Standing to Appeal Tax Enforcement Measures: Only Unsuccessful Party May Exercise Extraordinary Remedy

Şedinţa publică din data de 29 octombrie 2019

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1.1 Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea formulată la data 13.09.2016, reclamanta S.C. A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta ANAF-DIRECTIA GENERALĂ ANTIFRAUDĂ FISCALĂ, a solicitat instanţei de contencios administrativ anularea deciziei de instituire a măsurilor asiguratorii emisă de pârâtă sub nr. ADAF 20672/14.07.2016 şi a deciziei de soluţionare a contestaţiei nr. ADAF 22840/09.08.2016.

1.2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa nr. 759/07.03.2017, instanţa a admis excepţia lipsei de interes a reclamantului în susţinerea acţiunii şi, în consecinţă, a respins contestaţia împotriva deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii nr. x/14.07.2016, ca fiind formulată de o persoană lipsită de interes.

1.3. Calea de atac exercitată

Împotriva sentinţei civile nr. 759/07.03.2017 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti în dosarul nr. x/2016 a formulat recurs pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, în reprezentarea Direcţiei Generale Antifraudă Fiscală, solicitând admiterea căii de atac şi, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., casarea în tot, a hotărârii atacate ca netemeinică şi nelegală, iar pe fond, respingerea acţiunii ca neîntemeiată, pentru următoarele considerente:

Instanţa a constatat că în speţă sunt aplicabile prevederile art. 213 alin. (7) Codul de procedură fiscală însă, faţă de aceasta soluţie, hotărârea judecătorească este netemeinică şi nelegală; contrar celor reţinute de instanţă, instituirea, ducerea la îndeplinire şi ridicarea măsurilor asigurătorii sunt reglementate de art. 213 şi 214 Codul de procedură fiscală.

După cum se poate observa, cu uşurinţă, din cuprinsul textelor legale menţionate, competenţa de a ridica măsurile asigurătorii revine organului fiscal, astfel încât, în mod greşit, s-a considerat că decizia de instituire a măsurilor asigurătorii nu mai produce efecte, întrucât acestea au încetat la data expirării termenelor prevăzute de lege.

Textul legii precizează, în mod clar, că organul fiscal emite decizie de ridicare a măsurilor asigurătorii când au încetat motivele pentru care au fost dispuse şi prin urmare, instanţa a interpretat şi a aplicat, în mod eronat, normele legale în vigoare, atât atunci când a apreciat că încetarea măsurilor asigurătorii s-a produs de drept, cât şi atunci când a considerat că se poate subroga în rolul organului de control, constatând încetarea efectelor deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii.

O altă critică se referă la faptul că instanţa nu a ţinut cont de prevederile art. 213 alin. (8) Codul de procedură fiscală, deşi a învederat aceste prevederi instanţei de fond. Astfel, de la regula prevăzută de art. 213 alin. (7) Codul de procedură fiscală, alin. (8) al art. 213 din acelaşi act normativ a instituit excepţia potrivit căreia, în situaţia în care au fost instituite măsuri asigurătorii şi au fost sesizate organele de urmărire penală, potrivit legii, măsurile asigurătorii încetează de drept la data la care au fost luate, potrivit C. proc. pen.

Cu alte cuvinte, în această situaţie, dacă au fost instituite măsuri asigurătorii de către organul fiscal şi au fost sesizate organele de urmărire penală, măsurile asigurătorii dispuse de inspectorii antifraudă încetează de drept la data la care au fost luate măsuri asigurătorii de către organele de urmărire penală.

Din expunerea de motive a Legii nr. 207/2015 prin care s-a aprobat Codul de procedură fiscală, se constată, fără echivoc, faptul că legiuitorul a urmărit armonizarea acestui act normativ cu dispoziţiile C. proc. pen., prevăzând ca o excepţie de la regula instituită de art. 213 alin. (7) Codul de procedură fiscală, situaţia în care, măsurile asigurătorii dispuse să înceteze la alte date decât cele prevăzute cu titlu de regulă.

Urmare a controlului antifraudă efectuat la societatea S.C. A. S.R.L. în perioada 27.01.2016 - 13.07.2016, având ca obiectiv analizarea realităţii relaţiilor comerciale derulate între anii 2013 - 2015 şi a modului de înregistrare a acestora în evidenţele financiar-contabile, au fost reţinute şi identificate operaţiuni economico-financiare cu incidenţă fiscală, care se pot circumscrie prevederilor legale care sancţionează fapte de natură penală.

Acţiunea de control desfăşurată de către inspectorii antifraudă la S.C. A. S.R.L. a fost definitivată prin întocmirea, atât a Deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii A-DAF nr. 20672/14.07.2016, cât şi a Procesului-verbal nr. x/14.07.2016, în sarcina societăţii verificate fiind estimat un prejudiciu adus bugetului de stat în suma de 1.067.506 RON, iar din perspectiva laturii penale, aspectele constatate au fost valorificate prin sesizarea organului de urmărire penală de către inspectorii antifraudă prin adresa nr. x PAF 22433/28.07.20126.

Rezultă, aşadar, că Decizia de instituire a măsurilor asigurătorii nr. x/14.07.2016 este în vigoare, acest act aflându-se sub incidenţa prevederilor art. 213 alin. (8) Codul de procedură fiscală.

1.4. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinare, reclamanta S.C. A. S.R.L. a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, pentru următoarele argumente:

1. Recurenta ANAF arată că instanţa de fond ar fi depăşit limitele atribuţiilor instanţelor judecătoreşti apreciind ca fiind ridicate măsurile asigurătorii, întrucât numai organul fiscal are competenţa legală de a ridica măsuri asigurătorii prin emiterea unui act administrativ în acest sens (teza întemeiata de recurenta pe dispoziţiile art. 213 alin. (7) Codul de procedură fiscală; însă, aceasta interpretare a recurentei este nefondată, întrucât textul legal citat - teza a I-a a art. 213 alin. (8) Codul de procedură fiscală - este elocvent în sensul că măsurile asigurătorii se ridica de drept. Este adevărat că teza a II-a a aceluiaşi alineat face vorbire de obligaţia pe care o are organul fiscal de a emite o decizie pentru ridicarea măsurilor asigurătorii, însă, aceasta nu înseamnă că instanţa de judecata nu poate constata că s-a împlinit termenul de 6 luni, cu consecinţa constatării ca ridicate a măsurilor asigurătorii. Interpretarea dată de recurentă se confundă cu o limitare a accesului la justiţie, ceea ce este însă neconstituţional.

2. În al doilea rând, recurenta ANAF critica soluţia instanţei de fond, arătând că este neîntemeiată ipoteza acesteia în sensul incidenţei art. 213 alin. (7) Codul de procedură fiscală, atâta vreme cât măsurile asigurătorii nu puteau fi considerate ridicate din moment ce s-ar fi făcut act de sesizare penală întemeiat pe constatările din Procesul-verbal de control operativ şi inopinat al DGAF - sens de interpretare întemeiat pe art. 213 alin. (8) Codul de procedură fiscală.

Si această teza este eronată întrucât textul art. 213 alin. (8) Codul de procedură fiscală trebuie interpretat prin raportare la art. 213 alin. (7) din acelaşi act normativ. Or, prin interpretarea sistematică a celor doua texte legale rezultă că ipoteza actului de sesizare penală determină încetarea măsurilor asigurătorii instituite prin decizie de sechestru în materie fiscală numai dacă s-au înlocuit acestea cu sechestrul dispus în condiţiile art. 249 C. proc. pen., înainte de expirarea termenului de 6 luni avut în vedere de art. 213 alin. (7) Codul de procedură fiscală. Cum însă, în cazul concret nu a existat instituirea unei masuri asigurătorii în materie penală, rezultă că, după expirarea celor 6 luni, au expirat măsurile asigurătorii dispuse în materie fiscală.

II. Procedura de soluţionare a recursului

Cu privire la examinarea recursului în completul filtru

În cauză, au fost avute în vedere modificările aduse prin Legea nr. 212/2018 dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ în sensul că procedura de filtrare a recursurilor, reglementată prin dispoziţiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ şi fiscal, precum şi măsurile luate prin Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 106 din data de 20 septembrie 2018 prin care s-a luat act de hotărârea Plenului judecătorilor secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie adoptată la data de 13 septembrie 2018 în sensul că procedura de filtrare a recursurilor, reglementată prin dispoziţiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ şi fiscal.

Faţă de aceste aspecte, în temeiul art. 494, raportat la art. 475 alin. (2) şi art. 201 din C. proc. civ., astfel cum au fost completate prin dispoziţiile XVII alin. (3), raportat la art. XV din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanţelor judecătoreşti, precum şi pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ. şi dispoziţiile art. 109 din Regulamentul de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti, prin rezoluţia din 22 noiembrie 2018 s-a fixat termen de judecată la data de 8 septembrie 2019.

III. Soluţia instanţei de recurs

1. Argumente de fapt şi de drept relevante

În motivarea cererii, reclamanta a arătat în esenţă că decizia de instituire a măsurilor asiguratorii este nelegală, deoarece este nemotivată, stabileşte un cuantum greşit al măsurilor asiguratorii şi este emisă ca urmare a depăşirii termenului stabilit de lege pentru controlul operativ inopinat; dar, ulterior, reclamantul şi-a completat motivarea acţiunii, arătând că a expirat termenul de 6 luni prevăzut de art. 213 alin. (7) Codul de procedură fiscală.

În raport cu precizările formulate de reclamant, Curtea a pus în discuţie, în şedinţa publică din 07.03.2017, excepţia lipsei de interes, examinată cu prioritate potrivit art. 248 alin. (81) C. proc. civ., reţinând că decizia de instituire a măsurilor asiguratorii a fost luată la data de 14.07.2016.

Conform art. 213 alin. (7) Codul de procedură fiscală, în situaţia în care măsurile asigurătorii au fost luate înainte de emiterea titlului de creanţă acestea încetează dacă titlul de creanţă nu a fost emis şi comunicat în termen de cel mult 6 luni de la data la care au fost dispuse măsurile asigurătorii. În cazuri excepţionale, acest termen poate fi prelungit până la un an, de organul fiscal competent, prin decizie. Organul fiscal are obligaţia să emită decizia de ridicare a măsurilor asigurătorii în termen de cel mult două zile de la împlinirea termenului de 6 luni sau un an, după caz, iar în cazul popririi asigurătorii să elibereze garanţia.

În cauză, din probele administrate reiese că decizia contestată a fost emisă înainte de emiterea titlului de creanţă, că acest titlu nu a fost emis în intervalul de 6 luni de la data emiterii deciziei de instituire a măsurilor asiguratorii şi că termenul defipt de lege nu a fost prelungit.

În raport cu cele reţinute, Curtea a constatat că reclamantul nu mai justifică un interes actual în anularea deciziei de instituire a măsurilor asiguratorii, întrucât această decizie nu mai produce efecte şi prin urmare, a admis excepţia invocată şi a respins acţiunea introductivă.

2. Analiza motivelor de casare

Examinând hotărârea atacată prin prisma motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte reţine următoarele:

Potrivit art. 248 alin. (1) C. proc. civ., instanţa este ţinută să se pronunţe, prioritar, asupra excepţiei lipsei de interes a pârâtei în promovarea prezentei căi de atac, invocată de către reclamantă la termenul de judecată din 29 octombrie 2019.

Aşa fiind, Înalta Curte reţine că prin sentinţa atacată, instanţa a admis excepţia lipsei de interes a reclamantului în susţinerea acţiunii şi, în consecinţă, a respins contestaţia acestuia, împotriva deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii nr. x/14.07.2016, ca fiind formulată de o persoană lipsită de interes.

În raport de prevederile art. 458 C. proc. civ., "căile de atac pot fi exercitate numai de părţile aflate în proces care justifică un interes, în afară de cazul în care, potrivit legii, acest drept îl au şi alte organe sau persoane".

Pe de altă parte, prevederile alin. (1) al art. 435 C. proc. civ. sunt neechivoce în a statua asupra obligativităţii şi relativităţii efectelor hotărârii judecătoreşti: "Hotărârea judecătorească este obligatorie şi produce efecte numai între părţi şi succesorii acestora.".

În aceste condiţii, în raport de soluţia pronunţată de către instanţa de fond, este cert că eventuala parte nedreptăţită ar putea fi reclamanta, doar aceasta, fiind în măsură să justifice un interes procesual în promovarea căii de atac, în sensul prevederilor art. 33 C. proc. civ., întrucât a pierdut procesul.

Orice altă manifestare de voinţă, aparţinând altei părţi litigante din prezenta, în sensul investirii instanţei de recurs cu această cale de atac extraordinară este prin urmare sancţionată cu respingerea acesteia ca lipsită de interes, după cum prevede art. 40 alin. (1) teza a III-a C. proc. civ.

3. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru aceste considerente, Înalta Curte, apreciind că motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. nu pot fi reţinute în cauză, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., raportat şi la art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, va respinge ca nefondat recursul formulat de pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Directia Generală Antifraudă Fiscală, ca lipsit de interes.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Directia Generală Antifraudă Fiscală împotriva sentinţei civile nr. 759 din 7 martie 2017 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca lipsit de interes.

Definitivă.

Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 29 octombrie 2019.