Suspension of tax assessment execution: requirement of justified case and imminent damage under Law 554/2004

Şedinţa publică din data de 22 octombrie 2019

Asupra recursurilor de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Circumstanţele cauzei

Obiectul cererii

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Timişoara sub nr. x/2018, la data de 27.11.2018, reclamanta S.C. A. S.R.L., a chemat în judecată pârâtele Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Timişoara şi Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili, solicitând, ca prin hotărârea ce se va pronunţa, să se dispună suspendarea executării actelor administrative contestate şi anume: a Deciziei de impunere nr. x/31.07.2018 privind obligaţiile fiscale principale aferente bazelor de impozitare stabilite în cadrul inspecţiei fiscale la persoane juridice, emisă de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Timişoara, Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Timiş, cu privire la suma contestată de 3.968.198 RON şi a Deciziei de impunere nr. x din 30.10.2018, referitoare la obligaţiile fiscale accesorii reprezentând penalităţi de nedeclarare, dobânzi şi penalităţi de întârziere, emisă de A.N.A.F. - Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili, în sumă totală de 3.539.521 RON, până la pronunţarea instanţei de fond, în baza art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.

Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 353 din data de 20 decembrie 2018 instanţa de fond - Curtea de Apel Timişoara, secţia contencios administrativ şi fiscal, a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Timişoara şi a respins acţiunea formulată împotriva acestei pârâte ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

A admis cererea formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L., împotriva pârâtelor ADMINISTRAŢIA JUDEŢEANĂ A FINANŢELOR PUBLICE TIMIŞ - ACTIVITATEA DE INSPECŢIE FISCALĂ şi AGENŢIA NAŢIONALĂ DE ADMINISTRARE FISCALĂ - DIRECŢIA GENERALĂ DE ADMINISTRARE A MARILOR CONTRIBUABILI.

A dispus suspendarea executării Deciziei de impunere privind obligaţiile fiscale principale nr. 348/31.07.2018 emisă de AJFP Timiş - Activitatea de Inspecţie fiscală şi a Deciziei nr. 215/30.10.2018 referitoare la obligaţiile fiscale accesorii emisă de ANAF - Direcţia Generală de Administrarea a Marilor Contribuabili până la pronunţarea instanţei de fond.

S-a luat act că se solicită cheltuieli pe cale separată.

Recursurile

Împotriva sentinţei nr. 353 din data de 20 decembrie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia contencios administrativ şi fiscal au formulat recursuri Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia de Administrare a Marilor Contribuabili reprezentată prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Timiş şi pârâtele Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Timiş, respectiv Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili.

Recurenta Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Timiş - pentru Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia de Administrare a Marilor Contribuabili a încadrat criticile sale în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Recurenta - pârâtă Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Timiş şi-a întemeiat recursul pe cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea căii de atac formulate, casarea sentinţei recurate iar în rejudecare respingerea ca neîntemeiată a cererii de suspendare a executării formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L. precum şi a cheltuielilor de judecată solicitate.

Într-un prim motiv de nelegalitate al hotărârii recurate a invocat că instanţa de fond a admis cerea de suspendare a executării în condiţiile în care nu exista nicio acţiune formulată de reclamantă împotriva actului administrativ fiscal până la care eventual să fie dispusă suspendarea. În acest sens consideră că instanţa de fond a încălcat şi aplicat greşit dispoziţiile art. 14 din Legea 554/2004 în temeiul cărora a solicitat de către recurentă cererea de suspendare a executări dedusă judecăţii.

Învederează în acest sens că art. 14 din Legea 554/2004 se referă la eventuala suspendare a actului administrativ fiscal până la pronunţarea instanţei de fond de unde rezultă că reclamanta avea posibilitatea să solicite suspendarea actelor administrativ-fiscale doar în cazul în care există o acţiune introdusă pe rolul instanţei de contencios administrativ până la soluţionarea acesteia. Dar nu se face această dovadă.

Referitor la faptul că împotriva deciziilor solicitate a fi suspendate s-a formulat contestaţie în procedură prealabilă la organele fiscale, în temeiul art. 7 din Legea 554/2004 şi art. 268 din Legea 207/2015 privind Codul de procedură Fiscală, învederează că nu este relevant în cauză.

Cu privire la depunerea cauţiunii în conformitate cu prevederile Codului de procedură fiscală, ca o condiţie apriori, esenţială şi obligatorie de admisibilitate a cererii de suspendare este considerată de recurenta pârâtă ca neîncadrându-se în dispoziţiile art. 278 alin. (2) Codul de procedură fiscală - Legea 207/2015 care impun la lit. d) o cauţiune de la 14.500 RON plus 0.1% pentru ceea ce depăşeşte 1.000.000 RON.

Consideră că instanţa de fond are obligaţia de a analiza temeinic, bazat pe probe, cererea de suspendare a executării actelor administrative atacate, pentru a constata îndeplinirea cumulativă a condiţiilor prevăzute de art. 14 din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ: condiţia cazului bine justificat şi condiţia prevenirii unei pagube iminente.

Simpla promovare a contestaţiei prealabile împotriva actului administrativ fiscal de impunere, după cum nici chiar eventuala începere a executării silite de către organele de executare, nu poate fi considerată suficientă pentru a fi îndeplinită condiţia cazului bine justificat.

Susţine şi că, de fapt, cererea de suspendare este nemotivată. Apărările formulate de reclamantă şi preluate de instanţa de fond sunt de competenţa instanţei investită cu soluţionarea acţiunii în anulare act administrativ. Pe de altă parte susţine că argumentele aduse de reclamantă prin cererea de suspendare sunt evazive, se formulează de fapt presupuneri asupra aşa-ziselor "aparenţe", nerezultând din niciun înscris paguba iminentă care urmează să se producă în sarcina reclamantei ca urmare a începerii executării silite în baza actelor administrativ fiscale solicitat a fi suspendate.

Instanţa de fond preia susţinerile reclamantei, care sunt nesusţinute cu motive temeinice care să justifice cererea de suspendare, iar faptul că se invocă critici a actelor administrative pentru că reclamanta are îndoieli cu privire la emiterea legală a acestora şi o cauză penală nr. 21/D/P/2013 a DIICOT - Serviciul Teritorial Tg Mureş cu privire la contractul AG nr. x/19.09.2008 încheiat cu societatea B., consideră că nu are legătură cu cauza în condiţiile în care se formulează apărări pe fondul cauzei, pentru anulare act şi nu pentru suspendarea executării actelor administrativ fiscale.

Cu privire la cazul bine justificat consideră că instanţa de fond în mod neîntemeiat reţine că ar fi îndeplinit în cauză, motivat de faptul că reclamanta a achitat o parte din obligaţiile fiscale datorate bugetului de stat şi impuse reclamantei prin Decizia de impunere nr. x/04.10.2018. Această împrejurare nu poate conduce la concluzia că există dubii cu privire la legalitatea accesoriilor stabilite prin Decizia nr. 215/30.10.2018 raportat la obligaţiile principale.

Totodată susţine cu privire la considerentele instanţei de fond referitoare la faptul că executarea silită pornită împotriva reclamantei ar reprezenta un motiv de suspendare că această concluzie este nefondată, iar presupunerea că reclamanta nu îşi va mai putea desfăşura activitatea nu reprezintă o cauză bine justificată.

Solicită respingerea unei eventuale cereri de obligare a sa la plata cheltuielilor de judecată întrucât nu se află în culpă procesuală potrivit art. 451 C. proc. civ.

În drept, invocă art. 483 şi următoarele C. proc. civ., art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., coroborat cu art. 20 din Legea nr. 554/2004.

Solicită judecarea cauzei şi conform art. 223 coroborat cu art. 411 alin. (2) C. proc. civ., şi în absenţa sa de la dezbateri.

Recurenta - pârâtă Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili a încadrat criticile sale în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., susţinând în esenţă că:

În mod eronat instanţa de fond a constatat că sunt întrunite condiţiile suspendării executării actului, raportat la condiţiile cazului bine justificat şi necesitatea prevenirii unei pagube iminente - art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.

Apreciază că pe fondul cererii de suspendare a executării Deciziei de impunere privind obligaţiile fiscale principale nr. 348/31.07.2018 emisă de DGRFP Timişoara - AJFP Timiş - Activitatea de Inspecţie fiscală şi a Deciziei nr. 215/30.10.2018, emisă de DGAMC, referitoare la obligaţiile fiscale accesorii până la pronunţarea instanţei de fond nu sunt îndeplinite niciuna din condiţiile prevăzute de art. 14 din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ.

Subliniază că măsura suspendării actelor administrative este una excepţională care se poate dispune doar în situaţia îndeplinirii cumulative a celor două condiţii prevăzute de legea contenciosului administrativ.

1. Consideră că în cauză nu este îndeplinită cerinţa existenţei cazului bine justificat, astfel cum este acesta definit în art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004.

În opinia sa motivele de nelegalitate a actelor administrative trebuie să apară cu evidenţă şi să creeze de la început o îndoială puternică asupra legalităţii actelor administrative, nefiind necesară analizarea pe fond a legalităţii actelor ci doar o "pipăire a fondului".

În speţă, deşi instanţa de fond a reţinut că nu este îndrituită să realizeze un control efectiv de legalitate al actelor administrativ-fiscale, în raport de îndeplinirea condiţiilor pentru imputarea sumelor, a procedat la antamarea fondului cauzei, remarcând neîntemeiat că motivele invocate de reclamantă în susţinerea cazului bine justificat sunt de natură a contura o îndoiala serioasă în privinţa legalităţii acestora.

Îndoiala serioasă asupra legalităţii actelor administrative trebuie să poată fi constatată cu uşurinţă, în urma unei cercetări sumare a dreptului, având în vedere faptul că măsura suspendării actelor administrative este o măsură provizorie.

Or, în cauză, intimata nu face dovada unor astfel de aspecte care să conducă la ideea că actul administrativ este nelegal, ci supune analizei instanţei motive care vizează interpretarea unor dispoziţii legale şi care presupun o analiză temeinică a actelor administrative.

În acest sens argumentează că instanţa de fond a apreciat eronat în susţinerea cazului bine justificat împrejurarea că reclamanta la data inspecţiei achitase deja suma de 3.351.693 RON, astfel că obligaţiile fiscale stabilite suplimentar erau stinse prin plată.

Arată că în urma efectuării inspecţiei fiscale la contribuabil, A.J.F.P. Timiş - Activitatea de inspecţie fiscală a încheiat Raportul de inspecţie fiscală nr. x/31.07.2018 în baza căruia s-a emis Decizia de impunere nr. x/31.07.2018 prin care s-au stabilit obligaţii fiscale principale suplimentare de plată: TVA, suma de 707.916 RON; CAS angajator, suma de 1.515.803 RON; CAS angajat, suma de 724.734 RON; Accidente de muncă, suma de 12.690 RON; Şomaj angajator, suma de 37.767 RON; Şomaj angajat, suma de 37.767 RON; Fond garantare, suma de 18.884 RON; Sănătate angajator, suma de 392.778 RON; Sănătate angajat, suma de 415.435 RON; Concedii şi indemnizaţii, suma de 64.203 RON; Impozit pe veniturile din salarii, suma de 1.015.370 RON.

Actele administrativ-fiscale mai sus menţionate au fost comunicate contribuabilului în data de 04.10.2018 şi prelucrate în evidenţa fiscală a societăţii.

În data de 19.10.2018, societatea a transmis prin intermediul mijloacelor electronice, declaraţiile 112 şi 100 aferente lunii septembrie 2018 cuprinzând obligaţii fiscale cu scadenţă la 25.10.2018:

La 24.10.2018, contribuabilul a efectuat 2 (două) plăţi voluntare în sumă totală de 712.485 RON, cu O.P. nr. x în sumă de 691.230 RON şi cu O.P. nr. x în sumă de 21.255 RON.

Ambele O.P.-uri au înscrise la rubrica "Bugetul de stat. bugetele asig. sociale şi fd. spec. în curs de distribuire".

Sumele mai sus menţionate în cuantum total de 712.485 RON achitate de contribuabil în contul unic, s-au distribuit în conformitate cu art. 165 alin. (1) lit. a) şi alin. (3) lit. a) şi b) şi art. 167 alin. (5) lit. d) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, cu modificările şi completările ulterioare şi au stins obligaţii fiscale exigibile la data plăţii (24.10.2018).

După distribuirea şi stingerea efectuată în conformitate cu prevederile legale mai sus citate, pentru sumele achitate în data de 24.10.2018 şi care au stins din debitele principale stabilite prin Decizia de impunere nr. x/31.07.2018, au rămas ulterior neachitate, obligaţiile fiscale declarate de către societate pentru luna septembrie 2018 prin Declaraţia 112 înregistrată cu nr. x/19.10.2018 şi Declaraţia 100 înregistrată cu nr. x/19.10.2018, cu scadenţă la data de 25.10.2018, în cuantum total de 386.812 RON, şi care se regăsesc, în conformitate cu prevederile art. 226 din Codul de procedură fiscală, înscrise în Titlul executoriu nr. x/07.11.2018 şi Somaţia nr. x/07.11.2018 emise în dosarul de executare nr. x.

Drept urmare, "Deciziile de impunere emise la data de 19.10.2018 (Dec. nr. x şi Dec. nr. 154498251", sunt, în fapt, Declaraţiile 100 şi 112 depuse de societate pentru luna septembrie 2018, cu scadenţă 25.10.2018.

În contextul mai sus prezentat, arată că în speţă nu exista posibilitatea unei duble impuneri care să contureze existenţa cazului bine justificat aşa cum în mod greşit a reţinut instanţa de judecată.

Învederează că stabilirea obligaţiilor fiscale principale şi a accesoriilor aferente s-a făcut, în speţă, în baza unor acte administrativ fiscale, care reprezintă titluri de creanţă, în conformitate cu dispoziţiile art. 93 din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedura fiscală

În schimb, prejudiciul din dosarul penal este un prejudiciu evaluat printr-un proces-verbal, care însă nu constituie titlu de creanţă potrivit art. 150 din Legea nr. 207/2015.

Precizează că până în prezent nu este dată o soluţie definitivă a organelor judiciare cu privire la prejudiciul evaluat în dosarul penal motiv pentru care, achitarea prejudiciului din dosarul penal, sumă ce se află indisponibilizată şi înregistrată distinct de evidenţa creanţelor fiscale, nu poate împiedica organele fiscale să stabilească şi să individualizeze creanţa fiscală printr-un titlu de creanţă, care reprezintă act administrativ fiscal.

Faţă de cele anterior prezentate susţine că în speţă nu se face dovada existentei unor motive bine justificate care să creeze o îndoială puternică asupra legalităţii actului administrativ, aşa cum prevăd dispoziţiile art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004.

Invocă şi prezumţia de legalitate şi de veridicitate de care se bucură actele administrative fiscale atacate, precum şi faptul că reclamanta nu a făcut dovada existenţei unor motive bine justificate care să conducă la ideea că actele administrative atacate sunt vădit ilegale.

Învederează şi că existenţa cazului bine justificat nu se prezumă, ci trebuie dovedită de către persoana vătămată, care este obligată să propună şi să administreze dovezi concludente din care să rezulte existenţa cumulativă a celor două condiţii.

Îndoială serioasă asupra legalităţii actului administrativ trebuie sa rezulte în mod evident, în urma unei cercetări sumare a aparenţei dreptului.

Pentru a verifica susţinerile reclamantei cu privire la interpretarea şi aplicarea normelor de drept în materie, este necesară examinarea aprofundată a situaţiei de fapt şi de drept existente în cauză, ceea ce echivalează cu prejudicierea fondului.

În acest invocă şi practica constantă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal.

2. Cât priveşte a doua condiţie, prevăzută de dispoziţiile art. 14 din Legea nr. 554/2004, respectiv prevenirea unei pagube iminente susţine că instanţa de fond nu a avut în vedere faptul că reclamanta trebuia sa fie ameninţată cu producerea unei pagube iminente şi ireparabile, precum şi să facă dovada acestui aspect.

În mod eronat instanţa de fond a apreciat că, în speţă cuantumul ridicat al sumei imputate generează un risc pentru societate, întrucât în speţă nu se face dovada unei duble plăţi.

Subliniază că executarea unei obligaţii bugetare ce a fost stabilită printr-un act administrativ fiscal care se bucură de prezumţia de legalitate nu poate constitui prin ea însăşi o pagubă iminentă invocând şi practica constantă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal, prin care s-a reţinut că, "simpla menţionare a creanţei constatate şi a valorii ei nu duce, de facto, la constatarea că există o pagubă iminentă".

Faţă de aceste considerente a solicitat admiterea recursului, casarea sentinţei recurate, cu consecinţa respingerii cererii de suspendare ca neîntemeiată.

În drept, invocă dispoziţiile Legii nr. 207/2015, Legea contenciosului administrativ şi art. 488 şi urm. din C. proc. civ., precum şi celelalte dispoziţii legale invocate în prezentul recurs.

În temeiul art. 223 alin. (2) C. proc. civ., solicită judecarea cauzei şi în lipsă.

Apărările formulate în cauză

Împotriva celor trei recursuri a formulat întâmpinare intimata - reclamantă S.C. A. S.R.L., în cadrul căreia a invocat, în temeiul art. 82 C. proc. civ., excepţia lipsei dovezii calităţii de reprezentant a Administraţiei Judeţene a Finanţelor Publice Timiş - pentru Agenţia Naţională de Administrare Fiscală-Direcţia de Administrare a Marilor Contribuabili, invocându-se faptul că nu a fost depus la dosar un mandat de reprezentare.

Pe fondul recursurilor, cu privire la faptul că instanţa de fond a admis acţiunea în condiţiile în care nu există nicio acţiune în contencios administrativ şi fiscal care să fi fost formulată de reclamantă împotriva actului administrativ fiscal până la care eventual să fie dispusă suspendarea astfel după cum eronat s-a dispus de către instanţa de fond.

Arată că acesta este vădit nefondat deoarece nu are în vedere faptul că prima instanţă a fost investită cu soluţionarea unei cereri de suspendare a executării actului administrativ în condiţiile art. 14, alin. (1) din Legea 554/2004 a contenciosului administrativ, coroborate cu art. 278 şi 280, alin. (5) din Legea 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, condiţia fiind aceea a declanşării procedurii prealabile (înregistrarea contestaţiilor fiscale la organul emitent) şi nu a înregistrării acţiunii în contencios administrativ.

Nu ne aflăm în ipoteza cererii de suspendare prevăzută de art. 15 din Legea 554/2004, care presupune formularea acţiunii în contencios administrativ.

Recurentele nu au în vedere dispoziţiile imperative ale art. 280 alin. (5) din Legea 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, potrivit cărora contribuabilul se poate adresa instanţei în contencios administrativ doar în situaţia nesoluţionării contestaţiei în termen de 6 luni de la data depunerii contestaţiei, iar la calculul acestui termen nu sunt incluse perioadele în care procedura de soluţionare a contestaţiei este suspendată potrivit art. 277 din acelaşi act normativ.

În corect:

- Împotriva Deciziei nr. 215 din 30.10.2018 referitoare la obligaţiile fiscale accesorii, reprezentând penalităţi de nedeclarare, dobânzi şi penalităţi de întârziere, emisă de Direcţia Generală de Administrare a Marilor contribuabili a formulat contestaţie fiscală în temeiul art. 268-270 din Noul Codul de procedură fiscală, aceasta fiind înregistrată la organul emitent sub nr. 177769 16.11.2018 şi nu a fost soluţionată până în prezent.

- Împotriva Deciziei de impunere nr. x/31.07.2018 emisă de Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Timiş, a formulat contestaţie fiscală în temeiul art. 268-270 din Noul Codul de procedură fiscală, aceasta fiind înregistrată la organul emitent sub nr. x din 03.09.2018 şi nu a fost soluţionată până la data pronunţării instanţei de fond, nefiind împlinit nici termenul de 6 luni prevăzut de art. 280 alin. (5) din Legea 207/2015 Codul de Procedură Fiscală. Mai mult, ulterior, prin adresa nr. x/4.03.2019, Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor din cadrul ANAF a dispus prelungirea termenului de soluţionare a contestaţiei conform art. 77 alin. (2) din Legea 207/2015 privind Codul de procedură fiscală.

În ceea ce priveşte motivul de recurs invocat de Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Timiş, referitor la neachitarea cauţiunii în cuantumul prevăzut de art. 278 alin. (2) lit. d) din Legea 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, arătă că acesta este vădit nefondat, în condiţiile în care la dosarul cauzei există dovada achitării cauţiunii, aspect reţinut de instanţa de fond prin sentinţă. Cauţiunea datorată conform dispoziţiilor art. 278 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală în cuantum de 34.508 RON a fost achitată, potrivit recipisei de consemnare nr. x din data de 10.12.2018, ataşată la dosarul primei instanţe.

Cuantumul cauţiunii este de 34.508 RON, în raport de dispoziţiile art. 278, alin. (1) Legea 207/2015 privind Codul de procedură fiscală "14.500 RON plus 0,1% pentru ceea ce depăşeşte 1.000.000 RON".

Astfel cum a constatat şi prima instanţă, a consemnat o cauţiune chiar mai mare decât cea datorată, întrucât, dintr-o eroare, instanţa a comunicat prin fax citaţia emisă la data de 11.12.2018, cu menţiunea de a dovada achitării cauţiunii în cuantum de 39.885,21 RON, ulterior depunerii la a dosarul cauzei a cauţiunii în cuantum de 34.507,72 RON datorate, astfel că subscrisa a achitat şi diferenţa de 5.390 RON (care nu era datorată în fapt şi care este achitată în plus).

În ceea ce priveşte motivul de recurs invocat de ambele recurente prin care se susţine că prima instanţă ar fi reţinut în mod greşit că nu ar fi îndeplinite cumulativ condiţiile prevăzute de art. 14 din Legea 554/2014 susţine că şi acesta este neîntemeiat pentru următoarele considerente:

1. În ceea ce priveşte existenta unui caz bine justificat

Cum a reţinut prima instanţă, în cauză este îndeplinită cerinţa legală a cazului bine justificat, astfel cum este acesta definit în art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004, câtă vreme intimata a achitat obligaţiile fiscale stabilite prin decizia de impunere contestată, făcând în acest sens eforturi financiare considerabile de a obţine credite bancare pentru stingerea acestora, tocmai pentru a preveni declanşarea executării silite, dar cu toate acestea recurentele efectuează în continuare acte de executare silită.

În mod corect, prima instanţă a reţinut că în ceea ce priveşte obligaţiile fiscale principale stabilite suplimentar prin Decizia de impunere nr. x/31.07.2018, reclamanta a contestat suma de 3.968.198 RON. Până la data emiterii acestor acte administrativ-fiscale, reclamanta nu înregistra nicio obligaţie fiscală restantă, astfel cum rezultă din Certificatul de atestare fiscală nr. x din 14.09.2018. Din suma contestată, cea mai mare parte provine din constatările referitoare la Contractul AG nr. x/19.09.2008 cu societatea B., constatări prin care, cheltuielile cu primele de asigurare au fost considerate de organul fiscal, ca fiind venituri de natură salarială, stabilind obligaţii suplimentare de plată.

Organul fiscal a omis însă să menţioneze atât în raportul de inspecţie fiscală, cât şi în decizia de impunere este că la data inspecţiei fiscale obligaţiile fiscale stabilite suplimentar pentru relaţia cu B. erau stinse prin plăţile efectuate de reclamantă încă din anul 2016 (conform OP nr. x/31.03.2016 în valoare de 1.500.000,29 RON, OP nr. x/18.03.2016 în valoare de 723.823,00 extras de cont din data de 18.08.2016 privind suma de 1.127.870 RON) în baza raportului de constatare întocmit ca urmare a sesizării penale.

În opinia recurentei, aceste sume, deşi se află în conturile A.N.A.F. şi vizează aceleaşi obligaţii suplimentare stabilite de organul fiscal ar mai trebui achitate încă o dată, iar cele achitate în baza raportului de constatare să fie consemnate distinct în conturile ANAF. Mai mult, s-a demarat procedura de executare silită în baza deciziei de impunere pentru aceleaşi sume.

Constatările referitoare la Contractul AG nr. x/19.09.2008 cu societatea B. se regăsesc la filele x din Raportul de inspecţie fiscală. descrisă fiind ca deficienţa 4.

Astfel cum se reţine şi în Raportul de inspecţie fiscală, acest contract de asigurare face obiectul unei anchete penale, efectuate de D.I.I.C.O.T. Serviciul Teritorial Tg. Mureş, în dosar nr. x/2013, cu privire la plăţile efectuate către B. şi răscumpărate ulterior de către salariaţi. Cauza penală nu a fost soluţionată până la acest moment dar cu toate acestea intimata a achitat integral toate obligaţiile fiscale stabilite suplimentar.

Prin aceste constatări referitoare la relaţia cu B., în Decizia de impunere x/31.07.2018 s-au stabilit obligaţii suplimentare de plată în sumă de 3.218.406 RON.

Faptul că abia în anul 2018 a fost efectuată o inspecţie fiscală nu înseamnă că sumele deja achitate nu trebuie stinse prin plată câtă vreme vizează aceleaşi obligaţii fiscale.

Existenţa dosarului de urmărire penală îi era cunoscută organului de inspecţie fiscală, câtă vreme există referiri concrete la acest dosar, în cuprinsul actelor administrativ-fiscale contestate. Mai mult, constatările fiscale din cuprinsul raportului de inspecţie fiscală sunt o reiterare a raportului de constatare întocmit în dosarul de urmărire penală, singura omisiune fiind aceea a stingerii prin plată a obligaţiilor fiscale.

În sensul împrejurărilor de natură a crea o îndoială asupra legalităţii actelor administrative fiscale atacate, invocă şi faptul că intimata a solicitat compensarea sumei achitate conform celor trei ordine de plată, în dosar nr. x/2013, cu obligaţiile de plată stabilite prin Decizia de impunere nr. x/31.07.2018 emisă de ANAF DGRFP Timişoara Activitate de Inspecţie Fiscală, însă până la acest moment nu s-a operat o stingere a creanţei în privinţa sumei de 3.351.693 RON, deşi aceste sume se regăsesc integral în conturile A.N.A.F., astfel cum se retine chiar în cadrul recursului formulat de Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili.

Corelativ, în ceea ce priveşte sumele stabilite prin Decizia de impunere privind accesoriile, nr. 215/30.10.2018, arătă că, acestea au fost calculate până la data de 25.10.2018, deşi, în raport de data efectuării plătii prin cele trei ordine de plată mai sus menţionate, în privinţa sumei de 3.351.693 RON, nu mai trebuiau calculate accesorii după data efectuării plăţilor, respectiv 31.03.2016, 18.03.2016,18.08.2016. în plus, în raport de momentul plăţii, operau şi O.U.G nr. 44/14.10.2015, aprobată şi modificată prin Legea nr. 4/12.01.2015, art. 4 din Ordinul Ministerului Finanţelor Publice nr. 3831/16.11.2015 şi Ordinul Ministerului Finanţelor Publice nr. 378/2016, care prevedeau ca şi facilităţi fiscale în privinţa accesoriilor pentru contribuabilii care stingeau prin plată obligaţiile fiscale principale până la data de 31 martie 2016.

Restul sumei stabilite în decizia de impunere x/31.07.2018 a fost stinsă deja din plăţile efectuate de pentru obligaţiile curente, astfel cum rezultă din chiar cuprinsul recursului declarat de Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili.

2. În ceea ce priveşte paguba iminentă

În mod corect prima instanţă a reţinut că în speţă este îndeplinită această condiţie, câtă vreme s-a demarat procedura executării silite, conform somaţiei nr. x/2018/281685, întrucât executarea silită ar pune reclamanta în imposibilitatea de a-şi onora obligaţiile contractuale asumate faţă de diverse instituţii bancare, faţă de alţi profesionişti - parteneri de afaceri şi clienţi, dar şi faţă de angajaţii societăţii, ceea ce evident ar conduce la o perturbare previzibilă gravă a funcţionării societăţii.

Procedura executării silite s-a demarat pentru toată suma stabilită în deciziile de impunere, în condiţiile în care, aşa cum a arătat, a achitat benevol întreaga sumă stabilită pentru constatările provenind din relaţia cu B..

Având în vedere caracterul executoriu al actelor administrativ fiscale, doar măsura suspendării executării acestora va evita punerea societăţii în imposibilitatea de a-şi desfăşura activitatea, în condiţiile în care are în derulare contracte de credit bancar, măsura executării silite fiind de natură a pune societatea în situaţia de a nu putea vira sumele necesare acoperirii obligaţiilor bancare, aspect ce rezultă din contractele bancare depuse la dosarul primei instanţe.

Reclamanta a garantat executarea obligaţiilor de plată către furnizori cu o serie de scrisori bancare. Îndeplinirea condiţiei pagubei iminente trebuie analizată şi în raport de obiectul de activitate al reclamantei. Reclamanta are încheiate contracte de distribuţie, având contracte în derulare cu societăţi multinaţionale, orice întârziere în livrarea imediată atrăgând sancţiunea rezilierii contractelor şi implicit a pierderii partenerilor de afaceri. A depus la dosarul cauzei acele contracte comerciale în derularea cărora s-au emis scrisori de garanţie bancară.

Cerinţa pagubei iminente ce s-ar produce reclamantei în cazul executării imediate este îndeplinită nu numai în considerarea valorii debitului în sine, incontestabil mare, ci faţă de specificul activităţii reclamantei, care are în prezent 316 de angajaţi, ce ar fi direct afectaţi de condiţiile în care o executare imediată ar putea atrage chiar funcţionarea societăţii.

În susţinerea cererii de suspendare, înţelege să se raporteze şi la obligaţiile de plată pe care le are în derularea normală a activităţii şi care sunt scadente în perioada imediat următoare, situaţie care cuprinde în principal sumele pe care reclamanta le virează în mod constant la bugetul asigurărilor sociale şi fonduri speciale, pentru bugetul de stat, pentru salariile angajaţilor.

Astfel executarea sumei cuprinse în deciziile de impunere ar face imposibilă plata celorlalte obligaţii arătate mai sus, iar în situaţia în care ulterior s-ar anula deciziile de impunere contestate, întoarcerea executării silite nu ar putea repara prejudiciul deja suferit.

Susţine că înscrisurile depuse în dosarul primei instanţe probează cerinţa pagubei iminente, aceasta fiind caracterizată atât prin prejudiciul deosebit de semnificativ ocazionat reclamantei, concretizat nu doar prin imposibilitatea derulării activităţii, cu toate efectele asociate, ci inclusiv prin riscul major de insolvenţă, respectiv faliment, cât şi prin paguba creată terţilor contractanţi, care, neobţinând livrarea în termen a produselor convenite, nu îşi vor putea onora propriile obligaţii şi vor întâmpina dificultăţi în desfăşurarea acţiunilor specifice obiectului lor social.

În drept a invocat art. 486, art. 489 C. proc. civ., art. 14 din Legea 554/2004 art. 278 art. 280 din Codul de procedură fiscală.

Nu s-au formulat răspunsuri la întâmpinare.

Procedura de soluţionare a recursurilor

Având în vedere Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 106 din data de 20 septembrie 2018 prin care s-a luat act de hotărârea Plenului judecătorilor secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie adoptată la data de 13 septembrie 2018 în sensul că, procedura de filtrare a recursurilor reglementată prin dispoziţiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ şi fiscal, a fost fixat termen pentru soluţionarea recursurilor ce fac obiectul prezentei judecăţi, ţinându-se seama şi de obiectul cererii de chemare în judecată, ce impune soluţionarea cu celeritate, la data de 22.10.2019.

Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi asupra recursurilor, potrivit prevederilor art. 496-499 din C. proc. civ.

Cu privire la calitatea de reprezentant a Administraţiei Judeţene a Finanţelor Publice Timiş pentru Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili, Înalta Curte reţine următoarele:

Părţile "căzute în pretenţii" în faţa instanţei de fond, potrivit dispozitivului sentinţei recurate, au fost: Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Timiş - Activitatea de Inspecţie Fiscală şi Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili.

Ulterior în cauză s-au formulat trei cereri de recurs de către: Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Timiş ca reprezentant al Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală - Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili, Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Timiş în nume propriu şi Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili în nume propriu.

La data de 10.10.2019 a fost citată Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Timiş cu menţiunea de a depune dovada mandatului de reprezentare pentru declararea recursului în calitate de reprezentant al Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală - Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili însă recurenta nu a depus înscrisuri pentru a dovedi calitatea sa de reprezentant.

În aceste condiţii Înalta Curte reţine că reprezentarea Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală - Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Timiş nu poate fi decât una de natură convenţională în condiţiile art. 80 alin. (1) şi (3) C. proc. civ., care trebuie dovedită prin mandatul acordat reprezentantului, dovadă ce nu a fost făcută, deşi instanţa de recurs procedând potrivit art. 82 alin. (1) C. proc. civ. a pus în vedere reprezentantului recurentului să facă dovada mandatului de reprezentare în baza căruia acţionează.

De asemenea, o dovadă a faptului că Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Timiş a formulat recurs în numele Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală - Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili în lipsa unui mandat de reprezentare acordat de acest pârât îl constituie şi faptul că Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili a declarat recurs în nume propriu.

În aceste condiţii şi potrivit art. 248 C. proc. civ. se va admite excepţia lipsei calităţii de reprezentant a Administraţiei Judeţene a Finanţelor Publice Timiş pentru Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili şi se va respinge recursul declarat de Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Timiş pentru Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili, împotriva sentinţei civile nr. 353 din 20 decembrie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia contencios administrativ şi fiscal, ca fiind formulat de o persoană fără calitate.

Cu privire la recursurile formulate de Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Timiş şi Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili în nume propriu se reţine că acestea sunt nefondate pentru următoarele considerente:

Relativ la interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 14 din Legea 554/2004 în speţa dedusă judecăţii, aspect pus în discuţie prin recursul formulat de pârâta Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Timiş se reţine că argumentele aduse de recurentă în acest sens se bazează pe eronată interpretare a dispoziţiilor legale indicate.

Astfel, aşa cum rezultă din dispoziţiile art. 14 alin. (1) din Legea 554/2004 condiţia pentru ca persoana care se consideră vătămată printr-un act administrativ să solicite suspendarea executării acestuia este ca aceasta să îndeplinească procedura prealabilă potrivit art. 7 din Legea 554/2004, condiţie cu privire la care intimata reclamantă din prezenta cauză a făcut dovada că a îndeplinit-o.

Contrar celor susţinute de recurentă, pentru promovarea unei cereri de suspendare a executării în condiţiile art. 14 din Legea 554/2004 nu este necesar ca reclamantul să facă dovada promovării acţiunii în anularea actului administrativ indicat ca vătămător, raţiunea edictării acestei dispoziţii legale fiind tocmai aceea de a preveni eventuale pagube ce s-ar cauza persoanei vătămate prin actul administrativ anterior momentului în care aceasta are posibilitatea de a promova acţiunea în anulare.

De altfel, art. 15 din Legea 554/2004 reglementează posibilitatea reclamantului de a formula cererea de suspendare a executării odată cu promovarea acţiunii în anulare. Or, potrivit raţionamentului prezentat de recurentă art. 14 din Legea 554/2004 care reglementează cererea de suspendare formulată anterior acţiunii în anulare, di momentul formulării contestaţiei administrative, ar deveni inaplicabil.

În realitate susţinerile recurentei se bazează pe o eronată interpretare a dispoziţiilor art. 14 alin. (1) teza finală din Legea 554/2004 potrivit cărora: "În cazul în care persoana vătămată nu introduce acţiunea în anularea actului în termen de 60 de zile, suspendarea încetează de drept şi fără nicio formalitate."

Această dispoziţie legală nu reglementează însă o condiţie de admisibilitate a cererii de suspendare formulate în temeiul art. 14 din Legea 554/2004 ci efectul în timp al hotărârii prin care s-a dispus suspendarea executării pronunţată potrivit acestui temei juridic, aspect ulterior pronunţării hotărârii judecătoreşti şi care nu poate influenţa legalitatea sau temeinicia acesteia.

Referitor la condiţia privind consemnarea cauţiunii în cuantumul prevăzut de art. 278 alin. (2) Codul de procedură fiscală se reţine că şi aceasta a fost îndeplinită de intimata reclamantă potrivit recipisei de consemnare nr. x din data de 10.12.2018, ataşată la dosarul instanţei de fond.

Cu privire la întrunirea condiţiilor de admisibilitate a cererii de suspendare a executării relativ la existenţa unor "cazuri bine justificate" şi "prevenirea unei pagube iminente" aşa cum acestea sunt prevăzute de art. 14 alin. (1) din Legea 554/2004 şi definite de art. 2 alin. (1) lit. ş) şi t) din aceeaşi lege se constată că acestea au fost corect interpretate şi aplicate în speţa dedusă judecăţii în raport de actele şi lucrările dosarului.

Astfel, sub aspectul existenţei unor cazuri bine justificate în mod temeinic instanţa de fond a avut în vedere că deşi reclamanta a solicitat compensarea sumei 3.351.693 RON achitată în vederea stingerii prejudiciului în dosarul penal cu OP nr. x/18.03.2016 şi OP nr. x/31.03.2016 cu creanţa stabilită suplimentar prin decizia de impunere nr. x/4.10.2018, cererea sa nu a fost soluţionată favorabil, deşi din actele şi lucrările dosarului rezultă că aceste sume au în vedere aceeaşi bază impozabilă, respectiv relaţia reclamantei cu B. şi reîncadrarea primelor de asigurare în drepturi salariale.

Or, prin executarea imediată a deciziei de impunere nr. x/4.10.2018, în condiţiile anterior arătate, se pot pune în discuţie, aşa cum a subliniat şi instanţa de fond, aspecte privind existenţa unei duble impuneri în condiţiile în care acelaşi fapt generator al impozitelor stabilite suplimentar au stat la baza atât a stabilirii prejudiciului din dosarul penal, ce a fost achitat de reclamantă prin ordinele de plată anterior menţionate, fiind ulterior stabilite şi prin decizia de impunere a cărei suspendare se solicită.

De altfel, această legătură între cauza penală în cadrul căreia s-a achitat de către reclamantă suma de 3.351.693 RON în vederea acoperirii prejudiciului şi impozitele stabilite suplimentar prin decizia de impunere nr. x/4.10.2018 este relevat şi de recurenta ANAF prin Decizia nr. 129/03.04.2019, depusă de intimata reclamantă în recurs, prin care s-a dispus suspendarea soluţionării contestaţiei formulată de reclamantă pentru suma de 2.064.696 RON până la finalizarea cauzei penale.

Înalta Curte mai reţine şi că prin Decizia nr. 129/03.04.2019 s-a dispus şi desfiinţarea parţială a deciziei de impunere nr. x/4.10.2018 pentru suma de 1.124.523 RON.

Or, revocarea actului administrativ fiscal, în ceea ce priveşte elemente importante ale acestuia, în procedura administrativă, constituie de asemenea un caz bine justificat în sensul art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea 554/2004 care conduce la concluzia temeiniciei sentinţei pronunţate de prima instanţă.

Împrejurări similare sunt relevate prin decizia nr. 299/24.07.2019 prin care s-a soluţionat contestaţia administrativă formulată de reclamantă împotriva deciziei nr. 215/30.10.2018 referitoare la obligaţiile fiscale accesorii emisă de ANAF - Direcţia Generală de Administrarea a Marilor Contribuabili.

Prin decizia privind soluţionarea contestaţiei s-a suspendat soluţionarea contestaţiei pentru suma de 2.439.459 RON, s-au desfiinţat parţial deciziile de impunere referitoare la obligaţii fiscale accesorii stabilite în sarcina reclamantei pentru suma de 757.770 RON, respingându-se contestaţia reclamantei numai pentru suma de 342.292 RON cu titlu de obligaţii accesorii.

În aceste condiţii se va reţine de către instanţa de recurs şi îndeplinirea în cauză şi a cerinţei privind necesitatea prevenirii unei pagube iminente ce poate apărea în patrimoniul reclamantei prin executarea imediată a deciziilor de impunere a căror suspendare a executării se solicită.

Trebuie subliniată în acest sens legătura dintre condiţia existenţei unor cazuri bine justificate şi cea a prevenirii unei pagube iminente în condiţiile în care titlul de creanţă a fost revocat în procedura administrativă cu privire la o parte importantă din creanţele pentru care s-a început executarea.

Mai mult, Înalta Curte reţine ca relevantă sub aspectul prevenirii producerii unei pagube iminente şi faptul că prin suspendarea soluţionării contestaţiilor administrative formulate de reclamantă împotriva titlurilor de creanţă s-a confirmat de către organul administrativ fiscal susţinerile acesteia privind legătura dintre deciziile de impunere şi cauza penală în care reclamanta a achitat în vederea acoperirii prejudiciului suma de 3.351.693 RON, nefiind în aceste condiţii de dorit ca deciziile de impunere să fie executate imediat, fără ca instanţa competentă să se pronunţe asupra legalităţii titlurilor de creanţă, deoarece o eventuală întoarcere a executării nu poate fi considerată ca fiind de natură a acoperi prejudiciile ce s-ar putea produce intimatei reclamante prin afectarea activităţii sale curente.

În raport de aceste considerente şi potrivit art. 496 alin. (1) şi art. 20 din Legea 554/2004 se vor respinge, ca nefondate, recursurile formulate în cauză de pârâtele Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Timiş şi Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepţia lipsei calităţii de reprezentant a Administraţiei Judeţene a Finanţelor Publice Timiş pentru Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili.

Respinge recursul declarat de Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Timiş pentru Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili, împotriva sentinţei civile nr. 353 din 20 decembrie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia contencios administrativ şi fiscal, ca fiind formulat de o persoană fără calitate.

Respinge, ca nefondate, recursurile formulate de Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Timiş şi Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili împotriva sentinţei civile nr. 353 din 20 decembrie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia contencios administrativ şi fiscal.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 4 noiembrie 2019.