Bank discrimination sanction partially annulled because non-juridical branch lacked capacity for contravening liability, upholding fine on parent company for disproportionate refusal of card services to disabled client

Şedinţa publică din data de 22 octombrie 2019

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Circumstanţele cauzei

Obiectul cererii

Prin acţiunea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal sub nr. x/2016, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâtul CONSILIUL NAŢIONAL PENTRU COMBATEREA DISCRIMINĂRII, solicitând instanţei ca prin hotărârea ce va pronunţa să dispună anularea Hotărârii nr. 111/10.02.2016 emisă de Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării privind constatarea faptei de discriminare potrivit art. 2 alin. (1), art. 10 lit. d) coroborat cu art. 15 din O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare, precum şi exonerarea reclamantei A. S.A., precum şi a Agenţiei A. Păcurari, de la plata sumelor de 40.000 RON, respectiv cu privire la suma de 30.000 RON, reprezentând cuantumul amenzilor contravenţionale aplicate.

Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 230 din data de 31 ianuarie 2017 instanţa de fond - Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a respins excepţia tardivităţii formulării acţiunii invocată de intervenient.

A admis excepţia inadmisibilităţii cererii completatoare invocată de pârât.

A respins ca inadmisibil capătul de cerere din acţiunea completată privind anularea adreselor nr. x/22.04.2016 şi y/21.04.2016.

A respins în rest ca neîntemeiată acţiunea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul CONSILIUL NAŢIONAL PENTRU COMBATEREA DISCRIMINĂRII şi intervenientul forţat B..

Recursul

Împotriva sentinţei nr. 230 din data de 31 ianuarie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a formulat recurs reclamanta A. S.A. în nume propriu şi în numele Agenţiei A. Păcurari, încadrând criticile sale în motivele de nelegalitate prevăzute la art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ.

I. Prin prisma motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. susţine că hotărârea instanţei de fond este nelegală pentru nesoluţionarea excepţiei tardivităţii întâmpinării formulate de CNCD şi a cererii de decădere a acestei intimate pârâte din dreptul de a administra probele propuse, ambele cereri fiind formulate de către recurenta reclamantă.

Argumentează că potrivit art. 5 alin. (1) C. proc. civ., judecătorii au îndatorirea să soluţioneze orice cerere de competenta instanţelor judecătoreşti, potrivit legii. Or, în prezentul litigiu, instanţa de fond nu şi-a îndeplinit îndatorirea de a soluţiona excepţia tardivităţii invocată de către reclamantă şi, subsecvent, cererea de decădere din probe a pârâtei CNCD.

Astfel s-a încuviinţat în mod nelegal proba cu înscrisurile depuse de către autoritate.

A arătat instanţei de fond faptul că CNCD a depus întâmpinarea de abia la primul termen de judecată din dosar, în data de 15.11.2016. Prin urmare, instanţa trebuia să observe faptul că întâmpinarea CNCD era tardivă, fiind depusă cu nerespectarea termenului de 25 de zile prevăzut de art. 201 alin. (1) C. proc. civ.

Ca urmare a acestei erori, instanţa a încuviinţat autorităţii înscrisurile depuse, cu ignorarea tardivităţii depunerii acestora.

II. Relativ motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. susţine că hotărârea recurată este nelegală pentru greşita interpretare a dispoziţiilor Legii nr. 554/2004 referitoare la posibilitatea parcurgerii procedurii prealabile în cazul emiterii de către o autoritate administrativ-jurisdicţională a unui act nelegal.

În acest sens susţine că în mod greşit, instanţa de fond a respins cererea de completare a acţiunii formulată de recurentă, prin care a solicitat anularea actelor administrative emise de către CNCD, ca răspuns la plângerea prealabilă: Adresa nr. x/22.04.2016 şi Adresa nr. x/21.04.2016.

Susţine că, potrivit art. 6 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, persoanei vătămate prin actul administrativ nelegal îi aparţine posibilitatea alegerii între a demara o acţiune în fata instanţei de contencios administrativ ori de a proceda la parcurgerea procedurii plângerii prealabile.

Or, recurenta reclamantă a optat pentru varianta parcurgerii procedurii prealabile.

Subliniază că actele contestate prin cererea completatoare la acţiunea introductivă au natura juridică a unor acte administrative.

Prin urmare, instanţa de fond în mod greşit a apreciat ca fiind inadmisibilă cererea completatoare formulată de recurenta reclamantă, încălcându-se astfel prevederile Legii nr. 554/2004.

III. Relativ la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ. susţine că hotărârea instanţei de fond este nelegală pentru greşita aplicare a dispoziţiilor O.G. nr. 137/2000 şi ale O.G. nr. 2/2001 din perspectiva sancţionării unei entităţi fără personalitate juridică - Agenţia Păcurari - precum şi pentru lipsa motivării acestei soluţii.

Arată astfel că în mod greşit instanţa de fond a apreciat că Agenţia Păcurari - entitate fără personalitate juridică - poate fi sancţionată contravenţional. O asemenea interpretare este contrară dispoziţiilor O.G. nr. 137/2000 şi ale O.G. nr. 2/2001.

Judecătorului fondului a avut în vedere exclusiv împrejurarea că răspunderea este personală, neverificând şi îndeplinirea situaţiei premisă - să existe o "persoană" (juridică) care să poată răspunde contravenţional.

Premisa sancţionării contravenţionale implică ca cel sancţionat să aibă personalitate juridică pentru a fi îndeplinită condiţia caracterului personal al răspunderii şi patrimoniu propriu pentru a fi executată sancţiunea pecuniară.

În lipsa personalităţii juridice şi a unui patrimoniu propriu al Agenţiei care să reprezinte o reală garanţie a executării sancţiunii pecuniare, sancţionată este, în mod indirect, tot societatea mamă.

Prin acest artificiu se încearcă eludarea prevederilor legale referitoare la limitele sancţiunii contravenţionale ajungându-se practic, la sancţionarea societăţii A. S.A. cu suma de 70.000 RON, deşi limita prevăzută de lege este de 30.000 RON.

Referirea la art. 56 C. proc. civ. care permite ca entităţile fără personalitate juridică să poată sta în judecată, nu este în măsură a fundamenta legalitatea sancţionării contravenţionale.

Dat fiind faptul că prevederile O.G. nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor se completează cu dispoziţiile C. pen., noţiunea de subiect al faptei comise (contravenţia) trebuie analizată din perspectiva dreptului penal.

În materie penală, s-a reţinut constant faptul că entităţile care nu au dobândit personalitate juridică până la data comiterii infracţiunii nu pot fi subiecţi activi ai infracţiunii. A fortiori, dacă în materie penală - unde interesul public preeminent impune sancţionarea tuturor faptelor antisociale - entităţile fără personalitate juridică nu pot fi considerate subiecţi ai infracţiunii, cu atât mai mult în materie contravenţională asemenea entităţi nu pot fi sancţionate contravenţional.

A invocat şi doctrina de specialitate precum şi soluţiile instanţelor judecătoreşti în consonanţă cu opiniile exprimate în doctrină referitoare la faptul că entităţile lipsite de personalitate juridică nu pot avea calitatea de subiect al unei contravenţii.

Chiar şi acceptând necesitatea de ordin practic de a se sancţiona/mustra/verifica însăşi entitatea responsabilă de pretinsa faptă contravenţională, având în vedere că sancţiunea pecuniară se aplică în sarcina patrimoniului societăţii mamă, prima instanţă trebuia să verifice în ce măsură nu s-a depăşit limita legală maximă a sancţiunii contravenţionale aplicate.

Susţine şi că, instanţa de fond nu a motivat respingerea criticilor de nelegalitate invocate de recurenta reclamantă, referitoare la greşita sancţionare a unei entităţi fără personalitate juridică.

Arată că în motivarea respingerii motivului de nelegalitate referitor la nelegala sancţionare a unei entităţi lipsite de personalitate juridică, instanţa de fond, a reţinut următoarele aspecte: necontestarea de către reclamantă a faptului că săvârşirea contravenţiei s-a comis de către Agenţia Păcurari; capacitatea de a sta în judecată a entităţilor lipsite de personalitate juridică; existenta calităţii de contravenient a Agenţiei Păcurari ca urmare a faptului că a avut calitatea de parte într-o procedură administrativ-jurisdicţională.

Or, săvârşirea de către o entitate lipsită de personalitate juridică a unei fapte contravenţionale atrage răspunderea societăţii-mame. De asemenea necontestarea săvârşirii contravenţiei de către o agenţie/sucursală, nu atrage dobândirea calităţii de contravenient în raportul juridic de drept contravenţional, ci, eventual, a societăţii-mamă.

Calitatea de contravenient nu derivă din contestarea/necontestarea săvârşirii unei fapte, ci din calitatea de subiect a entităţii juridice în raportul contravenţional născut.

În al doilea rând, capacitatea de a sta în judecată a entităţilor lipsite de personalitate juridică nu reprezintă un temei pentru extinderea răspunderii contravenţionale la aceste entităţi. Răspunderea contravenţională aparţine societăţilor-mame ale acestor entităţi. Or, în cauză - societatea mamă - A. S.A. a fost şi ea sancţionată contravenţional.

În al treilea rând, consideră că în mod greşit a instanţa de fond a reţinut calitatea de contravenient a Agenţiei Păcurari, drept consecinţă a faptului că recurenta nu am contestat în procedura administrativ-jurisdicţională această calitatea. Neinvocarea expresă a lipsei capacităţii juridice a Agenţiei Păcurari în cadrul procedurii administrativ-jurisdicţionale nu are nicio relevanţă în soluţionarea acţiunii fiind obligaţia CNCD de a cunoaşte legea şi de a emite actele sale cu respectarea dispoziţiilor legale.

În acest context arată că motivarea instanţei de fond se abate de la rigorile pertinenţei juridice, fiind superficiale şi lipsite de fundament juridic.

IV. Tot prin prisma motivelor de casare motiv prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ. arată că hotărârea recurată este nelegală pentru greşita aplicare a dispoziţiilor O.G. nr. 137/2000 şi O.G. nr. 2/2001 referitoare la limitele sancţionării contravenţionale şi pentru lipsa de motivare a respingerii motivului de nelegalitate a Hotărârii CNCD, din perspectiva încălcării de către emitent a limitelor de aplicare a sancţiunii contravenţionale prevăzute de O.G. nr. 137/2000.

Sub acest aspect arată că în mod greşit, instanţa de fond a apreciat că din verificarea Hotărârii CNCD rezultă că autoritatea a aplicat Agenţiei Păcurari două amenzi, fiecare a câte 20.000 RON, întrucât aceste aspecte nu rezultă din actul administrativ contestat.

Interpretarea instanţei de fond validează judiciar posibilitatea modificării/completării/interpretării unui act administrativ printr-un înscris sub semnătură privată ce nu respectă garanţiile actului administrativ. Hotărârea CNCD nu face nici o distincţie în cuprinsul acesteia, de natură a putea duce la concluzia că CNCD a aplicat două amenzi a câte 20.000 RON, iar nu o amendă de 40.000 RON.

Pe de altă parte subliniază că Hotărârea CNCD are regimul juridic al unui act administrativ, motiv pentru care trebuie să respecte rigorile ce ţin de claritatea şi transparenţa oricărui act administrativ.

Mai mult în materie contravenţională, nu se pot aduce acuzaţii contravenţionale în afara actului sancţionator. Acesta trebuie să respecte rigorile ce ţin de transparenţa sa şi trebuie să cuprindă o individualizare clară, certă a sancţiunii aplicate, care să reiasă fără orice dubiu din cuprinsul actului.

În acest context, arată că instanţa de fond în mod greşit a apreciat că Agenţia Păcurari a fost sancţionată pentru două fapte de discriminare: 1. Crearea unui cadru intimidant, ostil, degradant ori ofensiv, respectiv 2. Refuzul de a acorda un credit bancar sau de a încheia orice alt tip de contract, fiecare faptă fiind sancţionată cu amendă în valoare de 20.000 RON, în condiţiile în care din analiza Hotărârii CNCD se constată exclusiv existenţa unei singure fapte de discriminare constând în fapta prevăzută de art. 10 lit. d) din O.G. nr. 137/2000 - "refuzul de a acorda un credit bancar sau de a încheia contract".

Susţine şi că hotărârea recurată este dată cu greşita aplicare a normelor de drept material referitoare la limitele sancţionării contravenţionale - art. 26 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000:

Din alt punct de vedere susţine că în mod netemeinic, instanţa de fond a menţinut ca legală Decizia CNCD contestată, ignorând faptul că aceasta a fost emisă cu încălcarea principiului proporţionalităţii, care impune ca sancţionarea contravenţională să fie proporţională cu fapta efectiv comisă.

Susţine că sancţionarea sa cu o amendă totală cumulată de 70.000 RON încalcă principiul proporţionalităţii faţă de fapta efectiv comisă - impunerea unei condiţii suplimentare pentru acordarea cardului şi a elementelor de securitate a acestuia (condiţie având rol de protecţie a persoanei suferind de handicap grav).

În plus, faţă de împrejurarea că prin Decizia CNCD au fost aplicate mai multe sancţiuni contravenţionale (o amendă de 30.000 RON şi o amendă de 40.000 RON), care în fapt s-ar imputa din patrimoniul Societăţii A. S.A., consideră că se impunea ca CNCD să facă aplicarea art. 10 alin. (2) din O.G. nr. 2/2001, respectiv:

"Când contravenţiile au fost constatate prin acelaşi proces-verbal, sancţiunile contravenţionale se cumulează fără a putea depăşi dublul maximului amenzii prevăzut pentru contravenţia cea mai gravă...".

Prin urmare, faţă de împrejurarea că prin cumularea ambelor amenzi (70.000 RON) era depăşit dublul maximului amenzii prevăzut pentru sancţiunea prevăzută la art. 26 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000 (maximul fiind de 30.000 RON, deci dublul fiind: 60.000 RON), CNCD putea să impună recurentei reclamante o sancţiune maximă, cumulată, de 60.000 RON, hotărârea CNCD fiind considerată nelegală şi din perspectiva încălcării dispoziţiilor art. 10 alin. (2) din O.G. nr. 2/2001.

Critică hotărârea recurată şi prin prisma lipsei motivării referitoare la criticile de nelegalitate privind încălcarea de către CNCD a limitelor de aplicare a sancţiunii contravenţionale, prevăzute de O.G. nr. 137/2000.

Arată că hotărârea recurată este nelegală şi pentru că aceasta cuprinde motive străine de cauză, în contextul în care instanţa procedează în hotărâre la individualizarea sancţiunii contravenţionale aplicate Agenţiei Păcurari prin interpretarea că Agenţiei i-au fost aplicate două amenzi a câte 20.000 RON pentru două fapte contravenţionale. Astfel, instanţa de fond aduce motive străine de actul administrativ contestat.

Instanţa de fond aduce motive străine de cauză - o faptă contravenţională neconstatată de CNCD în actul administrativ contestat - apreciind că Agenţia A. Păcurari a fost sancţionată pentru crearea unui cadru intimidant, ostil, degradant ori ofensiv.

Arată că O.G. nr. 137/2000 nu sancţionează fapta de creare a unui cadru intimidant, ostil, degradant ori ofensiv. Aceasta este doar un rezultat care ar putea deriva din fapta prevăzută de art. 10 lit. d) din O.G. nr. 137/2000, respectiv din fapta prevăzută de art. 2 alin. (5) din O.G. nr. 137/2000.

Or, prin hotărârea CNCD, nu s-a constatat fapta de hârţuire prevăzută de art. 2 alin. (5) din O.G. nr. 137/2000. A fortiori, instanţa de judecată nu putea să constate ea fapta de hârţuire şi cu atât mai mult existenta rezultatului acestei fapte, constând în crearea unui cadru intimidant, ostil, degradant ori ofensiv.

Împrejurarea că individualizarea sancţiunii se realizează direct în etapa jurisdicţională, de către instanţa învestită cu verificarea legalităţii actului administrativ sancţionator, nu face altceva decât să confirme că în realitate a existat o încălcare de către autoritate a principiului individualizării sancţiunii contravenţionale.

Din reglementarea generală a contravenţiilor (O.G. nr. 2/2001), direct aplicabilă şi în cazul CNCD (ca autoritate competentă a aplica sancţiuni contravenţionale) autoritatea avea obligaţia de a individualiza corect, clar şi precis sancţiunea aplicată.

Pe de altă parte arată că, potrivit art. 16 alin. (1) din O.G. nr. 2/2001, actul constatator al contravenţiei trebuie să cuprindă obligatoriu descrierea faptei sancţionate. În considerentele deciziei CNCD, autoritatea face referire numai la fapta prevăzută de art. 10 lit. d) din O.G. nr. 137/2000 - constând în refuzul de a acorda un credit bancar sau de a încheia orice alt tip de contract. În schimb, fapta prevăzută de art. 2 alin. (5) din O.G. nr. 137/2000, reţinută de către instanţa de judecată, nu a fost descrisă în actul nelegal contestat.

Dacă se admite faptul că individualizarea nu a fost suficient de clară, determinând astfel instanţa de judecată la interpretarea făcută, acest fapt ar impune constatarea nulităţii actului administrativ nelegal pentru nerespectarea principiului individualizării sancţiunii şi pentru încălcarea art. 16 alin. (1) din O.G. nr. 2/2001, ca urmare a nedescrierii în considerentele Deciziei CNCD a faptei prevăzute de art. 2 alin. (5) din O.G. nr. 137/2000.

V. Referitor la aplicarea greşită a normelor de drept material prevăzute de O.G. nr. 137/2000 arată că intimatul intervenient B. nu a creat prezumţia existenţei unei fapte de discriminare ci a expus o situaţie ingrată pentru ambele părţi.

Semnarea prin amprentare la instituţiile indicate de instanţă în hotărâre nu creează un precedent obligatoriu pentru ca banca să preia această atitudine faţă de clientul său, afectat de un grav handicap. În plus, se impune a fi comparată gravitatea posibilelor consecinţe, decurgând din înscrierea la universitate a petentului, cu gravitatea preluării de către o persoană străină a cardului, care ar fi susceptibilă de a duce la împiedicarea accesului acestuia la sumele de bani de care dispune.

Referitor la inexistenţa unei justificări legale pentru refuzul băncii la acceptarea procurii făcute de domnul B. unei prietene, arată că procura specială acordată doamnei C. conferea acesteia un mandat special, care putea fi exercitat numai cu privire la contractul de închiriere încheiat de domnul B., precum şi cu privire la alte operaţiuni în legătură cu imobilul ce făcea obiectul contractului de închiriere. Aşadar, procura nu putea fi acceptată de către bancă, deoarece mandatara, C., nu era învestită cu reprezentarea intereselor B. la ridicarea cardului bancar şi PIN-ului.

Referitor la ridicarea în anii precedenţi de către mama petentului a cardului cu folosirea unei copii după certificatul de handicap, precum şi faptul că o altă agenţie i-a acceptat şi înregistrat intervenientului amprenta ca semnătură în sistem, ceea ce ar face ca refuzul de eliberare a cardului să fie constituie o formă de discriminare nejustificată arată că erorile în respectarea procedurilor bancare, comise de alte agenţii ale A. S.A. nu permit perpetuarea acestora şi nici nu sunt de natură a crea o practică obligatorie pe piaţa bancară.

Intervenientului i-a fost justificată solicitarea de prezentare a procurii autentice notariale, în acest sens, recurenta arătându-i acestuia faptul că, fată de imposibilitatea acestuia de semnare a documentelor, legea şi actele interne ale băncii impun prezentarea unei procuri notariale pentru ridicarea cardului şi a PIN-ului.

În mod eronat instanţa de fond a apreciat ca interesul persoanei bolnave, suferind de handicap, nu justifică un tratament asemănător celui de care beneficiază minorii, persoanele puse sub tutelă etc. Tratamentul juridic pentru toate aceste categorii trebuie să fie unul care să permită garantarea drepturilor şi libertăţilor acestora, faţă de situaţia în care ei se află, (vârsta fragedă, situaţia medicală) care nu permite exprimarea liberă a consimţământului.

Pentru a se constata săvârşirea de către recurentă a faptei de discriminare se impuneau a fi îndeplinite următoarele condiţii: (i) existenta unui refuz al serviciului, (ii) existenta unui tratament diferit pentru situaţii identice sau comparabile, (iii) lipsa caracterului justificat al cerinţei prezentării unei procuri autentice.

Or, prin hotărârea recurată, instanţa de fond plecând de la prezumţii (prezumţia dovedirii de către intervenient a faptei de discriminare) şi de la precedente lipsite de relevantă juridică (utilizarea de către intervenient a amprentei la alte instituţii) a concluzionat că recurenta a avut un comportament discriminatoriu, lipsit de o justificare obiectivă. Prin urmare, invocă şi exercitarea defectuoasă a rolului activ al judecătorului, care nu a insistat în analizarea legalităţii actului administrativ contestat, ci a luat în considerare elemente externe actului nelegal. Din această perspectivă a invocat motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 5 C. proc. civ.

Susţine că nu am săvârşi nici o faptă de discriminare, întrucât:

- nu a existat un refuz al serviciului. A acordat petentului încă din 2007 dreptul de a opera şi efectua operaţiuni bancare cu card, iar în 2014 a re-emis cardul expirat şi a notificat petentul pentru ridicarea acestuia (fără ca petentul să fie lipsit de dreptul de a opera operaţiuni bancare on-line în contul ataşat card-ului);

- nu a existat un tratament diferit pentru situaţii identice sau comparabile. Toate persoanele aflate în imposibilitate de a scrie trebuie să îndeplinească condiţia prezentării unei procuri autentice;

- cerinţa procurii autentice are o justificare obiectivă: protejarea interesului clientului şi respectarea normelor legale şi interne de protejare a securităţii şi confidenţialităţii operaţiunilor bancare.

Referitor la existenta unei diferenţieri de tratament susţine că tratamentul diferit are caracter discriminatoriu atunci când o persoană este tratată mai puţin favorabil decât o altă persoană cu însuşiri comparabile. Or, pentru situaţia persoanelor cu handicap neurologic grav există o cerinţă generală impusă de bancă pentru toate persoanele aflate în această situaţie, de prezentare a unei procuri notariale.

În conformitate cu jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului în domeniu, diferenţa de tratament devine discriminare atunci când se induc distincţii între situaţii analoage şi comparabile fără ca acestea să se bazeze pe o justificare rezonabilă şi obiectivă. Instanţa europeană a decis în mod constant că pentru ca o asemenea încălcare să se producă "trebuie stabilit că persoane plasate în situaţii analoage sau comparabile, în materie, beneficiază de un tratament preferenţial şi că această distincţie nu-şi găseşte nicio justificare obiectivă sau rezonabilă".

Cu privire la existenta unei justificări obiective arată că, potrivit art. 2 alin. (3) din O.G. nr. 137/2000, diferenţierea de tratament nu are caracter discriminatoriu, dacă este justificată obiectiv de un scop legitim.

Din acest motiv, CEDO a apreciat constant că statele contractante dispun de o anumită marjă de apreciere pentru a determina dacă şi în ce măsură diferenţele între situaţii analoage sau comparabile sunt de natură să justifice distincţiile de tratament juridic aplicate, (Fredin împotriva Suediei, 18 februarie 1991; Hoffman împotriva Austriei, 23 iunie 1993, Spadea şi Scalambrino împotriva Italiei, 28 septembrie 1995, Stubbings şi alţii împotriva Regatului Unit, 22 octombrie 1996).

Intervenientului B. - persoană cu handicap neurologic grav, nu i s-a impus un tratament diferit fată de persoanele aflate în aceeaşi situaţie sau în situaţii comparabile, lipsit de o justificare obiectivă.

Justificarea obiectivă a tratamentului căruia a fost supus domnul B. are drept cauză primară imposibilitatea de semnare a documentelor de către petent, ca urmare handicapului grav neurologic de care suferă. Imposibilitatea de semnare impune oferirea deţinătorului cardului a unei protecţii suplimentare, care să asigure validitatea consimţământului exprimat în raport cu banca.

Drept consecinţă, pentru protejarea interesului superior al persoanelor aflate în imposibilitate de a semna, se impunea prezentare unei procuri autentice - în temeiul art. 96 din Legea nr. 36/1995 - procură care este solicitată de către bancă tuturor persoanelor aflate în imposibilitate de a semna personal, conform normelor interne ale băncii.

Cerinţa prezentării procurii notariale oferă garanţii superioare de protecţie a drepturilor persoanelor care nu îşi pot exprima consimţământul personal, în scris. Garanţiile de respectare a drepturilor persoanelor cu handicap sunt mult mai ridicate în cazul mandatării unei persoanei în baza unei procuri autentice, decât în situaţia numirii unui curator de către primar, cum s-a întâmplat în cazul intervenientului sau spre deosebire de alte formalităţi care ar fi putut fi impuse acestuia.

Astfel, consideră că instanţa de fond în mod greşit a apreciat că recurenta a suspus intervenientul unui tratament discriminatoriu, refuzând fără o justificare obiectivă acceptarea curatelei instituite prin dispoziţia Primarului Municipiului Iaşi.

Cu privire la executarea obligaţiilor legale ce îi reveneau faţă de intervenient a arătat că a avut în vedere în permanentă obligaţiile de asigurare a securităţii şi confidenţialităţii cardului, obligaţii care se impuneau a fi respectate în vederea protejării interesului clientului.

Banca nu îşi putea asuma riscurile eliberării unui card unei persoane care nu deţinea o procură notarială, în baza căreia să fi fost mandată pentru ridicarea cardului, deoarece în lipsa procurii, un terţ de rea-credinţă ar fi putut profita de situaţia medicală a intervenientului şi astfel ar intra în posesia cardului şi a elementelor de securitate şi confidenţialitate pe care banca are obligaţia legală de a nu le divulga, în virtutea art. 125 lit. a) din O.U.G. nr. 113/2009 privind serviciile de plată art. 7 şi art. 21 din Regulamentul BNR nr. 6/2006, dar şi potrivit contractului intervenit între părţi.

VI. Prin prisma rolului activ al judecătorului (art. 22 C. proc. civ.) a criticat sentinţa recurată pentru neanalizarea probelor aflate la dosarul cauzei cu referire la motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 6 C. proc. civ., deoarece fără o analiză a probatoriului administrat, inclusiv a dispoziţiei Primarului Municipiului Iaşi nr. 2061/17.02.2015, instanţa de fond a apreciat că se impunea luarea în considerare de către recurentă a curatelei speciale, cu toate că acest document era nevalabil.

În acest sens precizează despre curatela specială că aceasta se instituie de către instanţa de tutelă, iar nu de către autoritatea tutelară potrivit art. 182 C. civ. şi art. 229 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ.

Normele tranzitorii din Legea nr. 71/2011 nu au stabilit dispoziţii derogatorii de la art. 182 C. civ. cu privire la competenta de instituire a curatelei speciale pentru cazul capabilului - cum este cazul persoanei bolnave, suferind de handicap neurologic grav. Prin urmare, numai atribuţiile expres prevăzute de art. 229 din Legea nr. 71/2011 sunt acordate, temporar, în competenta autorităţii tutelare.

Precizează şi că potrivit art. 76 din Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ.:

"Până la organizarea instanţelor de tutelă şi familie, judecătoriile sau, după caz, tribunalele ori tribunalele specializate pentru minori şi familie vor îndeplini rolul de instanţe de tutelă şi familie, având competenta stabilită potrivit C. civ., C. proc. civ., prezentei legi, precum şi reglementărilor speciale în vigoare."

Aşadar, după intrarea în vigoare a Noului C. proc. civ., judecătoria acţionează ca o instanţă de tutelă şi familie unică, exercitând toate atribuţiile jurisdicţionale, contencioase la care se referă inclusiv art. 182 C. civ.

Faţă de aspectele învederate anterior, subliniază că dispoziţia primarului nr. 2061/17.02.2015 prin care s-a instituit curatela specială şi a fost numită curator D. nu reprezintă un document valabil din perspectiva emiterii acestuia de către primar - autoritate tutelară, fără competentă în instituirea curatelei speciale.

Astfel, refuzul luării în considerare a dispoziţiei primarului nr. 2061/17.02.2015 a fost justificat, acest document neputând servi băncii la efectuarea operaţiunilor bancare care ţin de eliberarea cardului şi de predarea PIN-ului prin prisma emiterii sale de către o autoritate care nu deţine competenţe sub acest aspect.

Cu privire la necesitatea prezentării unei procuri notariale autentice pentru eliberarea cardului arată că aceasta reprezintă o cerinţă aplicabilă tuturor persoanelor care nu ştiu/nu pot semna personal din diferite motive documentele de deschidere cont curent şi/sau economii, pentru actualizare date personale, pentru efectuarea de operaţiuni pe cont, emitere şi reînnoire card s.a.

Procura este solicitată, în mod nediscriminatoriu, tuturor persoanelor care se află în situaţia de mai sus, în conformitate cu normele interne ale băncii şi în temeiul Legii nr. 36/1995.

Intervenientul B. deţinea un certificat de handicap din care reieşea că are un handicap neurologic grav, motiv pentru care nu putea semna documente. Din această cauză i s-a solicitat să împuternicească prin procură notarială o terţă persoană care să îl reprezinte în relaţia cu banca.

Măsura luată de către bancă corespunde exigenţelor necesare a fi luate în considerare pentru respectarea drepturilor persoanelor cu handicap.

Aşa cum s-a arătat în doctrină "în considerarea principiului respectării drepturilor persoanelor cu handicap, art. 95 şi art. 96 LNP cuprind prevederi menite să corecteze "deficitul procedural" care ar rezultă din neadaptarea prevederii privitoare la semnarea actului la nevoile persoanelor cu handicap. Prevederile imperative cuprinse în art. 95 şi 96 LNP instituie norme procedurale care asigură protecţia şi egalizarea şanselor în cadrul procedurii de autentificare pentru persoanele surde, mute, surdo-mute sau nevăzătoare (art. 95 LNP), cât şi pentru aceste persoane sau pentru alte persoane, care din orice alte cauze, nu pot semna."

În plus, consimţământul persoanei cu handicap este exprimat numai în prezenta a doi martori-asistenţi, formalitate care îndeplineşte un dublu scop, şi anume (i) protecţia persoanei care nu poate semna şi (ii) garanţia autenticităţii actului.

Art. 96 din Legea notarilor publici are o aplicare generală, prevederile sale fiind aplicabile oricărei persoane care datorită unei împrejurări, nu poate semna, deci inclusiv persoanelor care se înscriu în ipotezele prevăzute de art. 95 alin. (2) şi (3) LNP, cu menţiunea că formalităţile procedurale suplimentare prevăzute de art. 96 LNP se adaugă celor prevăzute de art. 95 alin. (3) LNP doar atunci când nevăzătorul nu poate să semneze.

Precizează că prin persoană care nu poate semna din cauza bolii, înţelege "acea persoană al cărei echilibru normal al organismului este afectat de o modificare organică ori funcţională sau de un proces patologic". Astfel, în categoria bolnavilor cărora li se aplică dispoziţiile art. 96 din Legea notarilor se află şi persoana cu un handicap neurologic grav.

Garanţiile ridicate de respectare a drepturilor persoanelor cu handicap sunt confirmate şi de soluţiile instanţelor judecătoreşti.

Faţă de argumentele expuse apreciază că a luat toate măsurile de protecţie care se impuneau în cazul intervenientului, solicitarea de prezentare a unei procuri notariale nefiind o măsură discriminatorie, ci o măsură legitimă pentru garantarea/respectarea drepturilor acestuia.

Solicită admiterea recursului, casarea hotărârii recurate cu reţinerea cauzei spre rejudecare, cu consecinţa constatării caracterului nelegal al Deciziei CNCD nr. 111/10.02.2016.

În drept invocă: O.G. nr. 137/200, O.G. nr. 2/2001, Legea nr. 554/2004, toate dispoziţiile invocate în cuprinsul prezentului recurs, precum şi principiile în care îşi are sediul materia.

Apărările formulate în cauză

Împotriva recursului atât intimatul - pârât Consiliul Naţional Pentru Combaterea Discriminării, cât şi intimatul - intervenient B., au formulat întâmpinări, în cadrul cărora au combătut motivele de recurs.

În cadrul întâmpinării sale intimatul - intervenient B. a invocat excepţia tardivităţii recursului ce a fost soluţionată în cadrul dezbaterilor ce au avut loc în şedinţa publică 22 octombrie 2019 potrivit încheierii de şedinţă de la acea dată şi excepţia "privind nemotivarea recursului", susţinând în esenţă:

I. Criticile intimatei şi maniera de argumentare a acestora nu se încadrează în cazurile de casare prevăzute de disp. art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

1) Referitor la cazul de casare prevăzut de disp. art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., cu privire la faptul că "hotărârea instanţei de fond este nelegală pentru nesoluţionarea excepţiei tardivităţii întâmpinării depuse de CNCD şi a cererii de decădere a CNCD din probele propuse".

Argumentează că nu suntem în prezenta unui caz de nulitate condiţionată, deoarece nu s-a produs recurentei nici o vătămare care să nu poată fi înlăturată decât prin desfiinţarea actului de procedură.

Actele care stau la baza dosarului sunt comune tuturor părţilor şi au fost depuse odată cu cererea de chemare în judecată de către recurentă.

Intimata CNCD a solicitat administrarea probei cu înscrisuri, însă nu a depus înscrisuri străine recurentei, ci sunt aceleaşi înscrisuri ce au fost administrate şi în faza procedurii prealabile.

Pentru aceste considerente solicită admiterea excepţiei nemotivării recursului cu privire la acest motiv de casare.

2) Cu privire la cazul de casare prevăzut de disp. art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta făcând referire la "greşita interpretare a dispoziţiilor Legii nr. 554/2004, faţă de posibilitatea parcurgerii procedurii prealabile în cazul emiterii de către o autoritate publică a unui act nelegal".

Intimatul intervenient susţine că aceasta nu face referire la faptul că hotărârea criticată ar cuprinde motive contradictorii sau străine de cauză ci aceasta critică faptul că i-a fost respinsă cererea de completare a acţiunii şi susţine că a optat pentru a parcurge procedura prealabilă, deşi legea prevede şi posibilitatea atacării actului administrativ direct la instanţă.

Arată şi că respingerea cererii de completare a acţiunii este motivată de instanţa de fond la fila x ultimul paragraf din sentinţă.

Prin urmare solicită admiterea excepţiei nemotivării recursului şi cu privire la acest motiv de casare.

3) Cu privire la cazul de casare prevăzut de disp. art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., respectiv greşita aplicare a disp. O.G. nr. 137/2000 din perspectiva sancţionării unei entităţi fără personalitate juridică.

Intimatul susţine că recurenta reclamă încălcarea cu titlu de general a disp. O.G. nr. 137/2000, prin sancţionarea unei entităţi fără personalitate juridică, fără indicarea unui text de lege anume, ci numai a unor interpretări ale doctrinei de specialitate efectuate prin raportare la dreptul penal.

Or, motivul de casare prevăzut de disp. art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. nu reglementează situaţia hotărârilor pronunţate cu încălcarea doctrinei de specialitate, ci a normelor de drept material.

Referitor la acest caz de casare precizează şi că prin citaţia nr. 4959/31.07.2015, Agenţia A. Păcurari era înştiinţată despre existenta plângerii intervenientului, fiind invitată la data de 08.09.2015 la sediul C.N.C.D. pentru audieri şi pentru a prezenta un punct de vedere scris.

Potrivit art. 20 alin. (6) din O.G. nr. 137/2000 "persoanei împotriva căreia s-a formulat plângerea îi revine sarcina de a dovedi că faptele nu constituie discriminare".

Agenţia Păcurari nu a transmis nici un punct de vedere în apărarea sa si nici nu a asigurat prezenta unui reprezentant al agenţiei la audierile din data de 08.09.2015 însă, reclamanta A., deşi nu a asigurat prezenta nici unui reprezentant al său cu ocazia întrevederii din data de 08.09.2015, a transmis un punct de vedere la dosarul cauzei, însă nu a făcut nici o referire la potenţiala lipsă a personalităţii juridice a Agenţiei A. Păcurari.

În consecinţă susţine că, în procedura administrativă desfăşurată în faţa C.N.C.D. Agenţia Păcurari are personalitate juridică şi poate răspunde în nume propriu, însă, în procedura judiciară, reclamanta încearcă obstacularea punerii în executare a hotărârii, invocând lipsa personalităţii juridice a Agenţiei.

Invocă şi motivarea instanţei de fond cu privire la acest aspect.

Solicită admiterea excepţiei nemotivării recursului cu privire la acest motiv de casare invocat.

3.1) Cazul de casare prevăzut de disp. art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., faţă de care recurenta face referire la faptul că "instanţa de fond nu a motivat respingerea criticilor de nelegalitate referitoare la greşita sancţionare a unei entităţi fără personalitate juridică.

Arată că recurenta se contrazice ea însăşi cu privire la nemotivarea hotărârii iar instanţa de fond a motivat în fapt şi în drept soluţia de respingere a acestei critici, la filele x din sentinţa recurată.

Susţinerile pârâtei se fundamentează pe nemulţumirea referitoare la soluţia instanţei de respingere a acestor critici şi nicidecum pe nemotivarea soluţiei, astfel că aceste susţineri nu se încadrează în motivul de casare prevăzut de dis. art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., ceea ce echivalează cu nemotivarea acestuia.

4) Cazul de casare prevăzut de disp. art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta făcând referire la faptul că "hotărârea recurată este dată cu greşita aplicare a disp. O.G. nr. 137/2000 şi ale O.G. nr. 2/2001 - referitoare la limitele sancţionării contravenţionale.

În acest sens a menţionat ca relevante apărările formulate de către pârâta-intimată, care a arătat la fond faptul că a dintr-o eroare în cuprinsul punctului 2 al hotărârii CNDCD cele două contravenţii, respectiv cele două amenzi aplicate nu au fost menţionate separat, ci împreună, ceea ce a dat naştere acestei confuzii.

Referitor la susţinerea recurentei potrivit căreia "O.G. nr. 137/2000 nu sancţionează fapta de creare a unui cadru intimidant ostil, degradant ori ofensiv" s-a arătat că O.G. nr. 137/2000 sancţionează fapta contravenţională ce conduce la crearea unui cadru intimidant, ostil, degradant ori ofensiv, în cuprinsul disp. art. 2 alin. (5) al Ordonanţei deci ea nu este o constatare a judecătorului.

Sancţionarea acestei contravenţii a fost dispusă prin punctul 2 al Hotărârii CNCD nr. 111/10.02.2016.

Solicită şi din acest punct de vedere admiterea excepţiei nemotivării recursului cu privire la acest motiv de casare invocat.

5) Cazul de casare prevăzut de disp. art. 488 pct. 8 C. proc. civ., intimata făcând referire la faptul că "hotărârea instanţei de fond este nelegală pentru aplicarea greşită a normelor de drept material prevăzute de O.G. nr. 137/2000".

Solicită respingerea acestuia ca nemotivat, deoarece recurenta reiterează aceleaşi apărări de la fond, susţineri în baza cărora şi-a fundamentat acţiunea iniţială şi nu cuprinde critici referitoare la soluţia instanţei

Din punctul de vedere al recurentei, aceasta nu a săvârşit nici o discriminare, or, prin refuzul său nejustificat şi prin neadaptarea procedurilor şi pentru clienţii cu dizabilităţi, reclamanta a încălcat dispoziţiile constituţionale, precum şi drepturile sale civile, anulându-i în acest fel şi în mod unilateral dreptul la un bun al său şi dreptul la serviciile contractate, ignorând profund şi vechimea sa de 8 ani ca şi client corect în relaţia cu banca.

Dincolo de scopul invocat, prudenţa bancară şi asigurarea protecţiei şi siguranţei operaţiunilor, mijloacele utilizate pentru atingerea acestui scop, nu s-au materializat într-un raport rezonabil de proporţionalitate, ceea ce a condus la discriminarea sa în asigurarea accesibilităţii la serviciile bancare, implicit semnarea documentelor bancare în vederea ridicării cardului.

A impune sarcini administrative clientului doar ca măsură de prudenţă bancară, fără ca banca însăşi să ia măsuri adecvate pentru a asigura prestarea serviciilor sale adaptate la nevoile tuturor clienţilor, reprezintă o practică abuzivă, nelegitimă şi disproporţionată, iar tratamentul aplicat clientului este un tratament diferit, fundamentat pe un scop nelegitim.

Totodată, reclamanta nu a făcut dovada că ar fi luat măsurile necesare pentru a asigura prestarea serviciilor sale adaptate la nevoile tuturor clienţilor, spre exemplu, achiziţionarea unui dispozitiv cu cititor de amprentă şi nici măcar că a depus diligenţele necesare în acest sens.

Reclamanta omite, ca pe lângă pachetul de servicii contractat contra cost să le asigure clienţilor cu dizabilităţi şi cadrul legal de care aceştia beneficiază.

Dacă reclamanta nu se poate ralia cerinţelor persoanelor cu dizabilităţi şi nu le poate oferi acestora acelaşi cadru ca şi celorlalţi clienţi, atunci ar trebui să ofere pe piaţă produse şi servicii adresate doar segmentului de persoane fără dizabilităţi şi să îşi asume această incapacitate de a îşi oferi serviciile în mod discreţionar.

Reclamanta ar trebui să recunoască că nu are logistică necesară pentru persoane cu dizabilităţi iar clienţii să nu mai fie induşi în eroare în momentul contractării serviciilor.

Prin urmare, în raport de discriminarea vădită manifestată de către reclamantă faţă de el, în mod corect şi legal a procedat pârâta C.N.C.D. la sancţionarea contravenţională a pârâtei.

Mai mult, recurenta reclamantă şi-a recunoscut culpa şi a înţeles să pună în executare această hotărâre a C.N.C.D., din moment ce a publicat la data respectivă

Arată şi că a învederat şi probat faptul că are o dizabilitate fizică, şi nu mintală, că beneficiază de un însoţitor doar pentru deplasare, dar raţionează şi îmi administrează bunurile singur, fără consensul unei terţe persoane la luarea deciziilor, deoarece nu este o persoană lipsită de capacitate civilă de exerciţiu sau cu capacitate de exerciţiu restrânsă.

Nu are nevoie de o protecţie suplimentară care să asigure validitatea consimţământului, deoarece consimţământul îl exprimă verbal şi este liber şi neviciat.

Întruneşte cumulativ toate condiţiile legale pentru a exprima un consimţământ valabil potrivit art. 1204 C. civ.

Simpla împrejurare că nu i s-a permis să semneze cu amprenta digitală pentru ridicarea cardului din lipsa aparaturii speciale nu îl transformă într-o persoană bolnavă de handicap neurologic grav, nici într-o persoană lipsită de capacitate de exerciţiu sau cu capacitate de exerciţiu restrânsă.

Solicită admiterea excepţiei nemotivării recursului iar pe fond respingerea recursului ca neîntemeiat.

În drept, invocă disp. art. 490 alin. (2) C. proc. civ., Constituţia României, Legea nr. 448/2006, O.G. nr. 137/2000, Convenţia O.N.U., Convenţia pentru apărarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale iar în baza disp. art. 411 alin. (1) pct. 2 teza a II-a, solicită ca judecata cauzei să aibă loc şi în lipsă.

În cadrul întâmpinării, Consiliul National Pentru Combaterea Discriminării a susţinut, în esenţă că:

1) Referitor la motivul de casare potrivit căruia hotărârea instanţei de fond este nelegală pentru nesoluţionarea excepţiei tardivităţii întâmpinării formulate de CNCD şi a cererii decădere a C.N.C.D. din probele propuse, ambele formulate de către Subscrisa - motiv de casare prevăzut de 488 pct. 5 C. proc. civ.

Apreciază că dispoziţiile art. 208 alin. (2) C. proc. civ., are mai mult rolul unei măsuri de constrângere iar nu al unei sancţiuni.

În prezenta cauză, chiar dacă instanţa de fond a omis a se pronunţa cu privire la depunerea de către pârâtul Consiliul National pentru Combaterea Discriminării a întâmpinării în termenul prevăzut de lege, acest lucru nu conduce automat la casarea sentinţei recurate atâta vreme cât pârâtul C.N.C.D. nu a avut alte probe de propus în afara documentaţiei administrative pe care a depus-o la solicitarea instanţei de judecată, de asemenea, nu a avut de invocat nicio excepţie.

Astfel, chiar dacă instanţa de fond s-ar fi pronunţat asupra nedepunerii de către pârâtul Consiliul National pentru Combaterea Discriminării a întâmpinării în termenul prevăzut de lege, acest lucru nu ar fi afectat soluţia finală a instanţei.

În ceea ce priveşte înscrisul extras din condica de şedinţă (şedinţa de deliberări) din data de 10.02.2016, depus împreună cu actul procedural întâmpinare aceasta nu reprezintă o probă nouă peste documentaţia administrativă depusă deja la dosarul cauzei ci reprezintă o clarificare a celor prezentate în întâmpinare în legătură cu nemenţionarea în mod separat în dispozitivul hotărârii nr. 111/10.02.2016 a celor două contravenţii respectiv sancţiuni contravenţionale aplicate Agenţiei A. Păcurari Iaşi.

Prin urmare, apreciază că nepronunţarea instanţei de fond cu privire la excepţia tardivităţii întâmpinării formulate de pârâtul C.N.C.D. nu reprezintă în sine un motiv de recurs astfel cum prevede art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

2) Cu privire la greşita interpretare a dispoziţiilor Legii nr. 554/2004 referitoare la posibilitatea parcurgerii procedurii prealabile în cazul emiterii de către o autoritatea administrativ-jurisdicţională a unui act nelegal arată că:

Potrivit art. 16 şi 17 din O.G. nr. 137/2000, având în vedere caracteristicile procedurii desfăşurată de către Consiliul National pentru Combaterea Discriminării, aceasta se circumscrie activităţii jurisdicţionale şi, ca urmare, dispoziţiile art. 7 alin, (1) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ (cu referire la plângerea prealabilă) nu sunt aplicabile pentru motivul că hotărârile emise de Consiliul National pentru Combaterea Discriminării pot fi contestate direct la instanţa de contencios administrativ competentă.

Adresele C.N.C.D. nr. x/22.04.2016 şi y/21.04.2016 nu sunt acte administrative şi nu pot fi contestate în instanţă pe calea contenciosului administrativ. Cele două adrese au regimul juridic al unor simple adrese de informare a reclamantei A. S.A. de faptul că Hotărârea nr. 111/10.02.2016 poate fi contestată direct în faţa instanţei de contencios administrativ competentă.

Pe cale de consecinţă, în mod legal şi temeinic, instanţa de fond a respins ca inadmisibilă cererea completatoare având în vedere că art. 20 alin. (9) din O.G. nr. 37/2000 nu lasă loc de interpretări în ceea ce priveşte neincidenţa procedurii prealabile în cazul contestării hotărârilor emise de C.N.C.D.

3) Cu privire la aplicarea dispoziţiilor O.G. nr. 137/2000 şi ale O.G. nr. 2/2001 din perspectiva sancţionării unei entităţi fără personalitate juridică - Agenţia Păcurari - motiv de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., precum şi pentru lipsa motivării soluţiei de respingere a criticilor de nelegalitate ale Hotărârii C.N.C.D., referitoare la sancţionarea Agenţiei A. Păcurari - motiv de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. arată că:

Prin derogare de la prevederile art. 56 alin. (1) C. proc. civ., prin art. 56 alin. (2) C. proc. civ. se instituie o excepţie. Aceasta prevede faptul că pot sta în judecată asociaţiile, societăţile sau alte entităţi fără personalitate juridică, dacă sunt constituite legii.

Pe cale de consecinţă, deoarece Agenţia A. Păcurari este constituită potrivit legii, apreciază că sunt incidente dispoziţiile art. 56 alin. (2) C. proc. civ. în ceea ce priveşte calitatea de contravenient a acestei entităţi.

Pe de altă parte arată că răspunderea contravenţională este una personală, fiind necesar a fi aplicată persoanei fizice sau juridice ce a săvârşit fapta antisocială, cu individualizarea concretă a celui vinovat.

În prezenta cauză petentul B. s-a îndreptat împotriva Agenţiei A. Păcurari Iaşi, acuzând-o de săvârşirea unor fapte de discriminare.

Această agenţie duce la îndeplinire atribuţiile ce i-au fost stabilite legal chiar dacă nu are personalitate juridică, aceasta nefiind o condiţie necesară pentru realizarea competenţelor şi atingerea scopului pentru care a fost înfiinţat.

Drept urmare, în măsura în care - prin acţiuni sau inacţiuni proprii - încalcă normele legale pentru care sunt prevăzute sancţiuni contravenţionale, Agenţia A. Păcurari Iaşi are calitatea de subiect activ al contravenţiei şi capacitatea de a răspunde pentru faptele sau omisiunile sale. Agenţia A. Păcurari Iaşi poate fi verificată de către C.N.C.D. prin prisma respectării şi aplicării principiului nediscriminării şi al tratamentului egal.

4) Cu privire la greşita aplicare a dispoziţiilor O.G. nr. 137/2000 şi O.G. nr. 2/2001 - referitoare la limitele sancţionării contravenţionale - motiv de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., şi pentru lipsa de motivare a respingerii motivului de nelegalitate a Hotărârii C.N.C.D. din perspectiva încălcării de către C.N.C.D. a limitelor de aplicare a sancţiunii contravenţionale prevăzute de O.G. nr. 137/2000 - motiv de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. arată că:

La o citire atentă a punctului 2 al dispozitivului Hot. C.N.C.D. nr. 111/10.02.2015 emisă în dosarul C.N.C.D. nr. x/2015se poate costata însă că este vorba despre două contravenţii diferite, reglementate de art. 2 alin. (5) şi art. 10 lit. d) din O.G. nr. 137/2000, respectiv

- refuzul de a acorda un credit bancar sau de a încheia orice alt tip de contract - amenda contravenţională aplicată fiind în cuantum de 20.000 RON (art. 10 lit. d);

- crearea unui cadru intimidant. ostil, degradant ori ofensiv la adresa petentului - amenda contravenţională aplicată fiind în cuantum de 20.000 RON.

5) Aplicarea greşită a normelor de drept material prevăzute de O.G. nr. 137/2000 - motiv de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. arată că:

În opinia recurentei-reclamante, petentul putea primi serviciile solicitate doar prin mandatarea prin procură autentificată a unei terţe persoane, care să intermedieze relaţia cu banca, atât pentru procedura de actualizare a datelor personale, cât şi pentru ridicarea cardului bancar reînnoit.

Referitor la această susţinere arată că dispoziţiile art. 2 alin. (2) şi art. 15 pct. 1 lit. b) din Pactul International cu privire la drepturile economice, sociale şi culturale, ratificat de România prin Decretul nr. 212/31.10.1974 Comentariul General nr. 5 privind persoanele cu dizabilităţi al Comitetului O.N.U. privind Drepturile Economice, Sociale şi Culturale, art. 15 din Carta socială europeană revizuită, adoptată la Strasbourg la 03.05.1996 şi ratificată de România prin Legea nr. 74/1999, art. 3 lit. b), c), h) şi i) şi art. 5 din Legea nr. 448/2006 privind protecţia şi promovarea drepturilor persoanelor cu handicap.

De asemenea, prin dispoziţiile O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare, legiuitorul român a reglementat interzicerea tuturor formelor de discriminare. inclusiv pe baza dizabilităţii şi în ceea ce priveşte accesul la serviciile destinate folosinţei publice.

Astfel, petiţia formulată de intimatul intervenient trebuie analizată din perspectiva dreptului persoanei cu dizabilităţi la autonomie şi a dreptului de participare efectivă la viaţa comunităţii. Deşi un asemenea drept presupune un câmp larg de aplicare, nu trebuie ignorat ca beneficiul mijloacelor tehnice şi al aplicaţiilor dezvoltate într-o societate democratică în strânsă legătură cu serviciile disponibile publicului trebuie asigurat, la nivelul maxim al resurselor disponibile.

Luând act de susţinerile pârţilor din dosarul nr. x/2015, înscrisurile depuse precum şi legislaţia în vigoare, Colegiul director al Consiliului National pentru Combaterea Discriminării nu a observat vreo referire explicită la obligativitatea desemnării unui împuternicit/însoţitor/notar în cazul persoanei fizice care doreşte să interacţioneze cu banca prin semnarea unor documente bancare, poate doar cu excepţia minorului (pe considerentul lipsei capacităţii juridice de a semna contracte de furnizare de servicii bancare), în cazul decesului titularului de cont (dreptul de dispoziţie aparţinând moştenitorilor legali) precum şi în cazul titularilor puşi sub tutelă pe motiv de handicap motor sau psihic (când operaţiunile se fac în baza aprobării Autorităţii Tutelare).

În cauză, deşi regulile ori procedurile interne ale băncii, nu induc distincţii cu privire la condiţiile de tranzacţionare la ghişeul băncii prin semnarea documentelor bancare, sub aspectul obligativităţii unui împuternicit/însoţitor/notar ori a asumării suplimentare a răspunderii pentru consecinţele tranzacţiilor derulate, totuşi recurenta-reclamantă a indus un tratament diferit petentului B. în considerarea situaţiei sale (persoană cu handicap neurologic grav).

Consideră că impunerea condiţiei împuternicitului/însoţitorului/notarului în legătură cu argumentele ce vizează efectuarea operaţiunilor în perfectă cunoştinţă de cauză, citirea şi agrearea prin semnătură a condiţiilor (clauze speciale, comisioane) nu întrunesc un grad suficient de obiectivitate. Aceasta deoarece, în discuţie nu se pune capacitatea de exerciţiu a petentului de a intra într-o relaţie contractuală cu banca, cât simpla abilitate a petentului de a semna prevederile contractului ce ar urma să fie agreat cu banca

Referind-se la situaţia persoanelor cu dizabilităţi, Comitetul European pentru Drepturi Sociale a statuat în mod constant că, diferenţelor umane într-o societate democratică ar trebui să li se răspundă cu discernământ în vederea asigurării unei egalităţi reale şi efective. Discriminarea cuprinde şi situaţiile în care nu se iau în considerare toate diferenţele relevante sau atunci când nu se iau măsuri adecvate pentru a asigura că drepturile şi avantajele disponibile sunt în mod specific accesibile tuturor persoanelor (cauza Autism Europe v. Franţa, nr. 13/2002, decizia din 4.11.2003).

Or, din acest punct de vedere, dincolo de scopul invocat, prudenţa bancară şi asigurarea protecţiei şi siguranţei operaţiunilor, ce poate fi reţinut ca unul legitim, mijloacele utilizate pentru atingerea acestui scop, nu s-au materializat într-un raport rezonabil de proporţionalitate, ceea ce a condus la dezavantajarea petentului în asigurarea accesibilităţii la serviciile bancare.

În atare condiţii, consideră că aspectele ce fac obiectul petiţiei nr. 4959/20.07.2015, intră sub incidenţa prevederilor art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare. Accesibilitatea este un factor esenţial de exercitare a drepturilor şi de îndeplinire a obligaţiilor persoanelor cu handicap, egalizarea şanselor presupunând procesul prin care serviciile devin disponibile acestei categorii de persoane. Or, în speţă, situaţia petentului a produs un efect invers, neluând în considerare autonomia acestuia, posibilitatea de a dispune de resursele sale financiare, fără obligaţia unui împuternicit/însoţitor/notar.

Scopul invocat de către recurenta-reclamantă, care ar legitima practica sa administrativă de a-i condiţiona petentului reînnoirea cardului său de debit de prezenta unui însoţitor, referitor la prudenţa bancară şi asigurarea protecţiei şi siguranţei operaţiunilor, nu poate justifica sarcina administrativă impusă petentului, care, deşi aparent ar putea părea ca neoneroasă, presupune ca la fiecare reînnoire a cardului său de debit, petentul să găsească o persoană care să-l însoţească şi să-l asiste pentru semnarea documentelor.

În discuţie nu a fost pus momentul contractării unui împrumut, moment în care este vorba despre interesul petentului client consumator de a-şi asuma obligaţii în deplină cunoştinţă de cauză, pentru a se putea invoca o politică de prudenţă bancară, ci este cel al actualizării datelor personale şi reînnoirii cârdului de debit, iar în acest context măsura administrativă impusă de bancă este mult disproporţionată în condiţiile în care este vorba despre o persoană adultă, având exerciţiul drepturilor sale civile.

A impune sarcini administrative clientului doar ca măsură de prudenţă bancară, fără ca banca să ia măsuri adecvate pentru a asigura prestarea serviciilor sale adaptate la nevoile tuturor clienţilor, reprezintă o practică abuzivă, nelegitimă şi disproporţionată, iar tratamentul aplicat clientului este un tratament diferit, fundamentat pe un scop nelegitim.

În ceea ce priveşte argumentul referitor la urmărirea protejării interesului superior al clientului subliniază, clientul este cel care trebuie să-şi aleagă mijloacele de protecţie pe care le consideră cele mai adecvate, după o informare corespunzătoare, în lipsa unei restrângeri a capacităţii sale de exerciţiu.

Recurenta-reclamantă nu poate invoca faptul că a procedat potrivit dispoziţiilor speciale din Legea nr. 36/1995 a notarilor publici şi a activităţii notariale. întrucât, pe de o parte, aceasta nu îi este aplicabilă, nefiind destinatarul acelor prevederi, iar pe de altă parte, nici nu a aplicat acele prevederi care stabilesc cum se ia consimţământul/semnătura persoanelor cu handicap neurologic grav.

În final arată că prevederile art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare, conţin măsuri pentru prevenirea şi sancţionarea unui tratament diferit, ce trebuie să aibă la bază unul dintre criteriile prevăzute de această dispoziţie legală şi trebuie să se refere la persoane aflate în situaţii comparabile dar care sunt tratate în mod diferit datorită apartenenţei lor la una dintre categoriile prevăzute în textul de lege.

Or, petentul, prin sesizarea sa, a invocat exact o astfel de faptă, de restrângere nejustificată de un scop legitim, a accesului său neîngrădit la serviciile recurentei-reclamante prestate în cadrul tranzacţiilor la ghişeul băncii, având în vedere handicapul său de natură neurologică care a condus la imposibilitatea de a semna, faptă care să se circumscrie dispoziţiilor actului normativ special.

Arată şi că recurenta-reclamantă motivează recursul reluând exclusiv apărările de fond, fără a dezvolta motive de recurs în sensul art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ. Astfel, nu arată care dintre argumentele reţinute de instanţa de fond sunt potrivnice dispoziţiilor pe care este întemeiat recursul (art. 488 pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ.), în ce mod aceste argumente au condus la aplicarea greşită a normelor de drept material. Procedând de această manieră, recursul declarat de recurenta-reclamantă nu întruneşte condiţiile de procedură privind admisibilitatea de principiu.

Pe cale de consecinţă, solicită ca prin hotărârea pe care o va pronunţa să se dispună respingerea recursului declarat de Societatea A. S.A., ca nefondat.

În drept invocă art. 56 alin. (1) şi (2), art. 205 - 208 şi art. 451 alin. (2) C. proc. civ. art. 15 alin. (3) din Carta socială europeană revizuită, adoptată la Strasbourg la 03.051996 şi ratificată de România prin Legea nr. 74/1999; art. 2 alin. (2) şi art. 15 pct. 1 lit. b) din Pactul International cu privire la drepturile economice, sociale şi culturale, ratificat de România prin Decretul nr. 212/31.10.1974; art. 3 lit. b), c), h) şi i), art. 5 din Legea nr. 448/2006 privind protecţia şi promovarea drepturilor persoanelor cu handicap; art. 2 alin. (1), (3), (4) şi (5), art. 10 lit. d), art. 19 alin. (1), art. 20 alin. (6) şi art. 26 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare.

Solicită judecarea şi în lipsă potrivit prevederilor art. 223 alin. (3) C. proc. civ.

Răspunsul la întâmpinare

Împotriva celor două întâmpinări, recurenta - reclamantă A. S.A. în nume propriu şi în numele Agenţiei A. Păcurari a formulat Răspuns, în cadrul căruia a combătut susţinerile intimaţilor, atât în ceea ce priveşte excepţia nulităţii recursului, pentru nemotivare, invocată de intimatul - intervenient B., cât şi în ceea ce priveşte fondul recursului, precizând:

1. Motivul de casare referitor la nelegalitatea hotărârii instanţei de fond din perspectiva nesoluţionării excepţiei tardivităţii întâmpinării formulate de CNCD şi a cererii de decădere a CNCD din probele propuse este motivat şi fondat.

Contrar susţinerilor formulate de către intimaţi, nesoluţionarea de către instanţa de judecată a excepţiei tardivităţii şi a cererii de decădere a pârâtei CNCD din dreptul de mai administra probe, reprezintă un motiv de nelegalitate, care se încadrează în cazul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Ceea ce a criticat este încălcarea unei îndatoriri importante a judecătorului, pe care chiar legiuitorul a ridicat-o la rang de principiu fundamental - art. 5 C. proc. civ.

De altfel, îndatorirea de a soluţiona orice cerere tine şi de statutul judecătorului (art. 91 alin. (1) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor).

Arată şi că prin nesoluţionarea excepţiei tardivităţii şi decăderii CNCD din dreptul de a mai propune probe, a fost vătămată şi în dreptul la un proces echitabil (art. 6 pct. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului)

Încălcarea acestei obligaţii a judecătorului se impune a fi sancţionată cu desfiinţarea hotărârii recurate, motivul de recurs invocat reprezentând un caz de nulitate necondiţionată a sentinţei atacate, fată de împrejurarea că vătămarea produsă a nesocotit un interes public, ocrotit ca principiu fundamental al procesului civil. Prin nesoluţionarea acestei excepţii şi neaplicarea sancţiunii legale incidente, instanţa a pronunţat o hotărâre în temeiul unor argumente şi probe ce trebuiau respinse ca efect al încălcării termenelor procedurale legale.

Consideră că sunt lipsite de relevanţă susţinerile intimaţilor referitoare la administrarea în instanţă a unor înscrisuri care au fost administrate şi în faza procedurii prealabile. Prevederile art. 13 din Legea 554/2004, care obligă autoritatea să depună documentaţia în baza căreia s-a emis actul administrativ contestat, nu absolvă autoritatea de obligaţia de a îndeplini actele procedurale în termenele stabilite de lege - în cazul de fată de a depune întâmpinare şi înscrisuri în termenul de 25 zile de la data primirii acţiunii.

2. Motivul de nelegalitate referitor la greşita interpretare a dispoziţiilor Legii nr. 554/2004 - referitoare la posibilitatea parcurgerii procedurii prealabile în cazul emiterii de către o autoritate administrativ-jurisdicţională a unui act nelegal consideră că se încadrează în cazul de recurs prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. din perspectiva existenţei unor motive contradictorii exprimate de instanţa de fond în cadrul hotărârii recurate.

Astfel, deşi instanţa de fond constată că parcurgerea procedurii prealabile reprezintă o opţiune la care poate apela persoana interesată ulterior motivează faptul că nu este posibilă procedura prealabilă fată de împrejurarea că hotărârea CNCD este un act administrativ-jurisdicţional.

Faţă de inexistenţa unei motivări conforme cu garanţiile pe care le presupune dreptul la un proces echitabil, apreciază că motivul de recurs invocat este fondat.

3. Motivul de nelegalitate referitor la greşita aplicare a dispoziţiilor O.G. nr. 137/2000 şi ale O.G. nr. 2/2001 din perspectiva sancţionării unei entităţi fără personalitate juridică - Agenţia Păcurari, este motivat şi fondat.

Astfel, a arătat în recurs că instanţa de fond a aplicat greşit normele O.G. nr. 137/2000 referitoare la sancţionarea contravenţională, motiv de casare care se încadrează art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Precizează că normele invocate sunt norme de drept material, ele vizează raportul material contravenţional.

4. Motivul de nelegalitate referitor la greşita aplicare a dispoziţiilor O.G. nr. 137/2000 şi ale O.G. nr. 2/2001 din perspectiva încălcării limitelor sancţionării contravenţionale a fost motivat, la fel şi motivul de nelegalitate referitor la nemotivarea, precum şi existenta unor motive străine de cauză cu privire la aceste aspecte.

Contrar susţinerilor intimatului B., a indicat motivele de nelegalitate incidente: 1. nelegalitatea hotărârii pentru greşita aplicare a dispoziţiilor O.G. nr. 137/2000 şi ale O.G. nr. 2/2001 referitoare la limitele sancţionării contravenţionale - motiv de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. 2. nelegalitatea hotărârii pentru lipsa motivării respingerii criticilor de nelegalitate din perspectiva încălcării de către CNCD a limitelor de aplicare a sancţiunii contravenţionale, prevăzute de O.G. nr. 137/2000 - motiv de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. şi, 3. nelegalitatea hotărârii în contextul în care aceasta cuprinde motive străine de cauză, dat fiind faptul că instanţa procedează în hotărâre la individualizarea sancţiunii contravenţionale aplicate Agenţiei Păcurari - motiv de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

5) Motivul de nelegalitate referitor la greşita aplicare a dispoziţiilor O.G. nr. 137/2000 şi ale O.G. nr. 2/2001 din perspectiva încălcării limitelor sancţionării contravenţionale este motivat şi fondat.

Reiterează argumentele prezentate în cadrul acestui motiv de nelegalitate.

6) Motivul de nelegalitate referitor la nemotivarea hotărârii recurate, sub aspectul respingerii criticilor de nelegalitate din perspectiva încălcării de către CNCD a limitelor de aplicare a sancţiunii contravenţionale şi a dispoziţiilor privind atribuţiile exclusive ale autorităţii de individualizare a faptei contravenţionale, cu consecinţe şi în raport de încălcarea dispoziţiilor legale privind validitatea actului sancţionator, în special, şi a actului administrativ, în genere, prevăzute de O.G. nr. 137/2000 a fost motivat şi este fondat, fiind invocate o serie de argumente în susţinerea nemotivării hotărârii recurate - sub aspectul respingerii criticilor de nelegalitate din perspectiva încălcării de către CNCD a limitelor de aplicare a sancţiunii contravenţionale, prevăzute de O.G. nr. 137/2000.

Astfel, arată că a susţinut faptul că instanţa de fond nu a motivat respingerea criticilor sale referitoare la nelegalitatea actului administrativ contestat, din perspectiva pretinsei sancţionării a Agenţiei pentru două fapte, fiecare cu 20.000 RON, ale căror descriere şi explicaţii nu se regăseau în actul administrativ contestat.

7) Motivul de nelegalitate referitor la existenta unor motive străine de cauză, incluse în hotărârea recurată, utilizate de instanţă pentru individualizarea sancţiunii contravenţionale aplicate Agenţiei, respectiv pentru întregirea actului administrativ contestat şi "repararea" viciilor acestuia prin hotărârea judecătorească recurată, este motivat şi fondat.

În acest sens a arătat că instanţa de judecată a procedat în mod nelegal la individualizarea sancţiunii contravenţionale aplicate Agenţiei, individualizare care a plecat de la motive străine prezentei cauze şi actului administrativ contestat.

Consideră că o astfel de soluţionare a speţei, dincolo de faptul că invocă motive străine de cauză, reprezintă şi o încălcare a atribuţiilor puterii judecătoreşti şi principiului separaţiei puterilor în stat.

Având în vedere că acţiunea formulată reprezintă o cale de atac împotriva hotărârii pronunţate de CNCD, apreciază că prin reţinerea de către instanţa de fond a faptei constând în "crearea unui cadru intimidant, ostil, degradant or ostil", s-a procedat la o înrăutăţire a situaţiei sale în calea de atac formulată, fiind astfel încălcat principiul neînrăutăţirii situaţiei în propria cale de atac.

În condiţiile în care O.G. nr. 137/2000 nici măcar nu sancţionează fapta de creare a unui cadru intimidant, ostil, degradant ori ofensiv, acesta fiind doar un rezultat care ar putea deriva din fapta prevăzută de art. 10 lit. d) din O.G. nr. 137/2000, respectiv din fapta prevăzută de art. 2 alin. (5) din O.G. nr. 137/2000, şi totodată, în condiţiile în care în actul administrativ contestat nu este constatată fapta de hârţuire prevăzută de art. 2 alin. (5) din O.G. nr. 137/2000, apreciază că instanţa de fond a procedat în mod nelegal la constatarea unei noi fapte contravenţionale cu individualizarea sancţiunii aferente acesteia, şi, în plus, în sarcina unei persoane lipsite de capacitate contravenţională.

8) Motivul de nelegalitate privitor la aplicarea greşită a normelor de drept material prevăzute de O.G. nr. 137/2000 este motivat şi fondat

În cauză, instanţa, analizând actul administrativ contestat, trebuia să verifice dacă sunt îndeplinite condiţiile de sancţionare a unei fapte de discriminări.

Cu toate acestea, instanţa fără a verifica sub acest aspect legalitatea actului administrativ atacat, a considerat că actul administrativ este legal, statuând acest lucru în baza unor prezumţii: prezumţia dovedirii de către intervenient a faptei de discriminare, or de la precedente lipsite de relevanţă - utilizarea de către intervenient a amprentei la alte instituţii.

Fără a aplica corect normele de drept material prevăzute de O.G. nr. 137/2000, instanţa nu verificat in concreto săvârşirea faptei de discriminare, imputată recurentei.

Având în vedere că a indicat în integralitate care sunt motivele care impun reţinerea şi a acestui motiv de recurs, apreciază că se impun a fi respinse ca nefondate susţinerile intimaţilor referitoare la nemotivarea acestui motiv de nelegalitate.

8) Invocă şi faptul că întâmpinarea formulată de intimatul B. nu cuprinde semnătura acestuia, condiţie impusă de art. 205 alin. (2) lit. e) C. proc. civ. solicitând să se constate nulitatea întâmpinării şi să decadă pârâtul din dreptul de a mai propune probe şi de a mai invoca excepţii, altele decât cele de ordine publică.

Pentru toate aceste motive, solicită respingerea excepţiei nemotivării recursului, iar pe fondul cauzei respingerea apărărilor susţinute de către intimaţi ca nefondate.

Procedura de soluţionare a recursului

Având în vedere Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 106 din data de 20 septembrie 2018 prin care s-a luat act de hotărârea Plenului judecătorilor secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie adoptată la data de 13 septembrie 2018 în sensul că, procedura de filtrare a recursurilor reglementată prin dispoziţiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ şi fiscal, a fost fixat termen pentru soluţionarea recursului de fată, la data de 22.10.2019.

Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi asupra recursului, potrivit prevederilor art. 496-499 din C. proc. civ.

Referitor la lipsa semnăturii intimatului intervenient din cuprinsul întâmpinării se constată că acest act de procedură cuprinde imprimarea amprentei intimatului. De asemenea din susţinerile părţilor şi probele administrate în cauză se reţine că acesta este modul în care intimatul intervenient semnează în mod obişnuit, dată fiind dizabilitatea fizică de care suferă. În aceste condiţii se are în vedere că semnătura unei persoane reprezintă un semn de certificare a unui înscris, fiind de fapt o varietate a grafismului unei persoane. Or, în condiţiile în care intimatul intervenient semnează în mod curent prin amprentă, acest semn grafic constituie semnătura sa, neputându-se reţine că actul de procedură întocmit de acesta şi semnat prin amprentă nu întruneşte cerinţele art. 205 alin. (2) lit. e) C. proc. civ.

De altfel, în cauză, prin concluziile formulate în cadrul dezbaterilor intimatul intervenient a confirmat faptul că susţinerile şi apărările formulate în cadrul întâmpinării îi aparţin şi înţelege să le susţină, ceea ce este de natură a acoperi un ipotetic viciu de procedură determinat de lipsa unei semnături în accepţiunea strict formală a acestei noţiuni, respectiv aceea de nume al persoanei scris cu propria sa mână, în condiţiile art. 196 alin. (2) C. proc. civ.

Cu privire la excepţia nulităţii recursului invocată de intimatul intervenient se reţine că aceasta este neîntemeiată pentru următoarele considerente.

Se are în vedere că aşa cum arată dispoziţiile art. 486 alin. (1) lit. d) şi alin. (3) C. proc. civ. cererea de recurs trebuie să cuprindă, sub sancţiunea nulităţii "motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor".

Pe de altă parte, din dispoziţiile art. 488 alin. (1) C. proc. civ. ce reglementează motivele de casare, rezultă că nu toate motivele de nelegalitate sunt apte a conduce la reformarea în recurs a hotărârii instanţei de fond, ci numai acele motive de nelegalitate reglementate expres şi limitativ de dispoziţia legală anterior precizată ca motive de casare.

Ca urmare se reţine că, prin reglementarea actuală a C. proc. civ. legiuitorul face o diferenţiere între noţiunile "motive de nelegalitate" şi "motive de casare" utilizate în cuprinsul dispoziţiilor legale ce reglementează recursul.

Diferenţierea este una de natura gen proxim - categorie specifică în care genul proxim îl constituie noţiunea de "motive de nelegalitate" iar categoria specifică, ce se subsumează acestuia, este reprezentată de noţiunea "motive de casare".

Analizând din acest punct de vedere dispoziţiile legale anterior indicate se reţine că legiuitorul impune recurentului sub sancţiunea nulităţii cererii de recurs obligaţia de a indica "motive de nelegalitate" iar nu "motive de casare", încadrarea motivelor de nelegalitate invocate în motivele de casare reglementate expres şi limitativ în art. 488 alin. (1) pct. 1 - 8 C. proc. civ. urmând a fi apreciată de instanţa de recurs în raport de motivele invocate, aşa cum dispune expres art. 489 alin. (2) C. proc. civ. care, interpretat per a contrariu, arată că sancţiunea nulităţii recursului nu intervine în situaţia în care recurentul a prezentat motive de recurs, decât în ipoteza în care acestea nu sunt susceptibile a fi încadrate în motivele de casare expres şi limitativ prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Făcând aplicarea celor mai sus arătate în speţa dedusă judecăţii se reţine că recurenta reclamantă a prezentat in extenso criticile de nelegalitate pe care înţelege să le aducă sentinţei recurate precum şi încadrarea acestora în motivele de casare prevăzute de lege care conduc la admisibilitatea căii de atac, astfel că recursul nu poate fi reţinut ca nemotivat în sensul art. 489 alin. (1) şi (2) C. proc. civ.

În acest sens instanţa de recurs subliniază şi că se impune a se face diferenţierea între situaţia în care motivele de nelegalitate prezentate prin cererea de recurs nu sunt susceptibile a fi încadrate în motivele de casare reglementate de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., ceea ce atrage nulitatea recursului, pentru neîndeplinirea condiţiilor de admisibilitate a căii de atac şi situaţia în care motivele invocate sunt nefondate, concluzie la care se poate ajunge numai ca urmare a analizei acestor motive şi ulterior etapei de analiză a admisibilităţii căii de atac.

Ca urmare, constatându-se admisibilitatea căii de atac formulată în cauză aceasta va fi analizată prin prisma motivelor de nelegalitate invocate de recurenta reclamantă, a cazurilor de casare invocate, precum şi raportat la apărările formulate de intimaţi.

Referitor la cazul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. invocat de recurentă în raport cu împrejurarea că instanţa de fond nu s-a pronunţat asupra decăderii intimatului pârât Consiliului National pentru Combaterea Discriminării din dreptul de a formula întâmpinare şi a propune probe, deşi întâmpinarea formulată de pârât a fost depusă cu depăşirea termenului prevăzut de art. 201 alin. (1) C. proc. civ. se reţine că acesta este nefondat deoarece:

Art. 208 alin. (2) C. proc. civ. reglementează în mod clar consecinţele nedepunerii întâmpinării în termenul prevăzut de lege. Astfel: "Nedepunerea întâmpinării în termenul prevăzut de lege atrage decăderea pârâtului din dreptul de a mai propune probe şi de a invoca excepţii, în afara celor de ordine publică, dacă legea nu prevede altfel."

Or, prin întâmpinarea formulată la fond de către pârât şi depusă după împlinirea termenului prevăzut de art. 201 alin. (1) C. proc. civ. nu s-au invocat excepţii iar probele propuse prin întâmpinare sunt constituite din actele ce au stat la baza emiterii actului administrativ jurisdicţional contestat, documentaţie pe care autoritatea emitentă este ţinută să o depună la dosarul cauzei potrivit art. 13 alin. (1) din Legea 554/2004.

Trebuie avut în vedere şi că dispoziţiile art. 13 alin. (1) din Legea 554/2004 constituind reglementarea specială, sunt derogatorii de la dreptul comun - dispoziţiile C. proc. civ. - şi se aplică cu prioritate în litigiile în contencios administrativ.

De altfel şi art. 208 alin. (2) C. proc. civ. reglementând consecinţele nedepunerii întâmpinării în termenul prevăzut de lege arată că acestea sunt aplicabile numai dacă "legea nu prevede altfel".

Referitor la cazul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. se reţine că acesta are în vedere ipoteza în care "când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei".

Acest motiv de casare are în vedere nemotivarea hotărârii judecătoreşti supusă recursului, respectiv acea nemotivare produsă fie prin absenţa considerentelor, fie prin inserarea numai a unor motive contradictorii sau străine de natura cauzei care conduc tot la concluzia absenţei unei motivări reale, care să ofere o dezlegare speţei deduse judecăţii.

În speţă, observându-se sentinţa recurată se reţine că aceasta răspunde exigenţelor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. cuprinzând în considerentele sale motivele pentru care acţiunea formulată de reclamantă a fost reţinută ca neîntemeiată.

Chiar art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. arată despre considerentele hotărârii judecătoreşti că acestea trebuie să cuprindă "motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor" iar nu să răspundă fiecărui argument invocat şi neesenţial în soluţionarea cauzei.

De altfel chiar recurenta critică prin cererea de recurs modul în care instanţa de fond a analizat şi interpretat în cauză normele juridice şi probele administrate, ceea ce reprezintă o recunoaştere implicită a faptului că sentinţa cuprinde considerentele pentru care a fost pronunţată.

Ca urmare nici motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. nu este incident în speţă.

Referitor la motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. se au în vedere argumentele aduse de recurentă subsumat acestui caz de casare după cum urmează:

Relativ la posibilitatea parcurgerii procedurii prealabile şi admisibilitatea acţiunii completate privind anularea adreselor nr. x/22.04.2016 şi y/21.04.2016, răspuns la plângerea prealabilă formulată de reclamantă se reţine că susţinerile recurentei sunt nefondate.

Astfel, se reţine că, aşa cum rezultă din dispoziţiile art. 20 din O.G. nr. 137/2000, privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare, în forma sa aplicabilă în speţă, hotărârea Colegiului director al Consiliului National pentru Combaterea Discriminării emisă în procedura reglementată de această dispoziţie legală constituie un act administrativ jurisdicţional.

Or, aşa cum prevede art. 7 alin. (2) din Legea 554/2004, odată parcursă procedura administrativ jurisdicţională, actul prin care se finalizează această procedură, nu poate fi atacat pe cale recursului graţios la autoritatea emitentă, deoarece aceasta nu are posibilitatea de a îl revoca.

În consens cu reglementarea de principiu cuprinsă în Legea 554/2004, art. 20 alin. (9) din O.G. nr. 137/2000 prevede că "hotărârea Colegiului director poate fi atacată la instanţa de contencios administrativ" ceea ce exclude procedura plângerii prealabile.

Ca urmare, în consens cu cele reţinute de instanţa de fond şi instanţa de recurs va reţine că în materia actelor administrativ jurisdicţionale persoana care se consideră vătămată prin actul emis nu are opţiunea între a se adresa autorităţii emitente pe calea recursului graţios sau a se adresa instanţei de judecată, fiind ţinută a solicita instanţei în mod direct anularea actului administrativ jurisdicţional considerat vătămător.

În consecinţă adresele nr. x/22.04.2016 şi y/21.04.2016 emise de către CNCD prin care acesta comunică reclamantei că hotărârile date de Colegiului director al CNCD se pot ataca la instanţa de judecată nu constituie acte administrative emise în soluţionarea contestaţiei administrative formulată de reclamantă, ci simple adrese de informare privind calea de atac prevăzută de lege şi nu sunt supuse controlului judecătoresc pe calea acţiunii în anulare reglementată de art. 8 din Legea 554/2004.

Se va reţine însă ca fiind fondat motivul formulat de recurenta reclamantă privind aplicarea unei sancţiuni contravenţionale Agenţiei A. Păcurari - Iaşi, ce nu are personalitate juridică.

Astfel, deşi O.G. nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor, în forma sa incidentă în speţă, nu cuprinde o reglementare sistematică privind subiectul activ al răspunderii contravenţionale, din dispoziţiile acesteia rezultă însă că subiect al răspunderii contravenţionale poate fi persoana fizică ce întruneşte condiţiile legale pentru a răspunde contravenţional sau persoana juridică.

Pe de altă parte art. 47 din O.G. nr. 2/2001 arată că dispoziţiile prezentei ordonanţe se completează cu dispoziţiile C. pen. şi ale C. proc. civ., după caz.

Or, în materia subiecţilor activi răspunderii contravenţionale, ca norme de drept material, trimiterea făcută de dispoziţiile art. 47 din O.G. nr. 2/2001 trebuie avută în vedere ca privind dispoziţiile C. pen. ce reglementează subiecţii activi ai răspunderii penale iar nu dispoziţiile procedurale cuprinse în C. proc. civ.. Nu are sub acest aspect relevanţă faptul că Agenţia A. Păcurari - Iaşi a participat în cadrul procedurii derulate în faţa Consiliului şi nu a invocat la acel moment lipa personalităţii sale juridice.

Potrivit art. 135 C. pen., persoana juridică, cu excepţia statului şi a autorităţilor publice, răspunde penal pentru infracţiunile săvârşite în realizarea obiectului de activitate sau în interesul ori în numele persoanei juridice.

Aşa cum s-a arătat constant în doctrină şi în practica judiciară, o primă condiţie, dintre condiţiile generale pentru angajarea răspunderii penale a persoanei juridice, este ca aceasta să aibă personalitate juridică. Existenţa condiţiei rezultă din folosirea de către legiuitor a expresiei "persoana juridică" în textul legal anterior menţionat.

Or, persoana juridică este o formă de organizare care, întrunind condiţiile cerute de lege, este titulară de drepturi şi de obligaţii civile. Ca urmare, nu poate fi reţinut ca subiect activ al răspunderii contravenţionale un dezmembrământ al persoanei juridice, cum este în speţă Agenţia A. Păcurari - Iaşi, fără personalitate juridică.

În situaţia săvârşirii contravenţiei de un dezmembrământ al persoanei juridice, fără personalitate juridică, răspunderea contravenţională revine persoanei juridice în cadrul şi în numele căreia îşi desfăşoară activitatea. Sub acest aspect, trebuie făcută şi diferenţierea dintre subiectul activ al contravenţiei şi subiectul activ al răspunderii contravenţionale.

Astfel, chiar dacă fapta contravenţională s-a produs în cadrul unui dezmembrământ fără personalitate juridică al persoanei juridice, cum este Agenţia A. Păcurari - Iaşi, prin faptele comisive sau omisive ale personalului angajat care îşi desfăşoară activitatea în cadrul acesteia, subiect al răspunderii contravenţionale va fi tot persoana juridică în cadrul căreia Agenţia funcţionează.

Se au în vedere şi dispoziţiile art. 3 alin. (2), art. 6 alin. (1), art. 8 alin. (3), art. 16 alin. (6), art. 17 alin. (1) etc., ce fac în mod constant vorbire despre răspunderea contravenţională în situaţia persoanei juridice. Or, normele de drept material din materie contravenţională, ca şi normele de drept penal, nu pot fi aplicate prin analogie şi ca urmare aplicarea lor să fie extinsă şi la alte situaţii care exced celor expres reglementate.

Ca urmare, instanţa de recurs, contrar celor avute în vedere de instanţa de fond, reţine că subiect activ al răspunderii contravenţionale, similar subiectului activ al răspunderii penale, nu poate fi decât acea entitate care are personalitate juridică, în speţă Societatea A. S.A., Hotărârea Consiliului National pentru Combaterea Discriminării nr. 111/10.02.2015 fiind astfel nelegală prin stabilirea răspunderii contravenţionale în sarcina unei entităţi care nu întruneşte condiţiile generale pentru a răspunde contravenţional.

Deoarece această împrejurare are efect exonerator de răspunderea contravenţională stabilită în sarcina Agenţiei A. Păcurari - Iaşi nu se mai impun a fi analizate criticile formulate de recurentă privind modalitatea în care s-a stabilit răspunderea contravenţională a Agenţiei şi cele privind depăşirea cuantumului maxim legal al amenzii aplicate.

Referitor la amenda în cuantum de 30.000 RON aplicată recurentei reclamante A. S.A. pentru săvârşirea contravenţiei prevăzută de art. 10 lit. d) din O.G. nr. 137/2000 se reţin ca fiind nefondate criticile formulate prin cererea de recurs.

Potrivit acestei dispoziţii legale, constituie contravenţie, discriminarea unei persoane fizice din cauza apartenenţei acesteia la o anumită categorie defavorizată, prin refuzul de a acorda un credit bancar sau de a încheia orice alt tip de contract.

În speţă, din starea de fapt reţinută de instanţa de fond rezultă săvârşirea contravenţiei analizate, constând în refuzul înmânării către intimatul intervenient a cardului de debit la care acesta era îndreptăţit şi a elementelor de securitate a acestuia în lipsa unei procuri speciale întocmite în acest scop, în condiţiile în care intimatul intervenient prezintă o dizabilitate fizică ce nu afectează însă capacitatea sa de exerciţiu sau discernământul.

Mai mult, se impune a se reţine că fapta analizată s-a produs în condiţiile în care, anterior, în luna aprilie 2015, o altă agenţie a recurentei reclamante i-a acceptat şi înregistrat intimatului intervenient amprenta ca semnătură în sistemul informatic al băncii şi i-a actualizat datele personale.

Astfel, recurenta-reclamantă a creat un tratament diferit intimatului intervenient în considerarea situaţiei sale de persoană cu handicap fizic, fără ca acest tratament diferit să fie justificat de o cauză obiectivă.

Aşa cum a arătat şi intimatul pârât prin întâmpinarea formulată în recurs, Comitetul European pentru Drepturi Sociale a statuat în mod constant că, diferenţelor umane într-o societate democratică ar trebui să li se răspundă cu discernământ în vederea asigurării unei egalităţi reale şi efective. Discriminarea cuprinde şi situaţiile în care nu se iau în considerare toate diferenţele relevante sau atunci când nu se iau măsuri adecvate pentru a asigura că drepturile şi avantajele disponibile sunt în mod specific accesibile tuturor persoanelor (cauza Autism Europe v. Franţa, nr. 13/2002, decizia din 4.11.2003).

Accesibilitatea este un factor esenţial de exercitare a drepturilor şi de îndeplinire a obligaţiilor persoanelor cu handicap, egalizarea şanselor presupunând procesul prin care serviciile devin disponibile acestei categorii de persoane.

Dincolo de scopul invocat, prudenţa bancară şi asigurarea protecţiei şi siguranţei operaţiunilor bancare, ce poate fi reţinut ca unul legitim, mijloacele utilizate pentru atingerea acestui scop nu s-au materializat în condiţiile existente în speţă într-un raport rezonabil de proporţionalitate, ceea ce a condus la dezavantajarea intimatului intervenient în asigurarea accesibilităţii la serviciile bancare.

Scopul invocat de către recurenta-reclamantă, care ar legitima practica sa administrativă de a-i condiţiona intimatului intervenient reînnoirea cardului său de debit de prezenta unui însoţitor, referitor la prudenţa bancară şi asigurarea protecţiei şi siguranţei operaţiunilor, nu poate justifica sarcina administrativă impusă petentului, care, deşi aparent ar putea părea ca neoneroasă, presupune ca la fiecare reînnoire a cardului său de debit, intimatul intervenient să găsească o persoană care să-l însoţească la notar în vederea întocmirii unei procuri, suportând şi costurile determinate de acordarea acestei împuterniciri.

În discuţie nu a fost pus momentul contractării unui împrumut, moment în care este vorba despre protejarea cu mai mare prudenţă a interesului clientului consumator de a-şi asuma obligaţii în deplină cunoştinţă de cauză, pentru a se putea invoca o politică de prudenţă bancară, ci este cel al actualizării datelor personale şi reînnoirii cardului de debit, iar în acest context măsura administrativă impusă de bancă este vădit disproporţionată în condiţiile în care este vorba despre o persoană adultă, având exerciţiul deplin al drepturilor sale civile.

A impune sarcini administrative clientului doar ca măsură de prudenţă bancară, fără ca banca să ia măsuri adecvate pentru a asigura prestarea serviciilor sale adaptate la nevoile tuturor clienţilor, reprezintă o practică abuzivă, nelegitimă şi disproporţionată, iar tratamentul aplicat clientului este un tratament diferit, fundamentat pe un scop nelegitim.

Astfel fapta de restrângere nejustificată de un scop legitim, a accesului neîngrădit al intimatului intervenient la serviciile recurentei-reclamante prestate în cadrul tranzacţiilor obişnuite efectuate la ghişeul băncii, având în vedere exclusiv handicapul fizic al intimatului intervenient care a condus la imposibilitatea acestuia de a semna prin scrierea numelui sau cu mâna se circumscrie dispoziţiilor contravenţiei analizate.

Se mai reţine şi că sancţiunea aplicată pentru contravenţia reţinută A. S.A. orientată spre maximul prevăzut de lege este justificată prin circumstanţele concrete ale cauzei respectiv modul şi circumstanţele în care aceasta fost săvârşită precum şi prin consecinţele pe care le-a produs faţă de intervenient care o perioadă a fost privat de dreptul său de acces la serviciile bancare, respectiv operaţiunile care impun existenţa unui card bancar valabil.

Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Fată de considerentele expuse, în baza disp. art. 20 din Legea nr. 554/2004 coroborate cu cele ale art. 496 alin. (1) rap. la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., se va admite recursul declarat de reclamantă, se va casa în parte sentinţa recurată şi, în rejudecare, se va admit, în parte acţiunea formulată de aceasta, anulându-se, în parte, Hotărârea Consiliului National pentru Combaterea Discriminării nr. 111/10.02.2015, respectiv pct. 2 privind aplicarea amenzii contravenţionale în valoare de 40.000 RON Agenţiei A. Păcurari, cu sediul în Iaşi.

Se vor menţine celelalte dispoziţii ale sentinţei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepţia nulităţii recursului, invocată de intimatul - intervenient B..

Admite recursul formulat de reclamanta A. S.A. în nume propriu şi în numele Agenţiei A. Păcurari împotriva sentinţei civile nr. 230 din 31 ianuarie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.

Casează în parte sentinţa civilă recurată şi rejudecând:

Admite, în parte, acţiunea.

Anulează, în parte, Hotărârea Consiliului National pentru Combaterea Discriminării nr. 111/10.02.2015, respectiv pct. 2 privind aplicarea amenzii contravenţionale în valoare de 40.000 RON Agenţiei A. Păcurari, cu sediul în Iaşi.

Menţine celelalte dispoziţii ale sentinţei.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 4 noiembrie 2019.