Appeal on entry ban and refusal granted; judgment quashed and remanded for retrial.

Şedinţa publică din data de 30 octombrie 2019

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată la data de 06 iunie 2018, pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, astfel cum a fost precizată prin cererea înregistrată la data de 06 august 2018, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Inspectoratul General al Poliţiei de Frontieră, a solicitat:

- anularea măsurii interzicerii intrării în România, aplicată la o dată necunoscută şi comunicată reclamantului la data de 09.05.2018, de către Inspectoratul General al Poliţiei de Frontieră;

- anularea refuzului intrării la frontieră nr. x din 06.03.2018, emis de Punctul de Trecere al Frontierei Aeroport Timişoara, precum şi a tuturor actelor administrative în baza cărora a fost emis refuzul, inclusiv a semnalării în Sistemul informatic naţional de semnalări în scopul refuzului intrării pe teritoriul statului român.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 671 din 22 februarie 2019, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a admis excepţia tardivităţii şi a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Inspectoratul Teritorial de Frontieră Timişoara, ca tardiv formulată.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei civile nr. 671 din 22 februarie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a declarat recurs reclamantul A., întemeiat pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ., solicitând admiterea căii de atac şi casarea sentinţei atacate.

În motivarea recursului, reclamantul a susţinut că hotărârea a fost pronunţată cu încălcarea regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii, întrucât sentinţa recurată priveşte un alt pârât decât cel împotriva căruia s-a îndreptat cererea de chemare în judecată formulată de reclamant, fără a se fi pus în discuţie, în prealabil, o excepţie vizând lipsa calităţii procesuale pasive a pârâtului Inspectoratul General al Poliţiei de Frontieră. Prin urmare, instanţa de fond a admis excepţia tardivităţii cererii, deşi aceasă excepţie a fost invocată de o persoană care nu a fost chemată în judecată de reclamant.

Tot din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., reclamantul a susţinut că instanţa de fond nu a efectuat demersurile necesare pentru a asigura reclamantului asistenţa judiciară prin avocat, deşi a admis cererea de ajutor public judiciar formulată în acest sens.

În ceea ce priveşte cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentul-reclamant a susţinut că sentinţa recurată nu cuprinde considerente referitoare la cel de-al doilea capăt de cerere, vizând nelegalitatea refuzului de intrare la frontieră.

De asemenea, apreciază recurentul-reclamant, nici considerentele sentinţei recurate, referitoare la primul capăt al cererii, nu sunt corespunzătoare, având un caracter succint şi nefăcând o analiză efectivă a prevederilor art. 1063 alin. (5) din O.U.G. nr. 194/2002.

Referitor la cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-reclamant a apreciat că instanţa de fond a confundat cele două măsuri distincte prevăzute de O.U.G. nr. 194/2002, respectiv interzicerea intrării în România şi refuzul intrării la frontieră.

Astfel, arată reclamantul, măsura interzicerii intrării în România şi motivele care au stat la baza dispunerii acestei măsuri nu i-au fost comunicate de către autorităţile române, pentru a putea exercita calea de atac prevăzută de lege, fiind încălcat dreptul la un proces echitabil, prevăzut de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. Reclamantul a susţinut că a aflat de existenţa măsurii cu ocazia răspunsului primit la plângerea prealabilă formulată împotriva refuzului intrării la frontieră, formulând cererea în anulare în termenul legal de 10 zile, aspect pe care instanţa de fond nu l-a luat în considerare.

4. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinarea înregistrată la dosarul cauzei la data de 23 mai 2019, intimatul-pârât Inspectoratul Teritorial al Poliţiei de Frontieră Timişoara a invocat excepţia inadmisibilităţii recursului şi excepţia lipsei calităţii sale procesuale pasive, iar în subsidiar, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Intimatul-pârât a apreciat că recursul este inadmisibil, în raport de prevederile art. 1063 alin. (5) din O.U.G. nr. 194/2002, potrivit căruia hotărârea instanţei învestită cu examinarea legalităţii măsurii interzicerii intrării în România, este definitivă.

În ceea ce priveşte soluţia de admitere a excepţiei tardivităţii cererii de chemare în judecată, intimatul-pârât a apreciat-o a fi legal dispusă, întrucât măsura interzicerii intrării în România nu a fost contestată de reclamant în termenul de 10 zile prevăzut de art. 1063 alin. (5) din O.U.G. nr. 194/2002, în raport de data comunicării acestei măsuri.

În măsura în care instanţa de control judiciar va trece peste aspectele invocate anterior, intimatul-pârât a solicitat a fi avute în vedere aspectele referitoare la lipsa calităţii sale procesuale pasive, invocate în faţa primei instanţe. Astfel, a arătat că măsura interzicerii intrării în România, contestată prin primul petit al cererii de chemare în judecată, nu a fost dispusă de inspectoratul pârât, iar măsura refuzului intrării la frontieră, contestată prin cel de-al doilea petit, este dusă la îndeplinire de organele Punctului de Trecere a Frontierei Aeroport Timişoara, instituţie subordonată Inspectoratului General al Poliţiei de Frontieră Române.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamantul A. este fondat, pentru următoarele considerente:

Înalta Curte constată, în raport de petitele acţiunii, astfel cum a fost precizată de reclamant, precum şi de cadrul procesual pasiv stabilit prin cererea de chemare în judecată, că instanţa de fond a pronunţat o sentinţă nelegală, care atrage incidenţa cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

În ceea ce priveşte cadrul procesual al cauzei, Înalta Curte reţine că reclamantul a formulat cererea de chemare în judecată în contradictoriu cu pârâtul Inspectoratul General al Poliţiei de Frontieră, opţiune menţinută şi prin cererea precizatoare depusă la data de 06.08.2018 şi confirmată prin răspunsul la întâmpinare depus la data de 19.11.2018 .

Nesocotind dreptul de dispoziţie al reclamantului prevăzut de art. 9 din C. proc. civ., instanţa de fond a dispus conceptarea în cauză, în calitate de pârât, a Inspectoratului Teritorial al Poliţiei de Frontieră Timişoara, persoană juridică distinctă de pârâtul chemat în judecată prin cererea introductivă de instanţă. Toate actele de procedură au fost realizate în raport de această parte, deşi reclamantul a sesizat eroarea de conceptare şi a solicitat instanţei, prin răspunsul la întâmpinare, să dispună rectificarea cadrului procesual.

Pe de altă parte, în raport de petitele distincte ale cererii de chemare în judecată, instanţa de fond era datoare să procedeze la lămurirea cadrului procesual pasiv, având în vedere că reclamantul contestă două măsuri de natură administrativă care, deşi prevăzute de acelaşi act normativ (O.U.G. nr. 194/2002 privind regimul străinilor), beneficiază de reglementare diferită, atât în privinţa autorităţii abilitate să dispună măsurile, cât şi în privinţa căilor de atac şi a termenelor în care pot fi exercitate, după cum urmează:

(i) măsura interzicerii intrării în România este reglementată de dispoziţiile art. 1063 - 1066 din O.U.G. nr. 194/2002 şi se dispune, conform art. 1063 alin. (1) şi (2) din acest act normativ, de către Inspectoratul General pentru Imigrări sau de către organele poliţiei de frontieră. Măsura dispusă, motivată în fapt şi în drept, se comunică în scris persoanei căreia i se adresează şi poate fi atacată în termen de 10 zile de la comunicare, la curtea de apel în a cărei rază de competenţă se află formaţiunea care a dispus această măsură, conform art. 1063 alin. (5) din O.U.G. nr. 194/2002.

(ii) măsura refuzului intrării la frontieră a fost dispusă în speţă de către Punctul de Trecere a Frontierei Aeroport Timişoara, din cadrul Inspectoratului General al Poliţiei de Frontieră, în raport de dispoziţiile art. 6 alin. (1) lit. e) din O.U.G. nr. 194/2002, iar ulterior formulării plângerii prealabile şi primirii răspunsului emis sub nr. x/27.04.2018, măsura a fost atacată de reclamant în condiţiile prevăzute de Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004.

Omisiunea clarificării cadrul procesual pasiv, în conexiune cu ignorarea, deopotrivă, a voinţei reclamantului şi a dispoziţiilor legale aplicabile cauzei, au avut drept consecinţă pronunţarea unei hotărâri prin care a fost soluţionată o excepţie invocată de o persoană care nu a fost chemată în judecată de reclamant şi nici nu a fost introdusă în cauză în condiţiile prevăzute de C. proc. civ., aspect de natură a invalida legalitatea sentinţei atacate.

Fondate sunt şi criticile reclamantului referitoare la nepronunţarea instanţei de fond asupra tuturor aspectelor deduse judecăţii, critici pe care, deşi reclamantul le-a subsumat prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., instanţa de control judiciar le apreciază a fi circumscrise cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Aşa cum s-a arătat anterior, cererea de chemare în judecată cuprinde două petite distincte, prin care se contestă două măsuri administrative diferite, dispuse în privinţa reclamantului, iar instanţa de fond a analizat doar capătul de cerere referitor la măsura interzicerii intrării în România, din perspectiva nerespectării termenului de 10 zile, prevăzut de art. 1063 alin. (5) din O.U.G. nr. 194/2002 pentru formularea contestaţiei judiciare.

Considerentele sentinţei recurate nu analizează motivele de nelegalitate formulate de reclamant cu privire la actul administrativ ce constată refuzul intrării la frontieră, fiind nesocotite dispoziţiile art. 22 alin. (6) din C. proc. civ., potrivit cărora judecătorul trebuie să se pronunţe asupra a tot ceea ce s-a cerut, în limitele învestirii sale.

În ceea ce priveşte criticile referitoare la asistenţa judiciară gratuită solicitată de reclamant în faţa instanţei de fond, Înalta Curte le apreciază a fi, de asemenea, întemeiate, reţinând că, prin încheierea din 07 septembrie 2018, instanţa de fond a admis cererea de ajutor public judiciar formulată de reclamant, sub forma scutirii de la plata taxei de timbru şi a onorariului de avocat, însă nu a întreprins demersurile necesare asigurării efective a asistenţei judiciare, în condiţiile art. 23 din O.U.G. nr. 51/2008, coroborate cu prevederile Legii nr. 51/1995.

În concluzie, Înalta Curte apreciază că, în cauza de faţă, sentinţa de fond nu respectă exigenţele procedurale stabilite sub sancţiunea nulităţii, fiind încălcate norme de procedură care reglementează principii şi drepturi procesuale fundamentale, precum şi obligaţia judecătorului cauzei de a manifesta rol activ în lămurirea obiectului pricinii. Hotărârea atacată nu conferă certitudinea analizării efective şi complete a cauzei şi a argumentelor părţilor, soluţionarea unei excepţii procesuale, fără stabilirea prealabilă a cadrului procesual, reprezentând un demers sancţionat cu desfiinţarea actului de procedură.

Pornind de la această constatare, Înalta Curte reţine că, deşi intimatul-pârât a invocat excepţia inadmisibilităţii recursului, pentru a putea aprecia asupra caracterului definitiv al sentinţei recurate şi a aplica reclamantului sancţiunea respingerii căii de atac, ca inadmisibilă, este necesar ca pretenţiile acestuia să fi fost efectiv analizate de prima instanţă, cu respectarea dispoziţiilor de procedură civilă.

Deşi legiuitorul a intenţionat ca măsura interzicerii intrării în România, dispusă în condiţiile O.U.G. nr. 194/2002, să fie supusă unui singur grad de jurisdicţie, condiţiile concrete în care a fost soluţionată pricina conduc la concluzia încălcării rigorilor art. 6 par. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, din perspectiva nesocotirii dreptului reclamantului la un proces echitabil.

Astfel, prin Hotărârea din data de 28 aprilie 2005, pronunţată în cauza Albina c. România, s-a reţinut de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului:

"30. (...) Întrucât Convenţia nu are drept scop garantarea unor drepturi teoretice sau iluzorii, ci drepturi concrete şi efective (Hotărârea Artico împotriva Italiei, din 13 mai 1980, seria x, nr. 37, p. 16, paragraful 33), acest drept nu poate fi considerat efectiv decât dacă aceste observaţii sunt în mod real "ascultate", adică în mod corect examinate de către instanţa sesizată. Altfel spus, art. 6 implică mai ales în sarcina "instanţei" obligaţia de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor şi al elementelor de probă ale părţilor, cel puţin pentru a le aprecia pertinenţa [Hotărârea Perez împotriva Franţei (GC), Cererea nr. 47.287/99, paragraful 80, CEDH 2004-I, şi Hotărârea Van der Hurk împotriva Olandei, din 19 aprilie 1994, seria x, nr. 288, p. 19, paragraful 59].

Totodată, în cauza Dumitru c. România, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reţinut, prin Hotărârea din data de 01 iunie 2010:

"30. Curtea reaminteşte în primul rând principiile stabilite prin jurisprudenţa sa în ceea ce priveşte participarea efectivă a părţilor la procedură şi obligaţia instanţelor de a "audia" argumentele acestora şi de a realiza o examinare efectivă a motivelor, asigurând astfel caracterul echitabil al procedurii (a se vedea, printre multe altele, Albina împotriva României, nr. 57808/00, pct. 30 şi 32, 28 aprilie 2005 şi Boldea, citată anterior, pct. 28-30)."

Prin urmare, excepţia inadmisibilităţii recursului nu poate fi dezlegată de instanţa de control judiciar, în condiţiile în care reclamantul nu a beneficiat de o judecată efectivă în primă instanţă, din motive ce exced conduitei sale, sancţiunea respingerii căii de atac, ca inadmisibilă, fiind, în mod vădit, disproporţionată şi profund vătămătoare faţă de drepturile fundamentale ale reclamantului. Legiferarea unui singur grad de jurisdicţie nu poate avea drept consecinţă ignorarea drepturilor şi principiilor fundamentale ale procedurii civile, ci, dimpotrivă, Înalta Curte apreciază că instanţelor învestite cu soluţionarea acestor pricini li se impun standarde de procedură mai stricte, având în vedere caracterul definitiv al celor statuate prin hotărârile pronunţate.

De altfel, instanţa de control judiciar reţine că inadmisibilitatea căii de atac poate fi susţinută doar faţă de capătul de cerere vizând contestarea măsurii interzicerii intrării în România, întrucât în privinţa refuzului intrării la frontieră, sunt aplicabile dispoziţiile art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, potrivit cărora hotărârea se atacă cu recurs, în termen de 15 zile de la comunicare.

Pe cale de consecinţă, Înalta Curte apreciază că se impune casarea integrală a sentinţei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe, urmând ca instanţa de fond să procedeze la stabilirea cadrului procesual pasiv, în raport de petitele cererii de chemare în judecată şi a temeiurilor juridice pe care se sprijină, în condiţii de contradictorialitate şi cu respectarea dreptului la apărare al părţilor, inclusiv din perspectiva asigurării efective a asistenţei judiciare gratuite, încuviinţate în beneficiul reclamantului.

În ceea ce priveşte criticile de nelegalitate circumscrise cazurilor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., Înalta Curte reţine că, în raport de viciile de ordin procedural înfăţişate, de natură a conduce la casarea sentinţei recurate şi trimiterea cauzei la rejudecare, nu se mai impune examinarea motivelor de nelegalitate subsumate acestor cazuri de casare, urmând a fi avute în vedere de instanţa de fond, cu ocazia rejudecării cauzei.

Pentru aceste considerente, constatând incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., în temeiul art. 497 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de reclamantul A., va casa sentinţa civilă nr. 671 din 22 februarie 2019 şi va trimite cauza spre rejudecare Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamantul A. împotriva sentinţei civile nr. 671 din 22 februarie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.

Casează sentinţa recurată şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 30 octombrie 2019.