fezabilitate, prin art. 3 din H.G. nr. 1117/2012, obligaţia finalizării investiţiei şi însăşi proprietatea investiţiei a fost transmisă către Consiliul General al Municipiului Bucureşti.

Prin urmare, obiectivul de investiţii aflat iniţial în sarcina recurente-reclamante pentru care aceasta a realizat studiul de fezabilitate a fost transmis în proprietatea Consiliului General al Municipiului Bucureşti, autoritate publică local distinctă autonomă, fără ca prin actul normativ - Hotărârea Guvernului nr. 1117/2012 - să fie impusă recurentei-reclamante vreo obligaţie suplimentară legată de predarea operaţiunilor deja îndeplinite în legătură cu obiectivul de investiţii.

În ceea ce priveşte măsura de recuperare a contravalorii studiului amintit în caz de nevalorificare a sa, în acord cu judecătorul fondului, Înalta Curte constată că intimata Curtea de Conturi nu a expus nicio premisă care să justifice o asemenea obligaţie, întrucât în raport cu societatea Proiect Bucureşti S.A. obligaţia contractuală a fost îndeplinită prin predarea studiului de fezabilitate, iar în raport cu persoanele responsabile din cadrul recurentei-reclamante nu rezultă vreo culpă în nevalorificarea studiului respectiv, din moment ce Guvernul României a fost cel care, prin hotărâre, a dispus ca acea construcţie să fie realizată de o altă autoritate publică, respectiv Consiliului General al Municipiului Bucureşti.

- În ceea ce priveşte soluţia instanţei de fond de anulare, în parte, a măsurii nr. 16(I) în limita cheltuielilor privind serviciile pentru dezvoltarea unui sistem de management al performanţei, criticile recurentei-pârâte vizând nelegalitatea soluţiei din perspectiva aprecierilor cu privire la oportunitatea încheierii contractului supus verificării sunt nefondate.

În fapt, recurenta-reclamantă a încheiat contractul de prestări servicii nr. x/1.10.2014 cu S.C. E. S.R.L. pentru dezvoltarea unui sistem de management al performanţei, în valoare de 153.208,94 RON, analizat de auditorii publici externi din perspectiva rezultatelor realizate de recurenta-reclamantă, concluzionând în sensul că derularea contractului nu a condus la performanţa managementului entităţii verificate.

În acord cu judecătorul fondului, instanţa de control judiciar reţine că intervalul scurt de timp, respectiv ultimele luni ale anului 2014 nu prezintă o relevanţă decisivă în argumentarea lipsei de oportunitate a raportului contractual, fiind prematură efectuarea unei astfel de analize câtă vreme contractul s-a derulat în anul 2014 numai în decursul trimestrului IV.

Susţinerile recurentei-pârâte în sensul că instanţa de fond nu putea analiza oportunitatea măsurii ci numai legalitatea acesteia nu pot fi primite, întrucât în cadrul raportului de drept administrativ oportunitatea este o cerinţă a legalităţii.

Prin urmare, în mod corect instanţa de fond a reţinut că măsura dispusă de recurenta-pârâtă din perspectiva analizei de eficacitate, economicitate şi eficienţă nu are o fundamentare temeinică, de vreme ce contractul de prestări servicii vizând dezvoltarea sistemului de management al performanţei a fost încheiat la 1.10.2014, fapt ce nu poate susţine lipsa de oportunitate a unui astfel de raport contractual .

8. Temeiul legal al soluţiei instanţei de recurs

Nefiind identificate motive de casare a sentinţei prin prisma dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., Înalta Curte în baza art. 496 C. proc. civ. şi art. 20 din Legea nr. 554/2004, va respinge ambele recursuri ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile formulate de reclamanta Compania Naţională de Investiţii şi de pârâta Curtea de Conturi a României împotriva sentinţei civile nr. 1433 din 21 aprilie 2017 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondate.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 5 noiembrie 2019.