Elements constitutive of discrimination under O.G. 137/2000: lack of comparable situations and objective justification for differential treatment in administrative petition processing

Şedinţa publică din data de 31 octombrie 2019

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Circumstanţele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti la data de 28.07.2016, reclamantul A. a solicitat în contradictoriu cu pârâţii Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării şi Prefectul Judeţului Mureş, anularea Hotărârii nr. 448/2016, adoptată de Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării la data de 28.06.2016, cu încălcarea prevederilor O.G. nr. 137/2000, respectiv a propriei proceduri interne de soluţionare a petiţiilor şi sesizărilor, precum şi să se constatate că Prefectul judeţului Mureş l-a discriminat prin faptul nu i-a răspuns la petiţie în limba sa maternă şi nu a soluţionat petiţia din data de 17.11.2015, să fie sancţionat Prefectul Judeţului Mureş pentru discriminare, cu obligarea acestuia la publicarea în mass media a unui rezumat al hotărârii.

2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa nr. 55 din 13 ianuarie 2017 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a respins ca neîntemeiată cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâţii Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării şi Prefectul Judeţului Mureş.

3. Recursul exercitat în cauză

Împotriva sentinţei a declarat recurs reclamantul A., criticând-o pentru nelegalitate şi, în temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a solicitat casarea hotărârii, rejudecarea acţiunii şi admiterea acesteia astfel cum a fost formulată.

În motivarea căii de atac recurentul a arătat că, în mod eronat, prima instanţă nu a constatat nerespectarea procedurii interne a C.N.C.D., a cerinţelor vizând transparenţa şi contradictorialitatea procedurii, aspecte care dovedesc nelegalitatea hotărârii C.N.C.D. contestate în prezenta cauză. În opinia recurentului, procedura internă de soluţionare a petiţiilor şi sesizărilor impunea consiliului să comunice, din oficiu, toate înscrisurile sau punctele de vedere depuse partea reclamată.

A mai apreciat recurentul că prima instanţă a încălcat şi prevederile art. 397 alin. (1) C. proc. civ., întrucât "nu s-a pronunţat asupra capătului de cerere" ce viza termenul de soluţionare a sesizărilor adresate C.N.C.D.

De asemenea, în privinţa motivării hotărârii contestate instanţa de fond a reţinut, fără temei, că în cazul respingerii sesizării este permisă o motivare "mai puţin elaborată", deşi propria sentinţă, de respingere a acţiunii, este cât se poate de elaborată.

Recurentul a mai arătat că sentinţa recurată conţine afirmaţii neadevărate cu privire la conţinutul sesizării adresate C.N.C.D. şi la situaţia de fapt prezentată . C.N.C.D. a refuzat să constate dubla discriminare (diferenţiere pe bază de limbă, respectiv naţionalitate) a cărei victimă a fost reclamantul, iar instanţa de fond nu s-a pronunţat asupra argumentelor care dovedeau acastă situaţie - necomunicarea unui răspuns în limba maghiară la petiţia formulată, astfel cum impuneau dispoziţiile legale, dar şi tratamentul/răspunsul diferit al Prefectului judeţului Mureş adresat cetăţenilor români care, la fel ca şi reclamantul, sesizau încălcări ale legii de către autoriţile locale.

4. Apărările formulate de intimaţi

Intimaţii-pârâţi Prefectul Judeţului Mureş şi Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării au depus întâmpinare, respectiv concluzii crise, solicitând, în esenţă, respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea ca legală a sentinţei instanţei de fond.

5. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

Examinând sentinţa atacată prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte constată următoarele:

Reclamantul A. a supus controlului de legalitate exercitat de instanţa de contencios administrativ Hotărârea nr. 448/28.06.2016, prin care Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării a constatat că aspectele sesizate de reclamant nu întrunesc elementele constitutive ale discriminării, astfel cum aceasta este definită în art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000.

Instanţa de fond a respins acţiunea reclamantului şi a validat hotărârea C.N.C.D., reţinând, în esenţă, că procedura de soluţionare a unei sesizări adresate consiliului nu este una contenciosasă, administrativ-jurisdicţională, constrângerile procedurale sunt cele specifice procesului decizional de natură administrativă, hotărârea contestată respectă dispoziţiile art. 20 alin. (7) din O.G. nr. 137/2000, iar în cauză reclamantul nu a dovedit un tratament prin care să i se fi încălcat un drept recunoscut de lege, în baza unui criteriu interzis, fără o justificare obiectivă, comparativ cu alte persoane aflate pe poziţie de egalitate.

Această soluţie este împărtăşită de instanţa de control judiciar, care constată că hotărârea atacată nu este rezultatul unei aplicări şi interpretări greşite a normelor de drept material, pentru a putea fi reformată prin prisma cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. invocat de recurent.

Răspunzând punctual argumentelor prezentate de recurent în calea de atac promovată, Înalta Curte constată că, în cauză, procedura derulată în faţa C.N.C.D. a respectat cerinţele de transparenţă şi contradictorialitate.

Dreptul la un proces echitabil, respectiv dreptul la contradictorialitate şi/sau dreptul la apărare se consideră a fi garantate, dacă persoana interesată are posibilitatea de a se adresa justiţiei pentru apărarea drepturilor şi intereselor sale. Cum acesta este consacrat expres în cuprinsul art. 20 alin. (9) din O.G. nr. 137/2000 şi oferă toate garanţiile în domeniu (în faţa instanţei de judecată reclamantului fiindu-i dată posibilitatea de a-şi susţine poziţia, cu respectarea principiului contradictorialităţii şi dreptului la apărare), se apreciază că nu este imperios necesar, sub sancţiunea nulităţii, ca procedurile în faţa autorităţii administrative să fie conforme art. 6 din C.E.D.O. sau art. 21 alin. (3) din Constituţia României.

Date fiind dispoziţiile art. 20 alin. (4) din actul normativ special, care instituie doar obligaţia citării părţilor, Înalta Curte constată că este nefondată susţinerea recurentului conform căreia C.N.C.D. ar fi trebuit să îi comunice, din oficiu, toate înscrisurile sau punctele de vedere depuse de partea reclamată.

De asemenea, astfel cum în mod corect a apreciat şi prima instanţă, instanţa de control judicar reţine că recurentul nu a dovedit o vătămare, dispoziţiile O.G. nr. 137/2000 sunt clare şi previzibile în ceea ce priveşte citarea părţilor şi consultarea dosarului administrativ, iar în măsura în care ar fi considerat util pentru apărarea sa, petentul ar fi trebuit să solicite comunicarea informaţiilor depuse de autoritatea reclamată de discriminare, ceea ce, în cauză, nu s-a întâmplat.

În privinţa nerespectării dispoziţiilor art. 397 alin. (1) C. proc. civ. şi a pretinsei nepronunţări a instanţei asupra "capătului de cerere" vizând termenul de soluţionare a sesizării, Înalta Curte precizează că argumentele prezentate în susţinerea unei acţiuni nu reprezintă capete de cerere distincte, acestea din urmă sunt solicitările efective formulate prin cererea de chemare în judecată, iar judecătorului astfel învestit îi este permis ca, în analiza cauzei deduse judecăţii, să grupeze argumentele prezentate şi să le răspundă printr-un considerent comun. În prezenta cauză însă, judecătorul fondului a analizat, în mod judicios, argumentele reclamantului, inclusiv pe cel anterior menţionat şi a reţinut că termenul de 90 de zile pentru soluţionarea sesizării adresate C.N.C.D. este unul de recomandare, iar reclamantul nu a dovedit o vătămare procesuală prin nerespectarea acestuia.

Nefondată este şi critica recurentului referitoare la "motivarea mai puţin elaborată" a hotărârii C.N.C.D., întrucât verificarea acesteia permite destinatarilor deciziei administrative să-i cunoască şi să-i evalueze temeiurile şi efecte, instanţei de judecată să realizeze controlul de legalitate, iar împrejurarea că recurentul nu a agreat raţionamentul Consiliului nu echivalează cu o nemotivare sau cu o motivare insuficientă/necorespunzătoare.

Pe fondul cererii recurentului, Înalta Curte reţine că acesta pretinde neanalizarea de către instanţa de fond a dublei discriminări (diferenţere pe criteriile naţionalitate şi limbă) reclamate prin sesizarea adresată Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării la data de 28.12.2015, înregistrată sub nr. x/04.01.2016.

Verificând, însă, atât conţinutul sesizării, cât şi al cererii de chemare în judecată, se constată că însuşi reclamantul a indicat expres "obiectul prezentei sesizări îl constituie faptul că Prefectul Judeţului Mureş m-a discriminat când a refuzat soluţionarea petiţiei mele din data de 17.11.2015".

În acest context, Înalta Curte apreciază că instanţa de fond a reţinut în mod corect că petentul nu a considerat răspunsul în limba română o faptă în sine, ci numai o circumstanţă în susţinerea existenţei discriminării pe criteriul naţionalitate, raportat la susţinerea că instituţia prefectului ar fi procedat diferit în situaţii identice.

Din interpretarea dispoziţiilor O.G. nr. 137/2000 Înalta Curte reţine că se poate vorbi despre o faptă de discriminare atunci când o persoană este tratată în mod nefavorabil, prin comparaţie cu modul în care au fost tratate alte persoane, aflate într-o situaţie similară, motivul acestui tratament constituindu-l o caracteristică concretă a persoanelor şi anume "criteriul protejat".

Pentru existenţa discriminării este, aşadar, necesară îndeplinirea cumulativă a următoarelor condiţii: - existenţa unui tratament diferenţiat manifestat prin orice deosebire, excludere, restricţe sau preferinţă; - existenţa unui criteriu de discriminare, de felul celor enumerate exemplificativ în definiţia legală a discriminării (rasă, naţionalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială, convingeri, sex, orientare sexuală, vârstă, handicap, boală cronică necontagioasă, infectare HIV, apartenenţă la o categorie defavorizată); - existenţa unui raport de cauzalitate între criteriul de discriminare şi tratamentul diferenţiat; - scopul sau efectul tratamentului diferenţiat să fie restrângerea, înlăturarea recunoaşterii, folosinţei sau exercitării, în condiţii de egalitate, a drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale sau a unui drept recunoscut de lege; - persoanele sau situaţiile în care acestea se regăsesc să se afle în poziţii comparabile; - tratamentul diferenţiat să nu fie justificat obiectiv de un scop legitim, a cărui atingere se face prin metode adecvate şi necesare.

Prin petiţia iniţială, reclamantul a solicitat Prefectului Judeţului Mureş, să ceară tuturor instituţiilor publice din judeţ să respecte cu stricteţe toate prevederile Legilor nr. 35/1995, nr. 282/2007, H.G. nr. 1206/2001, să controleze prin personalul Prefecturii în mod regulat dacă aceste instituţii publice respectă prevederile menţionate, să-i sancţioneze pe conducătorii acelor instituţii publice care nu le respectă, să ia măsuri ca toate informaţiile de pe site-ul prefecturii să fie accesibile şi în limba maghiară, să informeze în mod regulat opinia publică, să ia măsuri hotărâte împotriva încălcării drepturilor maghiarilor comise de diferite instituţii şi autorităţi.

În cauză, instanţa de fond a apreciat, în mod corect, că analiza, atât cea proprie cât şi cea a C.N.C.D., se rezumă la a verifica dacă s-a aplicat un tratament inegal persoanelor aflate în situaţii comparabile prin modul de soluţionare a petiţiilor de către Instituţia Prefectului Judeţului Mureş, întrucât chestiunea caracterului justificat sau nejustificat al pretinsului refuz de soluţionare a petiţiei din data de 17.11.2015 a fost tranşată, în mod definitiv, prin sentinţa nr. 480/03.06.2016 pronunţată de Tribunalul Mureş în dosarul nr. x/2016.

Prima instanţă a verificat situaţia expusă de reclamant şi a constatat în mod corect că, pentru a dovedi existenţa practicii discriminatorii, acesta s-a raportat la o situaţie în care prefectul a luat măsurile legale atunci când cetăţenii români din judeţ au fost discriminaţi (dând exemplul Primarului comunei Ghindeni - situaţia viza îndepărtarea steagului ţinutului secuiesc).

Cele două situaţii nu erau însă identice, nici măcar comparabile şi, dat fiind modul general al redactării petiţiei reclamantului şi a neindicării exprese a instituţiei publice care nu a respectat legea, răspunsul oferit a fost tot la nivel general, cu redarea atribuţiilor prefectului, a modului de exercitare, a raporturilor din acesta şi autorităţile locale, astfel încât, în mod legal, C.N.C.D. a concluzionat că aspectele sesizate de reclamant nu întrunesc elementele constitutive ale discriminării, astfel cum aceasta este definită în art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000.

Pentru considerentele expuse, constatând că sentinţa recurată nu este afectată de nelegalitate şi reflectă o aplicare corectă a dispoziţiilor de drept material, în temeiul dispoziţiilor art. 496 C. proc. civ. Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de A. împotriva sentinţei nr. 55 din 13 ianuarie 2017 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 31 octombrie 2019.