Adequacy of administrative act motivation and individualization of AML sanctions in securities market oversight

Şedinţa publică din data de 31 octombrie 2019

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, reclamanta A. S.A a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Autoritatea de Supraveghere Financiară, anularea Deciziei A.S.F. nr. 3317/05.11.2015 ca fiind emisă cu încălcarea cerinţelor de legalitate prevăzute pentru emiterea sa, în principal, şi ca netemeinică în subsidiar; revocarea măsurii principale stabilite prin decizia atacată constând în sancţionarea cu amendă în cuantum de 50.000 RON alternativ cu înlocuirea cu măsura avertismentului prevăzută la art. 273 alin. (1) lit. a) pct. i) din Legea nr. 297/2004.

2. Hotărârea primei instanţe

Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa nr. 166 din 26 ianuarie 2017, a respins acţiunea formulată de reclamantă, ca neîntemeiată.

3. Calea de atac exercitată

Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs reclamanta A. S.A, fără să încadreze în drept criticile formulate.

În motivarea căii de atac, recurenta-reclamantă a criticat sentinţa atacată pentru nelegalitate, dezvoltând, în esenţă, critici care pot fi structurate astfel:

3.1. Prima instanţă în mod greşit a apreciat faptul că actele emise de către reprezentanţii autorităţii intimate ar fi motivate în fapt şi în drept, întrucât nu cuprind anumite aspecte care sunt obligatorii.

Astfel, a arătat că nu sunt descrise în mod concret tranzacţiile (data, ora, client, cantitate, preţ, identificator) pentru care echipa de control presupune că recurenta ar fi trebuit să efectueze analize suplimentare/să raporteze respectivele tranzacţii ca suspecte din punct de vedere al spălării banilor, nefiind identificate în mod expres tranzacţiile presupus "suspecte", pentru care au fost aplicate concret sancţiunile.

Atât în procesul-verbal de control, cât şi în decizia de sancţionare faptele sunt descrise generic prin sintagme de tipul "o serie de operaţiuni", "anumitor clienţi vânzători", "reprezentanţii acestora", "terţe părţi împuternicite", fără a fi detaliate nici tranzacţiile, nici părţile suspecte, nici împuterniciţii care au efectuat operaţiuni care teoretic ar fi trebuit să ridice suspiciuni (şi care sunt respectivele operaţiuni).

Or, întrucât decizia în litigiu este singurul act probator, a considerat recurenta că descrierea în concret a contravenţiei este imperativă, în caz contrar se încalcă dreptul la apărare, iar pe de altă parte nu se poate aprecia în mod obiectiv legalitatea, încadrarea juridică corectă a faptelor şi justeţea măsurii contravenţionale.

Totodată, contrar celor reţinute, a arătat că toate măsurile prevuzute prin decizie au fost îndeplinite.

În continuare, a arătat că prima instanţă în mod greşit a reţinut că decizia contestată cuprinde în concret măsurile pe care recurenta ar fi trebuit să le întreprindă şi nu le-a întreprins.

Atât în procesul-verbal de control, cât şi în decizia de sancţionare se face trimitere la presupusa încălcare a unor obligaţii generice, vagi şi lipsite de conţinut legate de solicitarea unor documente suplimentare clienţilor, deşi nu se precizează ce documente, întreprinderea de măsuri corespunzătoare pentru a împiedica derularea de operaţiuni suspecte de spălare a banilor, care însă nu sunt indicate, şi faptul că procedura interna a societăţii cu privire la prevenirea şi combaterea spălării banilor nu şi-a demonstrat caracterul adecvat, cu privire la care recurenta a afirmat că a îndeplinit toate obligaţiile prevăzute prin legislaţia aflată în vigoare.

În concluzie, a apreciat că prevederile legale referitoare la tranzacţionarea pe piaţa de capital trebuie aplicate la acţiuni sau fapte care s-au petrecut şi nu la acţiuni care sunt presupuse, or, contrar celor reţinute, în cauză nu sunt descrise în detaliu toate elementele de identificare a tranzacţiilor, iar descrierea faptelor este pur formală, fără a se preciza în concret faptele săvârşite, invocând incidenţa dispoziţiilor art. 17 din O.G. nr. 2/2001.

3.2. Prima instanţă a reţinut în mod nelegal faptul că analiza efectuată de către echipa de control şi sancţionată prin decizia atacată corespunde realităţii, întrucât, în unele cazuri, constituie interpretări care contravin prevederilor legale în vigoare.

În ceea ce priveşte susţinerea potrivit căreia nu ar fi solicitat documente suplimentare clienţilor, recurenta a arătat că a întreprins toate măsurile pentru a afla date cu privire la clientelă, aşa cum rezultă din documentaţia existentă la dispoziţia autorităţii intimate, făcând trimitere la certificatele constatatoare suplimentare, ulterior deschiderii conturilor, şi la corespondenţa clienţilor cu Depozitarul Central.

Totodată, a precizat că tranzacţiile de vânzare şi cumpărare de acţiuni sunt clasificate ca tranzacţii "complexe", sau care "nu se circumscriu unei tipologii obişnuite", iar, conform legislaţiei aflate în vigoare, aceste tranzacţii nu corespund profilului de risc şi profilului activităţii clienţilor.

Aşa fiind, a apreciat că nu poate avea prevederi procedurale interne care să împiedice în avans realizarea unor tranzacţii presupus suspecte, contrar prevederilor legale în vigoare care, în unele cazuri, impun realizarea acestora (urmată de raportări), astfel încât sancţiunile sunt dispuse pentru măsuri pe care societatea nu le poate aplica.

3.3. Recurenta a arătat, contrar celor reţinute, că toate tranzacţiile considerate potenţial "suspecte" de către intimată au fost în fapt raportate, instituţia având cunoştinţă despre acestea (detaliile tranzacţiei, inclusiv identitatea contrapărţilor relevante), încă de la data efectuării lor.

Potrivit recurentei, este necesar a se aborda caracterul "suspect" al tranzacţiilor pe bază de risc şi nu automat, în sensul în care în activitatea societăţii se pot identifica şi evalua în mod concret toate elementele referitoare la un client sau la o anumită tranzacţie.

3.4. Prima instanţă a reţinut în mod greşit faptul că sancţiunea privind amenda aplicată este întemeiată, aceasta fiind nemotivată, exagerată şi nejustificată în raport cu circumstanţele reale şi personale.

Astfel, a susţinut că societatea a efectuat procedurile cu privire la informare, sens în care a informat autoritatea intimată cu privire la toate tranzacţiile presupuse suspecte.

Ulterior transmiterii notificării, a controlului de fond şi a notificării tranzacţiilor care au format obiectul controlului inopinat, nici Comisia Naţională a Valorilor Mobiliare şi nici instituţia succesoare (intimata în cauză) nu a transmis vreo solicitare de modificare sau orice fel de informaţii cu privire la caracterul neadecvat al procedurii sau la necesitatea unor analize suplimentare cu privire la tranzacţiile presupus "suspecte", apreciind astfel că autoritatea intimată a indus în eroare societatea recurentă.

Or, circumstanţele cu privire la faptă se răsfrâng asupra autorului numai în măsura în care acesta le-a cunoscut sau le-a prevăzut, or, era imposibil ca societatea recurentă să cunoască sau să prevadă caracterul presupus neadecvat al procedurilor interne ori caracterul "suspect" al unor tranzacţii, în condiţiile în care intimata nu a sesizat acest caracter neadecvat într-o perioadă rezonabilă.

În fine, în ceea ce priveşte individualizarea sancţiunii, recurenta a invocat incidenţa dispoziţiilor art. 21 alin. (3) din O.G. nr. 2/2001 potrivit Legii 297/2004-art. 278.

În concluzie, a solicitat admiterea recursului, casarea sentinţei atacate şi, pe fond, admiterea acţiunii şi revocarea măsurii principale stabilite prin decizia atacată, constând în sancţionarea cu amendă în cuantum de 50.000 RON alternativ cu înlocuirea cu măsura avertismentului prevăzută la art. 273 alin. (1) lit. a) pct. i din Legea nr. 297/2004.

4. Apărarea intimatei-pârâte

Prin întâmpinare, intimata-pârâtă Autoritatea de Supraveghere Financiară a solicitat respingerea recursului şi menţinerea sentinţei atacate, fiind legală şi temeinică, răspunzând punctual şi detaliat tuturor criticilor formulate.

II. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

Examinând sentinţa atacată prin prisma criticilor formulate de recurentă, a apărărilor formulate de intimată şi în temeiul art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat.

1. Argumente de fapt şi de drept relevante

Recurenta-reclamantă a învestit instanţa de contencios administrativ cu o cerere vizând anularea Deciziei A.S.F. nr. 3317/05.11.2015 şi revocarea măsurii principale stabilite prin decizie constând în sancţionarea cu amendă în cuantum de 50.000 RON alternativ cu înlocuirea cu măsura avertismentului, prevăzută la art. 273 alin. (1) lit. a) pct. i) din Legea nr. 297/2004.

Curtea de Apel Bucureşti a respins acţiunea formulată de reclamantă, reţinând că actul administrativ atacat este legal.

Soluţia Curţii de apel este corectă, fiind adoptată şi de instanţa de control judiciar, în urma propriului demers de aplicare a dispoziţiilor legale la situaţia de fapt.

Prin Decizia nr. 3317 din 5 noiembrie 2015 contestată, autoritatea pârâtă a dispus sancţionarea reclamantei cu amendă în cuantum de 50.000 RON, stabilindu-se în sarcina acesteia obligaţia ca în termen de 60 de zile să adopte următoarele măsuri: de a întreprinde măsurile necesare pentru remedierea tuturor aspectelor constatate cu ocazia controlului, reţinute în sarcina sa şi a angajaţilor săi, şi înlăturarea cauzelor care au condus la respectivele situaţii; de a realiza un audit intern care să identifice toate vulnerabilităţile la care este expusă societatea având în vedere faptul că s-au evidenţiat deficienţe majore pe linia prevenirii şi combaterii spălării banilor; de a reanaliza, prin intermediul Consiliului de administraţie şi conducerii executive, cadrul intern (politici, proceduri, instruire personal) astfel încât să asigure un grad corespunzător de conformitate.

La emiterea acestei decizii, autoritatea pârâtă a avut în vedere că reclamanta nu a monitorizat în mod continuu relaţia de afaceri, inclusiv prin analizarea tranzacţiilor încheiate pe parcursul acesteia şi nu a examinat şi consemnat circumstanţele şi scopul unor operaţiuni, inclusiv prin solicitarea unor documente suplimentare clienţilor, deşi o serie de operaţiuni realizate prin intermediul B. S.A. prezentau caracteristicile unor operaţiuni complexe, neobişnuit de mari şi care nu se circumscriau unei tipologii obişnuite, profilului de risc şi profilului activităţii clienţilor, reţinând astfel nerespectarea prevederilor art. 10 alin. (5) şi ale art. 17 alin. (2), (3) şi (4) din Regulamentul C.N.V.M. nr. 5/2008.

Totodată, având în vedere faptul că în cazul anumitor clienţi vânzători reprezentanţii acestora au numit terţe părţi ca persoane împuternicite să dispună asupra contului în relaţia cu B. S.A., evitând astfel contactul personal cu firma şi ulterior comunicarea având loc numai prin intermediul faxului sau telefonului/e-mailului, s-a constatat faptul că, în conformitate cu prevederile art. 10 alin. (2) din Regulamentul C.N.V.M. nr. 5/2008, reclamanta avea obligaţia de a întreprinde măsuri corespunzătoare pentru a împiedica derularea de operaţiuni suspecte de spălare a banilor, obligaţie pe care nu şi-a îndeplinit-o, constatându-se şi încălcarea procedurii interne a societăţii referitoare la prevenirea şi combaterea spălării banilor.

De asemenea, s-a reţinut că reclamanta, deşi avea motive rezonabile în baza informaţiilor deţinute, nu a identificat tranzacţiile şi operaţiunile suspecte efectuate în numele clienţilor săi şi nu a raportat aceste operaţiuni la A.S.F. şi Oficiul Naţional de Prevenire şi Combatere a Spălării Banilor, contrar obligaţiilor prevăzute la art. 19 alin. (1) şi alin. (2) din Regulamentul C.N.V.M. nr. 5/2008, prevederi ce transpun în legislaţia secundară a pieţei de capital prevederile art. 5 alin. (1) din Legea nr. 656/2002 cu modificările şi completările ulterioare.

Autoritatea pârâtă a mai reţinut şi faptul că procedura internă a societăţii privind prevenirea şi combaterea spălării banilor nu şi-a demonstrat caracterul adecvat, contrar prevederilor art. 4 alin. (1) din Regulamentul C.N.V.M. nr. 5/2008.

Contestaţia formulată împotriva acestui act administrativ a fost respinsă prin Decizia nr. 642/10.03.2016.

Instanţa de control judiciar constată că în mod corect s-a reţinut încălcarea prevederilor legale incidente legate de procedura privind monitorizarea relaţiei de afaceri.

1.1. În ceea ce priveşte criticile referitoare la nemotivarea actului administrativ atacat, inclusiv a procesului-verbal de control, se constată că nu pot fi primite.

În primul rând, se reţine că în cauză sunt aplicabile prevederile Legii nr. 297/2004 ca drept comun în materie, reprezentând norma generală în ceea ce priveşte piaţa de capital, şi nu dispoziţiile art. 17 din O.G. nr. 2/2001 cum afirmă recurenta, aşa încât nu se poate invoca nerespectarea acestora.

În privinţa respectării principiului motivării actului administrativ se reţine că, într-adevăr, un act administrativ este motivat atunci când el enunţă motivele de fapt şi de drept pentru care autorul său îl consideră justificat.

Motivarea reprezintă o condiţie generală, aplicabilă oricărui act administrativ.

Cu alte cuvinte, motivarea este o condiţie de legalitate externă a actului, care face obiectul unei aprecieri in concreto, după natura acestuia şi contextul adoptării sale. Obiectivul său este prezentarea într-un mod clar şi neechivoc a raţionamentului instituţiei emitente a actului. Aşadar, motivarea este o formalitate substanţială a cărei absenţă sau insuficienţă antrenează invaliditatea actului.

Motivarea urmăreşte o dublă finalitate: îndeplineşte o funcţie de transparenţă a procedurilor administrative în profitul cetăţenilor care vor putea astfel să verifice dacă actul este sau nu întemeiat şi permite autorităţii judiciare să exercite controlul de legalitate asupra acestuia. Din această cauză, motivarea trebuie să expună într-un mod clar şi neechivoc raţionamentele instituţiei publice care a emis actul administrativ. De asemenea, motivarea trebuie să indice în mod expres baza juridică a actului adoptat.

O motivare insuficientă sau greşită este considerată a fi echivalentă cu o lipsă a motivării actului administrativ, iar aceasta atrage nulitatea sau nevalabilitatea lui.

Contrar susţinerilor recurentei, instanţa de control judiciar observă că în conţinutul deciziei atacate sunt inserate măsurile care ar fi trebuit adoptate de către recurenta-reclamantă, respectiv să monitorizeze, să solicite documente suplimentare clienţilor şi să împiedice derularea de operaţiuni suspecte de spălare a banilor.

Printre aceste măsuri se mai regăsesc neidentificarea tranzacţiilor şi operaţiunilor suspecte efectuate în numele clienţilor săi şi că nu au fost raportate aceste operaţiuni Autorităţii de Supraveghere Financiară şi Oficiului Naţional de Prevenire şi Combatere a Spălării Banilor, precum şi faptul că nu s-a adoptat o procedură internă privind prevenirea şi combaterea spălării banilor care să fie adecvată.

Totodată, se constată că în conţinutul deciziei atacate s-a făcut trimitere la procesul-verbal întocmit ca urmare a acţiunii de control inopinat, act în care sunt descrise în detaliu toate elementele de identificare ale tranzacţiilor, clienţilor şi terţelor persoane cu privire la care s-au constatat nereguli în urma controlului efectuat şi în raport cu care s-au reţinut în sarcina reclamantei săvârşirea de fapte contravenţionale prevăzute de Legea nr. 297/2004.

Altfel spus, în procesul-verbal de control faptele contravenţionale reţinute sunt riguros descrise, iar acest act reprezintă o operaţiune juridică care a stat la baza emiterii deciziei atacate şi a fost comunicat recurentei-reclamante.

Aşa fiind, rezultă cu evidenţă că recurenta-reclamantă a avut acces atât la decizia de sancţionare, cât şi la procesul-verbal privind controlul inopinat, luând cunoştinţă de abaterile imputate şi de prevederile legale încălcate, dovadă în acest sens fiind faptul că aceasta a avut posibilitatea să formuleze obervaţii/obiecţiuni împotriva procesului-verbal de control, dar şi contestaţie împotriva deciziei de sancţionare.

În aceste condiţii, susţinerea părţii privind încălcarea dreptului la apărare nu are suport. Faptul că autoritatea intimată nu a preluat în cuprinsul deciziei de sancţionare toate elementele expuse în procesul-verbal privind controlul inopinat s-a datorat, aşa cum aceasta a afirmat, asigurării protecţiei datelor cu caracter personal cuprinse în procesul-verbal, însă aceste elemente au fost cunoscute de recurentă din moment ce actul în cauză i-a fost comunicat.

De altfel, recurenta avea obligaţia să ia măsurile adecvate pe care să ea însăşi trebuia să le prevadă în procedura internă, măsuri de natură a putea aduce la cunoştinţa organelor în drept date despre operaţiuni şi tranzacţii suspecte din punctul de vedere al spălării banilor, potrivit atribuţiilor prevăzute de art. 20 din Legea nr. 656/2002 pentru prevenirea şi sancţionarea spălării banilor, precum şi pentru instituirea unor măsuri de prevenire şi combatere a finanţării terorismului şi art. 5 alin. (6) din Regulamentul C.N.V.M/ASF. nr. 5/2008.

Înalta Curte apreciază astfel că principiul motivării actului administrativ a fost respectat de emitentul deciziei deduse controlului de legalitate în cauză.

1.2. Referitor la criticile potrivit cărora prima instanţă a reţinut în mod nelegal faptul că analiza efectuată de către echipa de control şi sancţionată prin decizia atacată corespunde realităţii, de asemenea, nu pot fi primite.

În cauză, demersurile privind documentele suplimentare la care face trimitere recurenta se referă la clienţii vânzători, însă autoritatea intimată a precizat că nu au fost solicitate documente suplimentare în cazul clienţilor cumpărători, constatarea autorităţii pe această linie fiind în legătură cu provenienţa sumelor de bani utilizate în cazul clienţilor cumpărători, pentru a stabili dacă tranzacţiile sunt suspecte de spălare de bani.

În cuprinsul procesului-verbal de control şi a notei de control sunt expuse informaţii de care recurenta dispunea, aşa încât ar fi trebuit să conducă la aplicarea de măsuri suplimentare de cunoaştere a clientelei şi la măsuri de diligenţă pentru cunoaşterea profilului clienţilor.

Aşadar, se impunea ca recurenta să efectueze verificări mai aprofundate la momentul operaţiunilor, documentaţia de deschidere de cont şi activitatea de tranzacţionare relevând o relaţie de implicare între clienţii vânzători şi cei cumpărători.

Or, în cauză, recurenta-reclamantă nu a combătut reţinerile autorităţii intimate în raport cu care a stabilit caracterul complex al tranzacţiilor, neobişnuit de mari şi necircumscrierea acestora unei tipologii obişnuite, profilului de risc şi profilului activităţii clienţilor.

Prin urmare, în raport cu elementele pe care le avea la dispoziţie, societatea recurentă avea posibilitatea să-şi prefigureze caracterul complex al tranzacţiilor şi avea obligaţia de a le monitoriza, inclusiv prin solicitarea unor documente suplimentare clienţilor, aşa încât în mod corect s-a reţinut că societatea nu a monitorizat în perioada controlată în mod continuu relaţia de afaceri.

3.3. Instanţa de control judiciar apreciază că nu pot fi reţinute nici criticile potrivit cărora toate tranzacţiile considerate potenţial "suspecte" de către intimată au fost în fapt raportate.

Susţinerile recurentei în sensul că ar fi raportat toate tranzacţiile considerate potenţial "suspecte" nu se verifică.

Conform evidenţelor privind raportările efectuate de societatea recurentă privind tranzacţiile suspecte, potrivit susţinerilor autorităţii intimate, doar unele dintre tranzacţiile din ansamblul celor care au fost catalogate ca suspecte au fost raportate BVB în baza obligaţiilor de transparenţă ale intermediarilor şi persoanelor iniţiate, deci nu în executarea obligaţiei de raportare a tranzacţiilor suspecte.

Domeniul raportărilor obligatorii în materia prevenirii şi combaterii spălării banilor efectuate de o societate de intermediere este strict delimitat de lege şi are în vedere o sferă exhaustivă a acestor informaţii, iar nu "majoritatea tranzacţiilor considerate potenţial suspecte", cum greşit susţine recurenta.

Din această perspectivă, sunt relevante prevederile art. 5 din Legea nr. 656/2002 pentru prevenirea şi sancţionarea spălării banilor, precum şi pentru instituirea unor măsuri de prevenire şi combatere a finanţării terorismului, republicată, potrivit cărora în cazul unor suspiciuni motivate rezonabil se impune sesizarea Oficiului Naţional de Prevenire şi Combatere a Spălării Banilor, pentru a se putea lua măsurile prevăzute la alin. (3)-(5) ale acestui text de lege.

În privinţa caracterului adecvat al procedurii interne adoptate de recurentă în vederea prevenirii şi combaterii spălării banilor, prima instanţă a reţinut în mod corect că aceasta nu a indicat care ar fi prevederile din respectiva procedură care ar asigura caracterul adecvat în vederea atingerii scopului pentru care procedura a fost adoptată, ci a transferat răspunderea în sarcina autorităţii intimate, susţinând că aceasta avea obligaţia de a-i aduce la cunoştinţă că procedura internă nu este conformă exigenţelor legale.

Or, dimpotivă, răspunderea îi aparţine recurentei cu privire la actele pe care le adoptă şi nivelul calitativ al acestora, iar, în calitate de jucător pe piaţa de capital, aceasta era prima care putea cunoaşte fenomenul spălării banilor şi putea anticipa cel mai bine care sunt mijloacele adecvate de a preveni şi combate spălarea banilor în domeniul în care activează.

3.4. Referitor la criticile în legătură cu sancţiunea privind amenda aplicată, Înalta Curte apreciază, de asemenea, că nu pot fi primite.

În prealabil, aşa cum s-a arătat anterior, se reţine că în cauză nu sunt incidente dispoziţiile O.G. nr. 2/2001, astfel că art. 21 din Ordonanţă invocat nu este aplicabil.

Contrar susţinerilor recurentei, în cauză au fost aplicate în mod corect dispoziţiile art. 275 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 297/2004, care prevăd:

"(1) La individualizarea sancţiunii se va ţine seama de circumstanţele personale şi reale ale săvârşirii faptei şi de conduita făptuitorului.

(..) (3) În cazul constatării săvârşirii a două sau mai multe contravenţii, se aplică sancţiunea cea mai mare, majorată cu până la 50%, după caz."

Prin decizia contestată s-a reţinut în sarcina recurentei-reclamante săvârşirea a patru fapte contravenţionale, stabilindu-se câte o sancţiune distinctă pentru fiecare dintre acestea, în cadrul pragului maxim de 50%, aplicându-se în final sancţiunea amenzii în cuantum de 50.000 RON.

În aceste condiţii, modalitatea de individualizare şi aplicare a sancţiunii amenzii respectă principiul proporţionalităţii, autoritatea aplicând pentru fiecare dintre faptele contravenţionale reţinute câte o sancţiune care corespunde limitelor legale, aşa încât nu se poate aprecia că sancţiunea finală rezultată ar fi nejustificată ori exagerată.

De altfel, susţinerile recurentei nu reprezintă veritabile critici cu privire la sancţiunea amenzii aplicate, ci o reluare a apărărilor acesteia legate de efectuarea procedurilor cu privire la informarea intimatei în cauză, care nu a sesizat caracterul neadecvat într-o perioadă rezonabilă.

Or, răspunderea persoanei juridice este proprie şi nu poate fi condiţionată de conduita niciunei alte persoane fizice sau juridice, recurenta având obligaţia să monitorizeze permanent aplicabilitatea procedurilor interne raportat la toţi parametrii de drept şi de fapt ale operaţiunilor desfăşurate.

Având în vedere gradul de pericol social al faptelor săvârşite nu se poate reţine nici un criteriu de individualizare care să conducă la diminuarea cuantumului sancţiunii aplicate prin decizia contestată, cu atât mai puţin înlocuirea sancţiunii amenzii cu cea a avertismentului în raport cu reţinerea a patru fapte contravenţionale.

Prin urmare, soluţia pronunţată de prima instanţă reflectă interpretarea şi aplicarea corectă a prevederilor legale incidente cauzei.

2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat, nefiind identificate motive de reformare a sentinţei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de A. S.A. împotriva sentinţei civile nr. 166 din 26 ianuarie 2017 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 31 octombrie 2019.