Invalid suspension of tax objection resolution where criminal investigation lacks decisive impact on administrative assessment under Art. 214(1)(a) of the Fiscal Procedure Code

Şedinţa publică din data de 31 octombrie 2019

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, reclamanta S.C. A. S.R.L., prin lichidator judiciar B., a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Galaţi prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Constanţa - Activitatea de Inspecţie Fiscală, anularea Deciziei nr. 10/22.10.2015 privind soluţionarea contestaţiei administrative formulate de societate împotriva Procesului-verbal nr. x/10.09.2015 întocmit de pârâtă şi implicit împotriva actelor prealabile acestui proces-verbal, şi anularea Deciziei nr. 1110/02.11.2015, prin care s-a dispus suspendarea contestaţiei formulate împotriva Deciziei de impunere nr. x/23.06.2015 - 7279/24.06.2015 şi împotriva Raportului de inspecţie fiscală nr. x/23.06.2015.

2. Hotărârea primei instanţe

Curtea de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa civilă nr. 97 din 8 iunie 2016, a admis în parte acţiunea formulată de reclamanrtă şi a anulat Decizia nr. 10/22.10.2015 emisă de Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Constanţa - Serviciul Inspecţie Fiscală Persoană Juridică 4.

Totodată, a respins ca nefondată cererea privind anularea Deciziei nr. 1110/2.11.2015 emise de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Galaţi - Serviciul Soluţionare Contestaţii.

3. Calea de atac exercitată

Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs reclamanta S.C. A. S.R.L., prin lichidator judiciar B., invocând motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 din C. proc. civ.

3.1. O primă critică priveşte nelegalitatea sentinţei atacate, cu referire la contradicţia evidentă între cele două soluţii pronunţate.

Astfel, pe de o parte, s-a reţinut că Decizia nr. 10/22.10.2015, prin care a fost respinsă contestaţia societăţii, este nelegală pentru că au fost tranşate definitiv motivele contestaţiei, prima instanţă reţinând în mod greşit că "o astfel de contestaţie este inadmisibilă", dar totodată că "aceleaşi aspecte contestate nu mai puteau fi puse în discuţie în cadrul contestaţiei formulate împotriva titlului de creanţă reprezentat de decizia de impunere nr. x/23.06.2015, consecinţa fiind aceea a încălcării dreptului la un proces echitabil".

Pe de altă parte, prima instanţă a menţinut ca legală şi temeinică Decizia nr. 1110/2.11.2015, prin care s-a dispus suspendarea contestaţiei societăţii, soluţie pe care recurenta o apreciază ca fiind contrară prevederilor art. 8 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, întrucât dreptul la acţiune se naşte şi în situaţia în care plângerea administrativă nu este soluţionată în termenul de 30 de zile reglementat prin art. .2 alin. (1) lit. b) din aceeaşi lege, iar suspendarea soluţionării echivalează cu nesolutionarea contestaţiei.

Astfel, a considerat că prima instanţă nu a procedat efectiv la un control prin prisma art. 214 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură fiscală, dispoziţii încălcate de autoritatea fiscală.

Totodată, a arătat că motivele de nelegalitate a deciziei de suspendare a soluţionării contestaţiei se referă şi la faptul că în mod nedrept organul fiscal a sesizat organele de cercetare penală pentru presupuse fapte de natura penală, invocând în susţinerea elementelor materiale privind infracţiunile economice fapte ale altor persoane juridice, care nu îi sunt imputabile, nu au nicio legătură cauzală cu societatea, aspecte care însă nu au fost verificate de prima instanţa, deşi făceau parte din motivele de fapt si de drept invocate in contestaţia fiscală.

Aşa fiind, recurenta a susţinut caracterul contradictoriu al sentinţei atacate, în sensul că nu este fundamentată pe o abordare unitară a capetelor de cerere formulate, în condiţiile în care actele administrative fiscale au fost emise în cadrul aceluiaşi raport de drept fiscal material, atât starea de fapt, care a atras cele două soluţii fiscale contradictorii şi nelegale, cât şi argumentele din contestaţie sunt comune.

A precizat că Decizia nr. 10/22.10.2015 şi Decizia nr. 1110/2.11.2015 au avut în vedere aceleaşi fapte, aceleaşi sume şi aceleaşi critici de nelegalitate, însă prin prima decizie a fost respinsă contestaţia, iar prin cea de-a doua a fost suspendată soluţionarea contestaţiei societăţii întrucât organul fiscal a înaintat sesizare penală împotriva acesteia pentru prezumtive fapte de natură penală.

În concluzie, recurenta a apreciat că nu pot fi identificate considerente rezonabile pentru care să fie menţinută decizia de suspendare a soluţionării contestaţiei împotriva deciziei de impunere, dar în acelaşi timp să se dispună soluţionarea pe fond a contestaţiei împotriva aceloraşi fapte şi aceleiaşi sume imputabile.

3.2. A doua critică se referă la greşita interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 214 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură fiscală în soluţionarea cererii privind anularea deciziei de suspendare a contestaţiei administrative formulate.

Potrivit recurentei, prima instanţa a considerat legală măsura suspendării soluţionării contestaţiei administrative pornind de la premisa greşită că cenzurarea acestei măsuri nu poate fi verificată de instanţă, atâta timp cât organul fiscal a înaintat sesizare penală împotriva societăţii.

Astfel, s-a apreciat în mod greşit că suspendarea cauzei este obligatorie în orice situaţie în care autoritatea fiscală, ori chiar instanţa de judecată, este învestită cu analiza unor creanţe fiscale care fac şi obiect al acţiunii penale, fără o examinare în concret a existenţei indiciilor săvârşirii unei infracţiuni şi a "înrâuririi hotărâtoare" pe care ar putea-o avea soluţia penala în litigiul dedus judecăţii, făcând trimitere, totodată, la art. 1 alin. (3) din vechiul Codul fiscal şi art. 28 alin. (2) din Legea nr. 554/2004.

În continuare, recurenta a susţinut că nu au fost analizate criticile de nelegalitate formulate pe fond împotriva actelor contestate şi nu s-a arătat motivul înlăturării acestora, or, prin lipsa unei cercetări judecătoreşti efective se încalcă dreptul la un proces echitabil şi la egalitate de arme, dar şi principiul previzibilitatii legii, al exigenţei clarităţii şi exigibilităţii legii.

În esenţă, cu privire la nelegalitatea Deciziei nr. 1110/02.11.2015, a arătat că, în urma primului control efectuat, a fost emisă Decizia de impunere nr. x/23.06.2015 - 7279/24.06.2015 şi Raportul de inspecţie fiscală nr. x/23.06.2015, care au reţinut împotriva societăţii aceleaşi prezumtive încălcări ale obligaţiilor fiscale şi au instituit aceleaşi obligaţii prezumtive de plată.

Recurenta a reluat criticile potrivit cărora, în toate actele fiscale contestate sunt reţinute aceleaşi fapte şi aceleaşi sume de plată impuse în sarcina societăţii, însă prin soluţiile adoptate de intimată prin Decizia nr. 10/22.10.2015 şi prin Decizia nr. 1110/02.11.2015 s-au dat soluţii contradictorii.

Astfel, a arătat că efectele acestor două decizii contradictorii îi aduc grave prejudicii societăţii, atât de ordin fiscal, cât şi în ceea ce priveşte procedura insolventei, şi mai ales în plan procesual penal ca urmare a stabilirii unui aşa-zis prejudiciu adus bugetului de stat şi care nu poate fi contestat în mod legal, fiind suspendată soluţionarea contestaţiei, dar care anterior fusese respinsă.

În concluzie, recurenta a solicitat, în principal, admiterea recursului şi modificarea în parte a sentinţei recurate, în sensul admiterii acţiunii şi anulării Deciziei nr. 1110/02.11.201, prin care s-a suspendat soluţionarea contestaţiei administrative, iar în subsidiar trimiterea cauzei spre rejudecare numai sub aspectul verificării legalităţii acestei decizii.

4. Apărarea intimatulei-pârâte

Prin întâmpinare, intimata-pârâtă Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Galaţi prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Constanţa a solicitat respingerea recursului şi menţinerea sentinţei atacate, fiind legală şi temeinică.

II. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

Examinând sentinţa atacată prin prisma criticilor formulate de recurentă, a apărărilor formulate de intimată şi în temeiul art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este fondat, pentru motivele arătate în continuare.

1. Argumentele de fapt şi de drept relevante

Recurenta-reclamantă a învestit instanţa de contencios administrativ cu anularea Deciziei nr. 10/22.10.2015, privind soluţionarea contestaţiei administrative formulate împotriva Procesului-verbal nr. x/10.09.2015, şi anularea Deciziei nr. 1110/02.11.2015, prin care s-a dispus suspendarea contestaţiei formulate împotriva Deciziei de impunere nr. x/23.06.2015 - 7279/24.06.2015 şi Raportului de inspecţie fiscală nr. x/23.06.2015.

Curtea de Apel Constanţa a admis în parte acţiunea, respectiv a anulat Decizia nr. 10/22.10.2015 şi a respins ca nefondată cererea privind anularea Deciziei nr. 1110/2.11.2015.

În cauză, criticile formulate de recurentă vizează soluţia de respingere a cererii privind anularea Deciziei nr. 1110/2.11.2015.

Instanţa de control judiciar nu împărtăşeşte soluţia Curţii de apel de respingere a cererii de anulare Deciziei nr. 1110/2.11.2015, pe care o apreciază ca fiind nelegală.

Prin Decizia nr. 1110/2.11.2015, intimata-pârâtă Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Galaţi a dispus suspendarea soluţionării contestaţiei administrative formulate de societatea reclamantă împotriva Deciziei de impunere nr. x/23.06.2015 - 7279/24.06.2015 şi Raportului de inspecţie fiscală nr. x/23.06.2015, întrucât Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Constanţa a înaintat Parchetului de pe lângă Tribunalul Constanţa sesizarea penală nr. 10170/18.09.2015, prin care s-a solicitat efectuarea de cercetări cu privire la existenţa unor fapte penale de natură economico - financiară.

În motivarea deciziei, autoritatea fiscală a reţinut că, potrivit raportului de inspecţie fiscală, în perioada 1.01.2012 - 31.12.2014 societatea reclamantă a înregistrat în evidenţa financiar - contabilă documente emise de S.C. C. S.R.L., S.C. D. S.R.L., S.C. E. S.R.L. şi S.C. F. S.R.L. pentru care nu s-au putut verifica realitatea şi legalitatea operaţiunilor efectuate şi care nu reflectă operaţiuni reale, ci fictive, astfel, nefiind probată realitatea tranzacţiilor declarate de societate, s-a considerat că în fapt s-au majorat nejustificat cheltuielile deductibile, cât şi TVA deductibilă, cu consecinţa diminuării obligaţiilor privind impozitul pe profit şi TVA de plată.

Se reţine astfel că intimata-pârâtă a dispus suspendarea soluţionării contestaţiei administrative formulate de societatea reclamantă împotriva Deciziei de impunere nr. x/23.06.2015 - 7279/24.06.2015 şi Raportului de inspecţie fiscală nr. x/23.06.2015 motivat în concret de înrâurirea hotărâtoare a dezlegărilor instanţei penale, ca urmare a sesizării penale nr. 10170/18.09.2015, asupra soluţiei ce urmează a se da în procedura administrativă.

1.1. Cu privire la primul motiv de casare, privind caracterul contradictoriu al sentinţei atacate, care se circumscrie prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., Înalta Curte reţine că este întemeiat.

Recurenta-reclamantă a susţinut că Decizia de impunere nr. x/23.06.2015 - 7279/24.06.2015 şi Raportul de inspecţie fiscală nr. x/23.06.2015 au reţinut împotriva societăţii aceleaşi încălcări ale obligaţiilor fiscale şi au instituit aceleaşi obligaţii de plată, respectiv: un impozit pe profit suplimentar în sumă de 581.723 RON, ca urmare a majorării de către inspecţia fiscală a unei baze de impozitare în sumă de 3.914.752 RON şi TVA de plată suplimentar în sumă de 939.540 RON, ca urmare a majorării de către inspecţia fiscală a TVA nedeductibil în sumă de 3.914.752 RON.

Totodată, a precizat că, urmare celui de-al doilea control fiscal, din data de 10.09.2015, s-a întocmit Procesul-verbal nr. x/10.09.2015, prin care s-a stabilit o diferenţă de impozit pe profit suplimentar în sumă de 581.723 RON (aşa cum s-a menţionat şi la controlul din data de 23.06.2015).

Potrivit recurentei-reclamante, au fost formulate contestaţiile administrative în procedura prealabilă atât împotriva Procesului-verbal nr. x/10.09.2015, contestaţie soluţionată prin Decizia nr. 10/22.10.2015 prin care a fost respinsă contestaţia administrativă, cât şi împotriva Deciziei de impunere nr. x/23.06.2015 -7279/24.06.2015 şi a Raportului de inspecţie fiscală nr. x/23.06.2015 - contestaţie soluţionată prin Decizia nr. 1110/02.11.2015 prin care a fost suspendată soluţionarea contestaţiei administrative.

Se constată astfel că atât Decizia nr. 10/22.10.2015, cât şi Decizia nr. 1110/2.11.2015, care formează obiectul cauzei deduse judecăţii, au avut în vedere aceleaşi fapte, aceleaşi sume şi aceleaşi critici de nelegalitate, însă prin prima decizie a fost respinsă contestaţia administrativă, iar prin cea de-a doua a fost suspendată soluţionarea contestaţiei societăţii întrucât organul fiscal a înaintat sesizare penală împotriva acesteia pentru prezumtive fapte de natură penală.

Prin urmare, actele administrative fiscale în discuţie au fost emise în cadrul aceluiaşi raport de drept fiscal, iar starea de fapt, care a atras cele două soluţii fiscale contradictorii, cât şi argumentele din contestaţie sunt comune.

În aceste condiţii, hotărârea atacată nu este fundamentată pe o abordare unitară a celor două capete de cerere, acestea primind soluţii diferite, astfel că există riscul perpetuării unor soluţii contradictorii şi prelungirii nejustificate a stării de incertitudine fiscală a contribuabilului.

1.2. Referitor la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., potrivit cu care casarea hotărârii se poate cere când aceasta a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, de asemenea, se reţine că este întemeiat.

Potrivit dispoziţiilor art. 214 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură fiscală:

"Organul de soluţionare competent poate suspenda, prin decizie motivată, soluţionarea cauzei atunci când:

a) organul care a efectuat activitatea de control a sesizat organele în drept cu privire la existenţa indiciilor săvârşirii unei infracţiuni a cărei constatare ar avea o înrâurire hotărâtoare asupra soluţiei ce urmează să fie dată în procedură administrativă."

Dispoziţia legală relevată constituie o transpunere în cadrul procedurii administrativ fiscale a principiului de drept "penalul ţine în loc civilul", astfel că este necesar ca soluţionarea contestaţiei formulate împotriva actelor administrative fiscale să fie suspendată fie până la încetarea motivului care a determinat suspendarea, fie până la un termen stabilit de organul fiscal competent prin decizia de suspendare, în acelaşi sens fiind şi jurisprudenţa Curţii Constituţionale (Deciziile nr. 1237/2008 şi nr. 56/2013).

Această soluţie se impune pentru că hotărârea definitivă a instanţei penale, prin care se soluţionează acţiunea civilă, este opozabilă organelor fiscale competente pentru soluţionarea contestaţiei, cu privire la sumele pentru care statul s-a constituit parte civilă.

Pentru intervenţia acestei măsuri procesuale trebuie îndeplinite cumulativ două condiţii:

- organele penale să fie sesizate, în condiţiile art. 108 din vechiul Codul de procedură fiscală, de către organul care a efectuat activitatea de control, în situaţia în care în cursul inspecţiei fiscale s-au descoperit indicii privind săvârşirea unei infracţiuni;

- constatarea infracţiunii cu privire la care există indicii să aibă o înrâurire hotărâtoare asupra soluţiei ce urmează să fie dată în procedura administrativă.

Pentru îndeplinirea primei condiţii este necesar ca declanşarea cercetărilor penale să se facă la sesizarea organului fiscal, a manifestării de voinţă a acestuia, concretizată într-o plângere penală însoţită de procesul-verbal întocmit conform art. 108 din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, care pe timpul inspecţiei fiscale a descoperit indiciile săvârşirii unei infracţiuni.

În cauză, se constată că este îndeplinită această condiţie având în vedere că s-a făcut dovada existenţei unei sesizări a organelor de cercetare penală din partea autorităţii de inspecţie fiscală privind descoperirea unor indicii privind săvârşirea unei infracţiuni (sesizarea penală nr. 10170/18.09.2015).

Referitor la cea de-a doua condiţie legală se reţine că, într-adevăr, art. 214 alin. (1) lit. a) din O.G. nr. 92/2003 conferă organului de soluţionare a contestaţiei administrative un drept de apreciere asupra oportunităţii adoptării măsurii de suspendare aflate în discuţie, dar această apreciere nu trebuie făcută în condiţii care să pună sub semnul întrebării buna credinţă a organului fiscal în relaţia cu contribuabilul.

În materia analizată este relevantă jurisprudenţa Înaltei Curţi, prin care s-a reţinut în mod constant că instanţa de contencios administrativ, învestită cu controlul de legalitate asupra deciziei de suspendare a soluţionării contestaţiei, emise în temeiul în temeiul art. 214 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură fiscal, poate evalua măsura administrativă inclusiv în ceea ce priveşte exercitarea dreptului de apreciere al autorităţii fiscale prin raportare la definiţia excesului de putere, cuprinsă în art. 2 alin. (1) lit. n) din Legea nr. 554/2004, a proporţionalităţii şi a celorlalte exigenţe ale dreptului la o bună administrare, în caz contrar s-ar accepta incidenţa acestor prevederi în cazul oricărui demers formal de sesizare a organelor penale, cu consecinţa amânării nepermise a soluţiei în procedura administrativă.

Altfel spus, incidenţa acestui caz de suspendare facultativă a soluţionării contestaţiei fiscale nu poate fi acceptată automat.

Din această perspectivă, este necesară o examinare în concret a existenţei indiciilor săvârşirii unei infracţiuni şi a "înrâuririi hotărâtoare" pe care ar putea-o avea soluţia penală în cauză.

În cauză, sesizarea organelor penale s-a făcut în vederea cercetării existenţei unor fapte penale prevăzute de Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale, având în vedere că din verificările efectuate intimata-pârâtă a reţinut că societatea reclamantă a derulat raporturi comerciale cu patru societăţi comerciale declarate ulterior inactive, societăţi care au avut un comportament fiscal inadecvat.

Contrar celor reţinute de prima instanţă, decizia contestată nu conţine nici un argument care să fie de natură a justifica, în concret, înrâurirea hotărâtoare pe care soluţia în procesul penal ar avea-o în procedura de soluţionare a contestaţiei administrativă, având în vedere că organul fiscal a dispus suspendarea soluţionării contestaţiei în temeiul art. 214 din Codul de procedură fiscală, deşi anterior contestaţia împotriva actelor administrativ fiscale, emise pentru aceleaşi încălcări ale obligaţiilor fiscale şi prin care s-au instituit aceleaşi obligaţii de plată, fusese respinsă conform art. 216 din acelaşi cod.

Or, în condiţiile în care în toate actele fiscale contestate sunt reţinute aceleaşi fapte şi aceleaşi sume de plată impuse în sarcina societăţii, iar una dintre contestaţii a fost deja soluţionată, iar cealaltă suspendată, aşa cum s-a arătat, există riscul perpetuării unor soluţii contradictorii şi prelungirii nejustificate a stării de incertitudine fiscală a contribuabilului.

Prioritatea de soluţionare a cercetărilor penale în raport cu procedura administrativă de soluţionare a contestaţiei administrative nu poate constitui un motiv suficient pentru intervenţia unei astfel de măsuri cu implicaţii atât de importante în viaţa economică a unui contribuabil.

De altfel, nu întotdeauna efectuarea cercetărilor şi stabilirea răspunderii penale impietează sau afectează cercetările administrative, fiind necesară stabilirea în concret şi fără dubiu a legăturii şi influenţelor pe care le-ar avea constatarea săvârşirii unei infracţiuni asupra antrenării răspunderii fiscale.

Se reţine că influenţa necesităţii cercetărilor penale asupra cercetărilor administrative, avută în vedere de organele fiscale pentru a dispune suspendarea contestaţiei administrative, a constat în clarificarea realităţii tranzacţiilor comerciale încheiate între reclamantă şi societăţile menţionate, invocându-se fapte privind modalitatea evidenţierii în actele contabile sau alte documente legale a taxei pe valoarea adăugată aferente unor achiziţii care nu au la bază operaţiuni reale şi justificate cu documente.

Instanţa de control judiciar reţine însă că fictivitatea operaţiunilor pretins derulate reprezintă o certitudine pentru organul de inspecţie fiscală, constituind temeiul angajării răspunderii administrativ fiscale a reclamantei prin emiterea procesului-verbal şi deciziei de impunere contestate în procedura administrativă şi a operaţiunilor administrative subsecvente, prin urmare, necesitatea confirmării acestei concluzii de organele de cercetare penală nu apare ca fiind esenţială pentru organul fiscal învestit cu soluţionarea contestaţiei administrative.

Altfel spus, controlul derulat de organul fiscal a oferit anumite elemente factuale apreciate ca fiind de natură a contura fictivitatea operaţiunilor economice derulate de recurentă, respectiv a procedat la stabilirea obligaţiilor fiscale suplimentare în sarcina acesteia, printr-un act administrativ-fiscal ce constituie titlu de creanţă, aşa încât nu se poate accepta că organul de soluţionare a contestaţiei ar fi în imposibilitate să se pronunţe asupra contestaţiei administrative a contribuabilului cu argumentul că ar fi necesar ca, în prealabil, să se stabilească existenţa sau nu a unei infracţiuni.

În fine, din actele depuse la dosar de către părţi la solicitarea instanţei, rezultă că plângerea formând obiectul dosarului nr. x/2018 al Tribunalul Constanţa a fost admisă prin încheierea 108/07.03.2019, dispunându-se desfiinţarea soluţiei de clasare şi trimiterea cauzei procurorului în vederea completării urmăririi penale în cauză, iar în data de 23.10.2019 reprezentantul lichidatorului judiciar al societăţii a fost audiat în calitate de martor în cadrul procedurii de completare a urmăririi penale efectuate în dosarul nr. x/2017.

Aşadar, în pofida perioadei mari de timp scurse de la momentul sesizării organului de cercetare penală (18.09.2015) şi până la data soluţionării acestui recurs, se reţine că demersul procedural din cadrul dosarului penal este unul nefinalizat până în prezent.

Se apreciază astfel că suspendarea procedurii de soluţionare a contestaţiei administrative, care, pe o perioadă consistentă de timp, implică amânarea accesului părţii la justiţie, respectiv peste patru ani, afectează în mod grav drepturile şi interesele legitime ale recurentei, situaţie în care circumstanţele concrete ale cauzei sunt de natură a infirma soluţia judecătorului fondului.

În concluzie, se constată că hotărârea primei instanţe este dată cu aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 214 alin. (1) lit. a) din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscal, iar pentru a se asigura un just echilibru între interesul public pe care îl exprimă organul fiscal şi interesul privat al contribuabilului de a-şi vedea clarificată situaţia fiscală se impune reformarea acesteia, reţinându-se că la momentul actual nu există o hotărâre definitivă a instanţei penale, care să determine respectarea principiului non bis in idem.

3. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul, va casa, în parte, sentinţa atacată şi va admite acţiunea reclamantei cu consecinţa anulării Deciziei nr. 1110/02.11.2015 emisă de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Galaţi şi obligării pârâtei să soluţioneze pe fond contestaţia formulată de reclamantă împotriva Deciziei de impunere nr. x/23.06.2015 emisă de Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Constanţa.

Totodtă, a menţinut dispoziţia de anulare a Deciziei nr. 10/22.10.2015 emisă de Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Constanţa.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul formulat de S.C. A. S.R.L. prin lichidator judiciar B. împotriva sentinţei civile nr. 97 din 8 iunie 2016 pronunţate de Curtea de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

Casează, în parte, sentinţa atacată şi, rejudecând:

Admite acţiunea reclamantei.

Anulează Decizia nr. 1110/02.11.2015 emisă de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Galaţi.

Obligă pârâta să soluţioneze pe fond contestaţia formulată de reclamantă împotriva Deciziei de impunere nr. x/23.06.2015 emisă de Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Constanţa.

Menţine dispoziţia de anulare a Deciziei nr. 10/22.10.2015 emisă de Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Constanţa.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 31 octombrie 2019.