Restitution claim fails: res judicata bars archdiocese's property recovery over public-domain assets.

Şedinţa publică din data de 29 octombrie 2019

Asupra cauzei de faţă,

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul litigiului dedus judecăţii

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Suceava, secţia de contencios administrativ şi fiscal la data de 16 martie 2016, sub nr. x/2016, reclamanţii Arhiepiscopia Sucevei şi Rădăuţilor şi Fondul Bisericesc Ortodox Român al Bucovinei, reprezentaţi prin arhiepiscop, au solicitat, în contradictoriu cu pârâta Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din România, anularea deciziilor nr. 5036, 5037, 5038, 5039, 5040, 5041, 5042, 5043, 5044, 5045, 5046, 5047, 5048, 5049, 5050, 5051, 5052, 5053, 5054, 5055, 5056, 5057, 5058 din 21 ianuarie 2016 din 21.01.2016, emise de Comisia Specială de Retrocedare şi retrocedarea imobilelor înscrise în CF nr. x a comunei cadastrale Frasin, identice parcelelor cadastrale nr. 22, 338, 3/1, 5/7, 49/1, 49/2, 49/4, 97/2, 97/4, 97/5, 100/13, 102/1, 119/1, 119/2, 128/2, 128/3, 128/4, 128/5, 503/2, 503/3, 3/3, 476, 29/2 şi 49/8.

2. Hotărârea primei instanţe

Prin sentinţa nr. 198 din 05 septembrie 2016, Curtea de Apel Suceava, secţia de contencios administrativ şi fiscal a respins ca nefondată, acţiunea în contencios administrativ formulată de reclamanţii Arhiepiscopia Sucevei şi Rădăuţilor şi Fondul Bisericesc Ortodox Român al Bucovinei, în contradictoriu cu pârâta Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri care au aparţinut cultelor religioase din România.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei nr. 198 din 05 septembrie 2016 a Curţii de Apel Suceava, secţia de contencios administrativ au declarat recurs reclamanţii Arhiepiscopia Sucevei şi Rădăuţilor şi Fondul Bisericesc Ortodox Român al Bucovinei.

În motivarea recursului se arată că prezumţia de lucru judecat a fost greşit reţinută de către instanţa de fond, în condiţiile în care prin decizia nr. 3332/27 noiembrie 2014 s-a apreciat, acceptând existenţa în patrimoniul Fondului Bisericesc Ortodox Român al Bucovinei a unui drept de proprietate deplină asupra bunurilor evidenţiate, că nu ar putea fi admisă acţiunea în revendicare întrucât nu s-a făcut dovada existenţei dreptului de proprietate şi a întinderii acestuia.

Arată că în noul litigiu, întemeiat pe O.U.G. nr. 94/2000, există circumstanţe noi care probează existenţa dreptului de proprietate, respectiv contractul de vânzare-cumpărare încheiat la Viena la data de 13 iunie 1870 în baza Legii din 20 iunie 1868 prin care "Fiscul cezaro crăiesc vinde Fondului Religios gr. oriental bucovinean: a) Domeniul Câmpulung, care conform actului de hotîrnicire Metzger din 19 iulie 1783, pag. 1730, există de mult ca atare în Domeniul Cameral Câmpulung de odinioară şi respectiv proprietatea domeniului de stat situată pe teritoriul comunelor Câmpulung, Sadova, Pojorâta, Valea Putnei, Funda Moldovei, Breaza, Iacobeni, Ciocăneşti, Cîrlibaba, Vatra Dornei, Dornape Djumalău, Dorna Candreni şi Poiana Stampef."

În baza acestui contract, dreptul de proprietate al Fondului Bisericesc a fost înscris în cărţile funciare ale celor 13 comune cadastrale, recurenţii-reclamanţi exemplificând prin extrasul din registrul de carte funciară nr. x al Comunei cad. Dorna Candreni, unde la pct. 2 apare înscris dreptul de proprietate al Fondului Bisericesc, iar la pct. 3 s-a înregistrat dreptul de proprietate pentru Fondul Bisericesc Ortodox Român din Bucovina. Totodată, la pct. 5 din Registrul de aceeaşi carte funciară nr. x, s-a menţionat că în baza încheierii din 10 martie 1937 s-a rectificat denumirea proprietarului de sub nr. 4 în Fondul Bisericesc Ortodox Român al Bucovinei.

De asemenea, în actul conex de aprobare a contractului de vânzare cumpărare de către Majestatea sa împăratul Austriei, înregistrat sub nr. x/23 iunie 1870 s-a menţionat că "domeniile camerale Câmpulung Moldovenesc şi Jucica" ce formează obiectul vânzării, sunt "singurele proprietăţi camerale din Bucovina", ceea ce infirmă constatarea instanţei din litigiul anterior şi din noul litigiu, conform căreia Statul austriac ar fi fost proprietarul bunurilor din patrimoniul Fondului Bisericesc Ortodox Român al Bucovinei, această persoană juridică având doar un drept de folosinţă şi că, de fapt, Fondul Bisericesc a fost proprietarul deplin al acestor imobile şi nu a exercitat doar un simplu drept de administrare.

De asemenea, printr-o decizia din 7 mai 1931, Curtea de Casaţie din Varşovia a stabilit că patrimoniul Fondului Bisericesc Ortodox Român al Bucovinei este o avere separată de patrimoniul Statului, iar această stare de fapt şi de drept nu s-a schimbat în urma prăbuşirii monarhiei habsburgice. În considerentele acestei hotărâri s-a reţinut că "a recunoscut şi legislaţia Statului (n.n. austriac) separaţiunea patrimoniului Fondului Bisericesc de cel al Statului, întrucât prin Legea nr. 118 din 25/V/1869, autorităţile legiuitoare au împuternicit guvernul de a contracta un împrumut cu termen îndelungat pentru fisc din veniturile Fondului Bucovinean religionar pentru clădirea unui edificiu pentru administraţia financiară din Cernăuţi, care împrumut trebuia asigurat cu averea Statului.

Că averea Fondului Bisericesc, considerând scopurile cărora le-a servit, nu se poate confunda cu averea Statului şi nu poate fi privită ca parte integrantă a acestei averi, rezultă şi din conţinutul convenţiunii încheiate între Republica Austriacă cu Polonia în chestiunea executării art. 266 alin. ultim şi art. 273 din Tratatul din St. Germain publicat la art. 645 în Monitorul Oficial Polon din 1928, unde prin art. VII guvernele state contractante de comun acord recunosc că Fondul Bisericesc este a se considera ca un fond cu personalitate juridică de sine stătătoare separată de averea Statului.

Nu încape deci nici o îndoială că Fondul Bucovinean greco-neunit (mai târziu greco-oriental) a posedat personalitate juridică şi în consecinţă deplină capacitate de a fi subiect de drepturi şi obligaţiuni şi putea deci dobândi proprietatea de obiecte patrimoniale, situate chiar afară de teritoriul Bucovinei.

Această personalitate juridică a Fondului Bisericesc nu s-a schimbat deloc în urma prăbuşirii monarhiei Habsburgice şi a alipirii deosebitelor teritorii ale ei la statele succesorale, pentru că averea şi scopul Fondului au rămas aceleaşi. Acest fapt nu a fost schimbat prin împrejurarea că guvernul Regatului Roman pe al cărui teritoriu se află acum averea principală a Fondului Bucovinei Bisericesc, a regulat din nou pe baza Legii din 4/V/1925 publicată în Monitorul Oficial nr. 97, modul administraţiei averii Fondului Bisericesc şi i-a dat numele actual din cauza schimbării în stăpânirea teritoriului bucovinean precum şi corespunzător stării de fapt a Bisericii Ortodoxe din România".

De asemenea, şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin decizia nr. 296/25.02.1944 pronunţată în dosarul nr. x/1939 a constatat că potrivit art. 39 şi următoarele din Legea pentru organizarea bisericii creştine ortodoxe din 06.05.1925, Fondul Bisericesc Ortodox Român al Bucovinei este o fundaţie specială de sine stătătoare, având personalitate juridică şi patrimoniu propriu deosebit de cel al Ministerului de Finanţe, respectiv de al Statului Român.

Totodată, prin Legea nr. 320 publicată în Monitorul Oficial din 1 mai 1946 a fost ratificată Convenţia intervenită între România şi URSS la 20 martie 1946 cu privire la înfiinţarea Societăţii "A.", societate forestieră Sovieto-Română, iar potrivit art. 1 din Convenţie "Guvernul URSS şi Guvernul Regatului Român recomandă prin această convenţie pe proprietarii pădurilor, societăţile sau organizaţiile forestiere care fondează societatea "A." şi anume:

"Din partea Regatului Român: Casa Autonomă a Pădurilor Statului (C.A.P.S.); Fondul Bisericesc Ortodox Roman al Bucovinei; Bunurile comune Ciuc; Comunitatea de avere a celor 44 comune grănicereşti din Năsăud".

Conform art. 5 "Guvernul Român va obliga Regia Autonomă a Pădurilor Statului (C.A.P.S.) şi va recomanda celorlalţi proprietari menţionaţi în anexa nr. 3 (...) să încheie contracte de exploatare pe termen de 10-30 ani a pădurilor menţionate".

Conform anexei nr. 3, printre proprietari, la punctul 2 a fost menţionat şi Fondul Bisericesc Ortodox Român al Bucovinei căruia i s-a recomandat să încheie contracte pentru exploatarea pădurilor din Ocoalele Silvice Straja, Falcău, Brodina şi Seletin, în suprafaţă de 30 mii ha.

De asemenea, prin Decretul-Lege nr. 1257/19 martie 1919, după ce Bucovina a revenit României, au fost desfiinţate contractele de arendare şi subarendare a imobilelor rurale din Bucovina, iar conform art. 9 şi 10 din acest act normativ, prin desfiinţarea contractelor de exploatare de păduri, Fondul Bisericesc "reintră astfel în plenitudinea drepturilor sale de proprietar".

Recurenţii-reclamanţi consideră că din aceste dispoziţii rezultă că Fondul Bisericesc Ortodox Român al Bucovinei era proprietar deplin, iar proprietatea sa era una privată a Bisericii Ortodoxe din Bucovina, diferită de proprietatea Statului.

Aminteşte recurenta şi faptul că potrivit procesului-verbal din 7 octombrie 1946 privind şedinţa Consiliului de administraţie al Fondul Bisericesc desfăşurată în prezenţa Secretarului general al Consiliului de Miniştri, acesta s-a referit la exproprierea întregului patrimoniu Fondbis.

Arată că Arhiepiscopia Sucevei şi Rădăuţilor nu a avut calitatea de parte în litigiul avut în vedere de către prima instanţă, astfel încât hotărârea judecătorească pronunţată în acea cauză nu-i este opozabilă, astfel că simplul acces la instanţă al reclamanţilor, fără examinarea în mod concret şi efectiv a probelor aduse, nu corespunde exigenţelor art. 6 paragraf 1 din Convenţie, având în vedere că s-au depus probe decisive, noi, privind calitatea de proprietar tabular al reclamanţilor la momentul deposedării.

Consideră că, în speţă, a fost încălcat dreptul de acces la justiţie şi principiul legalităţii, nefiind respectate cerinţele art. 6 alin. (1) din Convenţie şi că imobilele ce formează obiectul judecăţii sunt incluse în noţiunea de "avere bisericească", reglementată la momentul deposedării prin art. 168-171 din Statutul pentru organizarea şi funcţionarea Bisericii Ortodoxe Române, adoptat la 20 octombrie 1948 şi aprobat în temeiul art. 56 din Decretul nr. 177/1948 privind regimul general al cultelor, Statut care era în vigoare şi la data adoptării reglementării prin O.U.G. nr. 94/2000. Conform art. 170 din acest Statut "averea fundaţiilor şi a asociaţiunilor care au personalitate juridică, este proprietatea acestora şi se administrează de Biserică în limita şi în condiţiile actelor constitutive şi conform dispoziţiilor acestui Statut".

Astfel, arată că la data deposedării (1949) bunurile din patrimoniul Fondului Bisericesc erau incluse în "averea bisericească", sens în care invocă prevederile art. 27 din Legea nr. 489/2006 şi art. 169 din Statutul actual pentru Organizarea şi funcţionarea Bisericii Ortodoxe Române, adoptat prin H.G. nr. 53/2008, Fondul Bisericesc Ortodox Român al Bucovinei fiind o fundaţie ce aparţine Arhiepiscopiei Sucevei şi Rădăuţilor, iar Arhiepiscopia are calitatea de unic fondator al acestei fundaţii, patrimoniul Fondului făcând parte din averea bisericească, motiv pentru care consideră că Arhiepiscopia Sucevei şi Rădăuţilor justifică un interes legitim de a solicita retrocedarea imobilelor în discuţie.

Recurentele-reclamante arată că prin decizia nr. 3332/27.11.2014 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în dosarul nr. x/2010, s-a reţinut că imobilele revendicate în cauză, fiind din categoria imobilelor care au aparţinut cultelor religioase, nu constituie avere publică, nu formează obiectul proprietăţii publice. Consideră că această constatare are putere de lucru judecat, sens în care invocă prezumţia de lucru judecat, chestiunea litigioasă privind apartenenţa imobilului retrocedat la categoria celor ce au aparţinut cultelor religioase fiind tranşată irevocabil anterior.

În ceea ce priveşte dovada dreptului de proprietate la data deposedării, arată că prin sintagma "acte doveditoare" din dispoziţiile art. 1 alin. (9) raportat la art. 4 alin. (2) din O.U.G. nr. 94/2000 se înţeleg, conform pct. 13 din Normele Metodologice de aplicare a O.U.G. nr. 94/2000 orice înscrisuri care atestă dreptul de proprietate al solicitantului asupra imobilului, la data preluării abuzive şi orice acte care întemeiază prezumţia existenţei dreptului de proprietate a solicitantului asupra imobilului, la data preluării abuzive.

Potrivit dispoziţiilor art. 565 C. civ. "în cazul imobilelor înscrise în cartea funciară dovada dreptului de proprietate se face cu extrasul de carte funciară", dar instanţa de fond a încălcat aceste dispoziţii legale în condiţiile în care dreptul de proprietate al Fondului Bisericesc asupra imobilelor în litigiu este înscris în cartea funciară din perioada în care Bucovina era provincie a Imperiului Austriac.

Recurentele-reclamante susţin că lipsirea Arhiepiscopiei Sucevei şi Rădăuţilor şi a fundaţiei sale - Fondul Bisericesc Ortodox Român a Bucovinei, de orice efect util al dreptului real înscris în CF şi constituirea în anul 2015 în favoarea Statului Român a unui drept de proprietate asupra imobilelor ce aparţin averii bisericeşti, imobile preluate fără nici o despăgubire, relevă o manieră arbitrară, ilegitimă şi imprevizibilă în soluţionare cererii de restituire a bunurilor.

În susţinerea cererii de recurs, recurentele-reclamante invocă jurisprudenţa CEDO, art. 565 şi 900 din noul C. civ., art. 4 alin. (4) şi (5) din O.U.G. nr. 94/2000, susţinând că imobilele al cărui proprietar tabular la momentul deposedării era Fondul Bisericesc Ortodox Român al Bucovinei, au fost preluate abuziv prin punerea în aplicare a Decretului nr. 273/1949, act normativ nepublicat, contrar ordinii constituţionale şi ordinii juridice internaţionale existente la data preluării, aşa încât preluarea proprietăţii bisericeşti contravine dispoziţiilor art. 8 şi 10 din Constituţia României din 1948 şi Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului, deoarece actele normative nepublicate sunt lipsite de orice efect, fiind considerate inexistente.

Ca atare, Fondul Bisericesc Ortodox Român al Bucovinei nu şi-a încetat existenţa, activitatea acestei persoane juridice fiind doar întreruptă prin preluarea abuzivă, fără titlu, a imobilelor proprietatea sa.

Se mai susţine că prin decizia civilă nr. 2368/15 martie 2011 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie s-a statuat în ceea ce priveşte calitatea Fondului Bisericesc Ortodox Român al Bucovinei de continuator al vechii persoane juridice, acest aspect fiind irevocabil soluţionat printr-o hotărâre judecătorească. Astfel, prin decizia nr. 4401/31 octombrie 2003 pronunţată de Curtea Supremă de Justiţie în dosarul nr. x/2003 s-a stabilit că Fondul Bisericesc este continuatorul proprietarului tabular. În acelaşi sens, Curtea de Apel Cluj, prin decizia civilă nr. 147/A/13 noiembrie 2013, a decis că "excepţia lipsei de calitate procesuală activă a reclamantei pentru motivul că aceasta nu este continuator al vechii fundaţii, fiind o persoană juridică distinctă şi cu un statut juridic diferit, se va respinge, pentru autoritate de lucru judecat".

Consideră că din moment ce i s-a recunoscut prin hotărârile judecătoreşti susmenţionate calitatea de continuator al proprietarului tabular, li s-a recunoscut în mod irevocabil şi calitatea de proprietar al imobililor înscrise în cartea funciară pe numele Fondului Bisericesc, imobile care au fost preluate abuziv de Statul român în anul 1949.

Totodată, jurisprudenţa constituţională a stabilit că în toate cazurile în care titlul nu este valabil, Statul nu a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului preluat şi, pe cale de consecinţă, dreptul de proprietate al persoanei deposedate nu s-a stins niciodată, nefiind desfiinţat legal.

Astfel, apreciază că dreptul la nediscriminare impune şi în cazul recurentelor înlăturarea oricărei inegalităţi de tratament privind exerciţiul drepturilor tabulare în raport cu alţi proprietari tabulari cărora jurisprudenţa le-a recunoscut dreptul de proprietate.

Recurentele-reclamante susţin că instanţa de fond a preluat selectiv din considerentele deciziei civile nr. 147/13 noiembrie 2013 pronunţată de Curtea de Apel Cluj, pe care şi-a însuşit-o, ignorând argumentele de drept şi elementele probatorii din speţă.

Precizează că Fondul Bisericesc Ortodox Român al Bucovinei a fost înfiinţat prin "Regulamentul duhovnicesc" din anul 1786 edictat de împăratul Austriei, Iosif al II-lea, iar patrimoniul său a fost constituit din toate averile mobile şi imobile ale mănăstirilor, bisericilor şi schiturilor din Bucovina, ulterior dobândind proprietăţi şi prin cumpărarea unor mari domenii forestiere.

Dreptul de proprietate asupra terenului în litigiu a fost înscris în cartea funciară, contractul de vânzare cumpărare încheiat la Viena la data de 13 iunie 1870 fiind menţionat în registrele de carte funciară depuse la dosar.

În tot cuprinsul acestor acte normative este utilizată expresia "proprietăţile Fondului Bisericesc" şi nici împăratul Josef al II-lea şi nici urmaşii săi nu au emis vreun text cu putere de lege prin care să le declare ca fiind trecute în proprietatea Statului Austriac proprietăţile Fondului Bisericesc, ci Statul Austriac a arendat de la Fondul Bisericesc, încă din anii 1788, domeniile Rădăuţi şi Frătăuţi pentru herghelie, ultimul contract fiind încheiat în anul 1910 pe timp de 20 de ani, achitând arendă Fondului Bisericesc. În acelaşi sens, în perioada 1889 - 1890 Statul Austriac a încercat să cumpere terenul, însă Arhiepiscopul Cernăuţilor şi Mitropolit al Bucovinei şi Dalmaţiei s-a adresat împăratului Francisc Iosif I, solicitând încetarea tratativelor, deoarece proprietăţile bisericeşti nu se înstrăinează.

De asemenea, arată că Statul Austriac nu a fost şi nu este înscris în cartea funciară ca proprietar principal şi nici nu a pretins vreodată că este proprietar al acestor imobile, iar doctrina de drept public şi jurisprudenţa imperiului recunoşteau dreptul de proprietate al Fondului Bisericesc.

Astfel, Statul Austriac a recunoscut dreptul de proprietate al Fondului Bisericesc Ortodox Român al Bucovinei şi atunci când a împrumutat de la Fond o sumă importantă pentru susţinerea primului război mondial, care a fost restituită ulterior revenirii Bucovinei Statului Român, iar prin semnarea tratatelor de pace de la Saint Germain en Laye, la 10 septembrie 1919, şi de la Paris, Statul Român a încasat aceste sume cu titlu de rente antebelice.

Ulterior, Curtea de Apel Cernăuţi, prin decizia nr. 3/1938 a admis acţiunea formulată de Fondul Bisericesc şi a obligat Statul Român, prin Ministerul Finanţelor să plătească Fondului Bisericesc contravaloarea în RON a sumei de 4.873.800 coroane aur, reprezentând valoarea rentelor antebelice aparţinând Fondului Bisericesc.

Fondul Bisericesc Ortodox Român al Bucovinei a fost desfiinţat prin Decretul nr. 273/1949, iar imobilele proprietatea Fondului au fost preluate fără titlu de Statul Român în baza acestui act normativ, nepublicat şi contrar ordinii constituţionale, ulterior Fondul Bisericesc reluându-şi activitatea în baza sentinţei civile nr. 109/11.04.2000 a Tribunalului Suceava, identitatea dintre Fondul Bisericesc Ortodox Român al Bucovinei ca titular al acţiunii şi persoana juridică a cărui drept de proprietate este înscris în cartea funciară şi care a fost desfiinţat abuziv prin Decretul nr. 273/1949 fiind constatată şi recunoscută prin hotărâri judecătoreşti irevocabile, respectiv decizia civilă nr. 4401/31.03.2003 pronunţată de Curtea Supremă de Justiţie, decizia civilă nr. 7962/13.10.2005 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, decizia civilă nr. 2368 din 15 martie 2011 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Se mai arată că şi Curtea de Casaţie din Varşovia, printr-o decizie din 07.05.1931, a stabilit că patrimoniul Fondulu Bisericesc Ortodox Român al Bucovinei este o avere separat de patrimoniul Statului, acelaşi aspect rezultând şi din conţinutul convenţiunii încheiate între Republica Austriacă şi Polonia în chestiunea executării art. 266 alin. ultim şi art. 273 din Tratatul din St. Germain, precum şi din decizia nr. 296/25.02.1944 pronunţată în dosarul nr. x/1939(procesul rentelor antebelice) de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a III-a.

Recurentele-reclamante subliniază faptul că până la adoptarea Constituţiei din 1991 şi a noului Statut al Bisericii Ortodoxe Române, concepţia era că Biserica are personalitate de drept public, ulterior aceasta aliniindu-se legislaţiei laice, Biserica Romano - Catolică menţinând concepţia canonică a persoanei juridice de dreptul public. Astfel, art. 41 din noul Statut al Bisericii Ortodoxe Române prevede că Patriarhia, Mitropolia, Arhiepiscopia ş.a. sunt persoane juridice de drept privat şi utilitate publică, iar conform art. 29 din Constituţia României, cultele religioase sunt autonome faţă de stat şi se organizează potrivit statutelor proprii.

Prin urmare, biserica în actuala ordine constituţională nu mai este persoană juridică de drept public şi nici Fondul Bisericesc Ortodox Român al Bucovinei, ca fundaţie specială a Arhiepiscopiei Sucevei şi Rădăuţilor nu mai poate fi şi nu mai este o persoană juridică de drept public.

În consecinţă, consideră că Statul nu are dreptul să-şi însuşească patrimoniul care a fost afectat unui anumit scop, iar bunurile stabilimentului public desfiinţat vor reveni în patrimoniul general din care au făcut parte anterior afectaţiunii, astfel că desfiinţarea fundaţiei Fondul Bisericesc Ortodox Român al Bucovinei prin Decretul nr. 273/1949, nu putea avea drept consecinţă preluarea patrimoniului acestei fundaţii de către Statul Român, întrucât acest patrimoniu este o avere bisericească, iar cultul şi structura de cult căreia îi aparţine, respectiv Biserica Ortodoxă din Bucovina şi Arhiepiscopia Sucevei şi Rădăuţilor nu erau şi nu sunt dispărute şi erau recunoscute în condiţiile art. 13 din Legea pentru regimul general al cultelor religioase publicată în Monitorul Oficial din 4 august 1948.

Se mai arată că potrivit art. 20 C. proc. civ., judecătorul are îndatorirea să asigure respectarea şi să respecte el însuşi principiile fundamentale ale procesului civil, sub sancţiunea prevăzută de lege, dar cu toate acestea, în cauză instanţa de fond a încălcat principiul legalităţii prevăzut de art. 7 C. proc. civ., atunci când a ignorat forţa probantă a registrelor şi extraselor de carte funciară, puterea probatorie a acestora fiind cea existentă la data înscrierii dreptului de proprietate în cartea funciară, conform sistemului de drept austriac şi în sensul dispoziţiilor art. 26 alin. (1) C. proc. civ.

Consideră că prima instanţă a încălcat şi principiul egalităţii prevăzut de art. 8 C. proc. civ., fiind evidentă inegalitatea de tratament privind exerciţiul drepturilor tabulare în raport cu alţi proprietari tabulari cărora jurisprudenţa constantă a instanţei supreme le-a recunoscut drepturile, precum şi principiul aflării adevărului, prevăzut de art. 22 C. proc. civ., aplicarea corectă a legii impunând judecătorului respectarea reglementărilor legale privind proba dreptului de proprietate în regim de carte funciară, norme care fiind ataşate unui drept fundamental, au valenţe constituţionale.

Totodată, consideră că în ce priveşte dreptul la un proces echitabil acesta este doar formal şi iluzoriu, atunci când instanţa afirmă că are serioase rezerve că efectele vânzării de care se prevalează părţile reclamante ar impune reţinerea unui drept de proprietate privată în patrimoniul Fondului, în condiţiile în care contractul de vânzare cumpărare încheiat la Viena la data de 13 iunie 1870 prevede fără echivoc faptul că Statul austriac a transmis proprietatea sa prin vânzare Fondului Bisericesc. Astfel, prima instanţă a ignorat aspectele invocate de recurenţi, precum şi jurisprudenţa austriacă la care au făcut trimitere.

De asemenea, arată că afirmând că Fondul Bisericesc Ortodox Român al Bucovinei nu a aparţinut Bisericii Ortodoxe Romane, instanţa a încălcat dispoziţiile art. 39-43 din Legea de organizare a Bisericii Ortodoxe Române din 6 mai 1925, iar pe de altă parte, puterea de lucru judecat care rezultă din hotărârile judecătoreşti anterioare (deciziile nr. 4401/31 octombrie 2003, nr. 7962/13 octombrie 2005 şi nr. 2368/15 martie 2011 pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie; decizia nr. 830/9 iunie 2009 pronunţată de Curtea de Apel Braşov, decizia nr. 147/13 noiembrie 201 pronunţată de Curtea de Apel Cluj) care au stabilit în mod irevocabil că Fondul Bisericesc Ortodox Român al Bucovinei, care este o fundaţie a cărei unic fondator este Arhiepiscopia Sucevei şi Rădăuţilor, este continuatorul proprietarului tabular, al vechii persoane juridice desfiinţată abuziv în anul 1949.

Precizează că încălcarea principiilor fundamentale ale procesului civil constituie o încălcare a regulilor de procedură a cărei nerespectare atrage sancţiunea nulităţii, în sensul art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

4. Apărările formulate în cauză

Intimata-pârâtă Comisia Specială de Retrocedare a formulat întâmpinare, prin care solicită respingerea recursului ca neîntemeiat şi nefondat.

În ceea ce priveşte motivul de recurs referitor la prezumţia de lucru judecat, arată că instanţa de fond a respectat principiul rolului activ al judecătorului şi a analizat cauza sub toate aspectele, însă, dat fiind faptul că dreptul de proprietate cu privire la bunurile solicitate a făcut obiectul unei acţiuni în instanţă, cu privire la acest aspect instanţa a făcut aplicarea prevederilor art. 431 alin. (2) C. proc. civ. ce reglementează prezumţia legală de lucru judecat, respectiv manifestarea pozitivă a autorităţii de lucru judecat, neavând relevanţă dacă chestiunea litigioasă a fost tranşată prin dispozitiv sau prin considerente, conform art. 430 alin. (2) C. proc. civ.

Astfel, consideră că instanţa de fond nu putea face abstracţie de efectul de lucru judecat al deciziei nr. 147/A/2013 a Curţii de Apel Cluj, rămasă irevocabilă prin decizia nr. 3332/2014 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Precizează că în motivarea sentinţei recurate, Curtea de Apel Suceava a constatat că din moment ce în acţiunea în revendicare de drept comun instanţa de judecată a hotărât că Fondul Bisericesc Ortodox al Bucovinei nu a fost titularul dreptului de proprietate şi nu a avut loc o preluare abuzivă a bunurilor revendicate, efectul pozitiv al lucrului judecat anterior se impune în cadrul litigiului pendinte, fără posibilitatea de a mai fi contrazis prin adoptarea unei soluţii diametral opuse cu privire la existenţa aceluiaşi drept de proprietate şi a pretinsei preluări abuzive.

În ceea ce priveşte elementul de noutate pe care reclamanţii l-au invocat în dovedirea dreptului lor de proprietate, respectiv actul de vânzare-cumpărare din 1870 prin care Visteria de stat împărătească şi regească a vândut Fondului Bisericesc Greco-Ortodox Bucovinean bunurile camerale de pe domeniile de stat Câmpulung şi Zuczka, consideră că prin acesta nu se face dovada existenţei unui drept de proprietate privată în patrimoniul Fondului, din moment ce, potrivit organizării sale, acesta nu poate fi interpretat ca o proprietate particulară a bisericii.

Astfel, în urma anexării Bucovinei la Imperiul Austro-Ungar, în anul 1775, întreaga avere a Episcopiei de Rădăuţi, a mănăstirilor, provenită din daniile făcute anterior acestor aşezăminte religioase de către domnii Moldovei, clerul şi boierii români, a fost preluată de Statul Austro-Ungar, prin efectul ordonanţelor imperiale din 1771 şi respectiv 1783, de desfiinţare şi secularizare a averilor mânăstireşti. Moşiile au fost încamerate, în accepţiunea pe care C. civ. Austriac o dă în mod explicit acestei noţiuni, bunurile kammerale constituind "averea statului" şi nu a fost identificat niciun act normativ care să excludă Bucovina, ca provincie, de la secularizare.

Astfel, împăratul avea exclusivitatea deciziilor ce priveau administrarea, conservarea şi întrebuinţarea mijloacelor fondului, organele de control erau cele fiscale austriece, iar administrarea averilor bisericeşti încamerate era asigurată de dregătorii de stat şi, în acest context se circumscrie şi contractul de vânzare-cumpărare încheiat la 13.06.1870 prin care Visteria de stat împărătească şi regească a vândut Fondului Bisericesc Greco - Ortodox Bucovinean bunurile camerale de pe domeniile de stat Câmpulung şi Zucska.

Totodată, imobilele la care se referă actul de vânzare-cumpărare nu au fost individualizate, deşi o parte din bunurile camerale au fost excluse de la vânzare, fără a fi, de asemenea, indicate.

Mai mult, începând cu anul 1918 aceste averi mănăstireşti au fost transmise Statului român, având în vedere faptul că locul statului austriac a fost luat de statul român, existând o perioadă de provizorat pentru organizarea Fondului până la adoptarea Legii de organizare a Bisericii Ortodoxe Române din anul 1925, publicată în Monitorul Oficial nr. 97 din 6 mai 1925, care prin art. 43 a aprobat Regulamentul pentru aplicarea dispoziţiunilor art. 39-43 din Legea pentru organizarea bisericii ortodoxe române şi unde la art. I s-a stipulat că Fondul bisericesc, fiind o fundaţiune specială de sine stătătoare, este o persoană juridică de drept public, iar la art. VI prevedea că regulile de administraţie şi exploatare pentru averile fondului vor fi cele prevăzute pentru administrarea şi exploatarea domeniilor Statului şi în conformitate cu legea contabilităţii publice pentru instituţiile autonome.

Potrivit art. 41 din Decretul-lege pentru organizarea Fondului Bisericesc al Bucovinei din 20 noiembrie 1937, banii, valorile şi materialele administrate de acest serviciu (serviciul contabilităţii şi caseriei) constituie avere publică, iar contabilii şi mânuitorii lor sunt gestionari publici, supuşi dispoziţiilor legii contabilităţii.

Totodată, organizarea şi funcţionarea Fondului Bisericesc Ortodox al Bucovinei au continuat să fie aceleaşi până la momentul desfiinţării acestuia prin Decretul nr. 273/1949, conform Decretului-lege pentru organizarea Fondului Bisericesc al Bucovinei din 20 noiembrie 7 şi Legii nr. 295 publicată în Monitorul Oficial nr. 92 din 17 aprilie 1946.

Referitor la susţinerile recurentelor-reclamante privind succesiunea proprietarilor, arată că antecesorul actualului Fond Bisericesc Ortodox Român al Bucovinei, respectiv vechiul Fond Bisericesc Ortodox al Bucovinei, nu a fost proprietarul bunurilor revendicate, ci numai administratorul acestora, fapt statuat, cu putere de lucru judecat, prin decizia civilă nr. 147/A/13.11.2013, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă, în dosarul nr. x/2010, rămasă irevocabilă prin decizia nr. 3332/27.11.2014, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă.

Mai arată că niciun moment în intervalul 1918-1945, Fondului Bisericesc Ortodox Român al Bucovinei nu a aparţinut Bisericii Ortodoxe Române şi nici nu a fost titularul vreunui drept de proprietate privată asupra bunurilor din patrimoniul său, care erau proprietatea publică a Statului român.

Fondul Bisericesc Ortodox Român al Bucovinei a fost creat doar ca formă publică de finanţare a activităţilor ecleziastice, astfel că în mod cert, la momentul anului 1945 nu exista vreun drept care să poată fi, în prezent, valorificat în condiţiile art. 1 din O.U.G. nr. 94/2000.

În ceea ce priveşte susţinerea recurentelor că instanţa de fond a încălcat principiile legalităţii, egalităţii şi al aflării adevărului, intimata-pârâtă arată că în condiţiile reţinerii incidenţei prevederilor art. 430 alin. (2) C. proc. civ., prima instanţă nu mai putea face evaluări proprii asupra dreptului de proprietate al Fondului Bisericesc Ortodox Român al Bucovinei asupra bunurilor revendicate, ci Fondul Bisericesc Ortodox Român al Bucovinei avea deschisă, în acţiunea în revendicare, calea revizuirii în temeiul art. 322 pct. 5 din vechiul C. proc. civ., pentru verificarea înscrisurilor şi circumstanţelor noi, invocate de către această parte.

5. Cu privire la examinarea recursului

În cauză, au fost avute în vedere modificările aduse prin Legea nr. 212/2018 dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ în sensul că procedura de filtrare a recursurilor, reglementată prin dispoziţiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ şi fiscal, precum şi măsurile luate prin Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 106 din data de 20 septembrie 2018 prin care s-a luat act de hotărârea Plenului judecătorilor secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie adoptată la data de 13 septembrie 2018 în sensul că procedura de filtrare a recursurilor, reglementată prin dispoziţiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ şi fiscal.

Faţă de aceste aspecte, în temeiul art. 494, raportat la art. 475 alin. (2) şi art. 201 din C. proc. civ., astfel cum au fost completate prin dispoziţiile XVII alin. (3), raportat la art. XV din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanţelor judecătoreşti, precum şi pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ. şi dispoziţiile art. 109 din Regulamentul de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti, prin rezoluţia din 31 octombrie 2018 s-a fixat termen de judecată pe fond a recursului la data de 29 octombrie 2019.

II. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursurilor declarate în cauză

1. Argumentele de fapt şi de drept relevante.

Reclamanţii Arhiepiscopia Sucevei şi Rădăuţilor şi Fondul Bisericesc Ortodox Român al Bucovinei au învestit instanţa de contencios administrativ cu o acţiune prin care au solicitat, în contradictoriu cu pârâta Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din România, anularea deciziilor nr. 5036, 5037, 5038, 5039, 5040, 5041, 5042, 5043, 5044, 5045, 5046, 5047, 5048, 5049, 5050, 5051, 5052, 5053, 5054, 5055, 5056, 5057, 5058 din 21 ianuarie 2016 din 21.01.2016, emise de Comisia Specială de Retrocedare şi retrocedarea imobilelor înscrise în CF nr. x a comunei cadastrale Frasin, identice parcelelor cadastrale nr. 22, 338, 3/1, 5/7, 49/1, 49/2, 49/4, 97/2, 97/4, 97/5, 100/13, 102/1, 119/1, 119/2, 128/2, 128/3, 128/4, 128/5, 503/2, 503/3, 3/3, 476, 29/2 şi 49/8.

Prin sentinţa atacată, Curtea de Apel Suceava, secţia de contencios administrativ şi fiscal a respins această acţiune, ca nefondată, reţinând în esenţă următoarele:

Prin deciziile nr. 5035, 5036, 5037, 5038, 5039, 5040, 5041, 5042, 5043, 5044, 5045, 5046, 5047, 5048, 5049, 5050, 5051, 5052, 5053, 5054, 5055, 5056, 5057, 5058 din 21 ianuarie 2016 emise de Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din România a respins cererea formulată de Arhiepiscopia Sucevei şi Rădăuţilor prin care s-a solicitat restituirea imobilele înscrise în CF nr. x a comunei cadastrale Frasin, identice parcelelor cadastrale nr. 22, 338, 3/1, 5/7, 49/1, 49/2, 49/4, 97/2, 97/4, 97/5, 100/13, 102/1, 119/1, 119/2, 128/2, 128/3, 128/4, 128/5, 503/2, 503/3, 3/3, 476, 29/2 şi 49/8, motivat de faptul că Fondul Bisericesc Ortodox Român al Bucovinei, ale cărui drepturi au fost valorificate de centrul eparhial în condiţiile art. 4 alin. (1) din O.U.G. nr. 94/2004, nu a fost proprietarul imobilelor revendicate.

Pentru a decide astfel autoritatea pârâtă a avut în vedere că prin decizia civilă nr. 147/A/2013 pronunţată în dosar nr. x/2010 de Curtea de Apel Cluj, irevocabilă prin decizia nr. 3332/27.11.2014 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, s-a respins acţiunea în revendicare imobiliară formulată de Fondul Bisericesc Ortodox Român al Bucovinei - Arhiepiscopia Sucevei şi Rădăuţilor, stabilindu-se cu putere de lucru judecat că Fondul Bisericesc Ortodox al Bucovinei desfiinţat prin Decretul nr. 273/1949 nu a fost proprietarul bunurilor revendicate de reclamant, printre acestea fiind şi imobilele înscrise în CF nr. x a comunei cadastrale Frasin.

Din moment ce pârâta înţelege să se prevaleze de efectele substanţiale ale hotărârii judecătoreşti prin care s-a respins acţiunea în revendicare, iar reclamanţii contestă incidenţa în cauză a prezumţiei puterii de lucru judecat, invocând circumstanţe noi care probează existenţa dreptului, instanţa de fond a apreciat că esenţa problemei dezlegate prin decizia nr. 147/A/2013, irevocabilă prin decizia nr. 3332/27.11.2014, poate fi rezumată într-un paragraf ce a fost citat "Faţă de toate cele ce preced, nu s-ar putea considera că bunurile revendicate în prezent de reclamantă au fost preluate abuziv de Statul Român, prin efectul Decretului nr. 273 emis în anul 1949. În realitate, aşa după cum rezultă, în anul 1949, la momentul emiterii acestui act normativ, Fondul nu avea în patrimoniul său un drept de proprietate deplină asupra bunurilor pe care le deţinea, ci un drept de administrare, corespunzător proprietăţii publice, care includea atributele posesiei, folosinţei şi dispoziţiei, exercitate în limitele legale".

În esenţă, puterea lucrului judecat printr-o hotărâre judecătorească semnifică, în sens larg, faptul că o cerere nu poate fi judecată în mod definitiv decât o singură dată, iar hotărârea este prezumată că exprimă adevărul şi nu trebuie să fie contrazisă de o altă hotărâre. Principiul comportă întotdeauna două valenţe: una materială, de prezumţie legală irefragabilă de adevăr judiciar în sensul judecăţii irevocabile şi una procesuală, de excepţie procesuală de fond care împiedică desfăşurarea unui nou proces cu privire la acelaşi drept.

Dacă manifestarea de excepţie procesuală, care corespunde unui efect negativ, extinctiv, de natură să oprească a doua judecată, presupune tripla identitate de părţi, obiect şi cauză, nu la fel se întâmplă atunci când efectul hotărârii se manifestă pozitiv, demonstrând la nivel substanţial modalitatea în care au fost dezlegate anterior anumite aspecte litigioase în raporturile dintre părţi, fără posibilitatea de a mai fi contrazise, din nevoia de ordine şi stabilitate juridică.

Dreptul la acţiune exercitat în cauza pe rol îşi găseşte originea în prevederile O.U.G. nr. 94/2000 care reglementează procedura specială de restituire a imobilelor care au aparţinut cultelor religioase din România şi au fost preluate în mod abuziv, cu sau fără titlu, de statul român în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.

Ori, din moment ce în acţiunea în revendicare de drept comun instanţa de judecată a hotărât că Fondul Bisericesc Ortodox al Bucovinei nu a fost titular al dreptului de proprietate şi nu a avut loc o preluare abuzivă a bunurilor revendicate, efectul pozitiv al lucrului judecat anterior se impune în cadrul litigiului pendinte, fără posibilitatea de a mai fi contrazis prin adoptarea unei soluţii diametral opuse cu privire la existenţa aceluiaşi drept de proprietate şi a pretinsei preluări abuzive.

Prin urmare, judecătorul fondului şi-a însuşit punctul de vedere al autorităţii pârâte şi a constatat că în cauză nu este dată incidenţa art. 1 din O.U.G. nr. 94/2000 în sensul în care bunul a cărui retrocedare se solicită nu a fost preluat abuziv din patrimoniul Fondului Bisericesc Ortodox al Bucovinei de statul român în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.

Reclamanţii s-au apărat în contra prezumţiei de adevăr ce rezidă din conţinutul deciziei nr. 147/A/2013 argumentând că respingerea prezentei acţiuni exclusiv în considerarea hotărârii judecătoreşti anterioare încalcă dreptul material de acces la instanţă, cu atât mai mult cu cât se aduc probe noi, şi anume contractul de vânzare cumpărare încheiat la 13.06.1870 prin care Visteria de stat împărătească şi regească a vândut Fondului Bisericesc Greco - Ortodox Bucovinean bunurile camerale de pe domeniile de stat Câmpulung şi Zuczka.

Curtea de apel a reţinut însă că dreptul la un proces echitabil garantat de art. 6 paragr. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului trebuie interpretat în lumina preambulului acesteia care enunţă preeminenţa dreptului ca element de patrimoniu comun al tuturor statelor contractante. Unul din elementele fundamentale ale preeminenţei dreptului este principiul securităţii raporturilor juridice, care înseamnă, printre altele, că o soluţie definitivă a oricărui litigiu nu trebuie rediscutată.

Cum Fondul Bisericesc Ortodox Român al Bucovinei a avut posibilitatea de a supune situaţia atenţiei unei instanţe, care a decis asupra caracterului neîntemeiat al pretenţiilor sale, rezultă că refuzul de a se reevalua fondul dreptului cu privire la care s-a statuat irevocabil anterior, nu afectează accesul la justiţie, care poate fi supus unor limitări sau restricţii, compatibile dreptului la un proces echitabil. Soluţia contrară ar afecta caracterul uniform al justiţiei şi ar echivala cu crearea unei situaţii de incertitudine, ce atinge drepturile câştigate de părţile cu interese adverse din procesul anterior, relevanţă deosebită având situaţia intervenienţilor persoane fizice cărora li s-a reconstituit dreptul de proprietate pe terenurile revendicate de reclamante şi ale căror interese nu pot fi subordonate pretenţiilor procesuale ale acestora din urmă, în afara remediului oferit de art. 322 pct. 5 C. proc. civ.

Judecătorul fondului a prezentat şi o sinteză a propriilor constatări asupra drepturilor pretinse de actuala fundaţie Fondul Bisericesc Ortodox Român al Bucovinei, fără ca prin aceasta să se aducă atingere celor statuate irevocabil, ci, din contră, în sprijinul şi aprecierea caracterului legal şi temeinic al actului de justiţie înfăptuit prin hotărârile judecătoreşti precedente.

În urma Convenţiei turco-austriece din 7 mai 1775 a avut loc o confiscare a averilor episcopeşti şi mănăstireşti din Bucovina, însă, pentru atenuarea impactului social al acestei măsuri, Statul Austriac a pus bazele fundaţiei Fondul Bisericesc Ortodox Român al Bucovinei, înfiinţată în anul 1786 prin afectarea patrimoniului averilor bisericeşti încamerate în anul 1781, în scopul declarat de păstrare a cultului şi de înfăptuire a binelui obştesc. Demn de reţinut este că împăratul avea exclusivitatea deciziilor ce priveau administrarea, conservarea şi întrebuinţarea mijloacelor fondului, organele de control erau cele fiscale austriece, iar administrarea averilor bisericeşti încamerate era asigurată de dregători de stat. Toate acestea conduc la concluzia formei de organizare a Fondului, care în timp şi-a schimbat doar denumirea, ca fiind cel specific unei instituţii publice, chiar dacă terminologia formală nu era specifică epocii.

În acest context se circumscrie contractul de vânzare cumpărare încheiat la 13.06.1870 prin care Visteria de stat împărătească şi regească a vândut Fondului Bisericesc Greco - Ortodox Bucovinean bunurile camerale de pe domeniile de stat Câmpulung şi Zuczka. Altfel spus, Fondul, ca fundaţie creată de stat, pentru administrarea unor bunuri proprietate de stat şi al cărui conducere era asigurată de demnitarul numit de împărat în Bucovina, a cumpărat, în această calitate şi pentru realizarea scopului stabilit de fondatorul Statul Austriac, domeniile de stat Câmpulung şi Zuczka.

Ori, în aceste condiţii, instanţa de fond a arătat că are serioase rezerve că efectele vânzării de care se prevalează părţile reclamante ar impune reţinerea unui drept de proprietate privată în patrimoniul Fondului din moment ce, potrivit organizării sale, acesta nu putea fi tradus ca o proprietate particulară a bisericii.

Chiar trecând peste aceasta, se observă că imobilele la care se referă contractul nu au fost individualizate deşi o parte din bunurile camerale au fost excluse de la vânzare, fără a fi de asemenea indicate, iar în colile de carte funciară nu apare niciunde menţionat acest titlu în condiţiile în care înscrierea sa avea efect constitutiv de drept şi potrivit clauzelor contractuale acordul visteriei împărăteşti pentru înscriere era dat numai după achitarea primei rate din preţul de vânzare. Prin urmare nu a fost considerat concludent pentru probarea existenţei şi întinderii dreptului acest înscris, a cărui însemnătate oricum se pierde în contextul evenimentelor ulterioare.

Astfel, după Unirea din anul 1918 locul Statului Austriac a fost luat de Statul Român, următorul moment important pentru organizarea Fondului fiind apariţia Legii de organizare a Bisericii Ortodoxe Române din 6 mai 1925, care în art. 39 - 43 face referire expresă la acesta.

Esenţiale sunt prevederile art. 40 din Lege potrivit cărora "Fondul acesta este persoană juridică şi va fi administrat, prin consiliul eparhial, sub preşedinţia Arhiepiscopului şi Mitropolitului Bucovinei, care-l va reprezenta în justiţie şi în toate actele sale. Regulile de administraţie pentru averile fondului, care constă în cea mai mare parte din domeniu păduros şi agricol, vor fi în interesul bunului mers cele prevăzute pentru administrarea şi exploatarea domeniilor statului".

Mai mult, din moment ce prin art. 1 din Legea nr. 21 din 6 februarie 1924 pentru persoanele juridice s-a arătat că persoanele juridice de drept public se creează numai prin lege, fiind considerate persoane juridice de drept privat asociaţiile şi fundaţiile fără scop lucrativ sau patrimonial, create şi organizate de particulari şi care nu pot dobândi personalitate juridică decât în condiţiile acestei legi, în mod cert persoana juridică la care se referă art. 40 din Legea de organizare a Bisericii Ortodoxe Române din 6 mai 1925 nu poate fi decât o persoană juridică de drept public.

Organizarea Fondului în maniera arătată a fost detaliată în Regulamentul pentru aplicarea dispoziţiilor art. 39 - 43 din legea pentru organizarea bisericii ortodoxe române privitoare la "Fondul Bisericesc Ortodox Român al Bucovinei" din 20 noiembrie 1925 în care a fost definită juridic fundaţia, de acum numită Fondul Bisericesc Ortodox Român al Bucovinei, ca fiind o fundaţie specială, de sine stătătoare, organizată ca persoană juridică de drept public, a cărei conducere superioară a fost încredinţată Consiliului Eparhial al Mitropoliei Bucovinei sub preşedinţia Mitropolitului. Ca organe de control au fost desemnate ministerele agriculturii şi cultelor, funcţionarii care îl deserveau erau toţi funcţionari publici, regulile de administraţie fiind cele specifice domeniilor Statului şi în conformitate cu legea contabilităţii publice pentru instituţii autonome (art. V, VI şi IX).

După câteva intervenţii legislative fără semnificaţie deosebită, ultimul moment important este cel al intrării în vigoare a Legii nr. 360/1940 pentru organizarea Fondului Bisericesc Ortodox Român din Bucovina, astfel cum a fost modificată, în care se arată că "Fondul Bisericesc Ortodox Român din Bucovina, rezultat din ctitorii voievodale, este şi rămâne o fundaţiune de sine stătătoare pusă sub Înaltul Patronaj al Maiestăţii Sale Regelui"(art. 1) şi "Fondul Bisericesc Ortodox Român din Bucovina este persoană juridică de drept public, având ca scop întărirea Bisericii Ortodoxe Române, ridicarea vieţii culturale şi sociale la hotarele de nord ale ţării" (art. 2).

Prin urmare, ceea ce trebuie remarcat pentru perioada 1918 - 1945 este faptul că Fondul Bisericesc Ortodox Român al Bucovinei a fost o fundaţie de sine stătătoare, persoană juridică de drept public a cărei activitate, asigurată de funcţionari publici, a fost permanent sub supravegherea şi controlul organelor de stat.

Niciun moment în intervalul 1918 - 1945 Fondul Bisericesc Ortodox Român al Bucovinei nu a aparţinut Bisericii Ortodoxe Române şi în niciun moment nu a fost titularul vreunui drept de proprietate privată asupra bunurilor din patrimoniului său, care erau proprietate publică a Statului Român, confuzia ce se vrea valorificată de părţile reclamante fiind generată de împrejurarea că scopul acestei fundaţii a fost acela de a asigura procurarea de venituri pentru cult şi instruire în beneficiul Bisericii Ortodoxe Române, aspect pe care instanţa nu îl contestă.

După cum Biserica Ortodoxă Română şi nici vreo formă privată de organizare a acesteia nu au dispus ca şi proprietari, în accepţia juridică a noţiunii, de "averea" Fondului Bisericesc Ortodox Român al Bucovinei, care a fost creat doar ca o formă publică de finanţare, printre altele, a activităţilor ecleziastice, în mod cert la momentul anului 1945 nu exista vreun drept care să poată fi în prezent valorificat în condiţiile art. 1 din O.U.G. nr. 94/2000.

Cu alte cuvinte, deşi Fondul Bisericesc Ortodox Român al Bucovinei a acţionat cu o oarecare autonomie în exploatarea patrimoniului ce reprezenta "averea" sa, cumpărând terenuri, contractând împrumuturi, constituind ipoteci, apărând dreptul de administrare asupra bunurilor inclusiv în instanţă (probe depuse la dosar), acesta nu a dispus liber şi exclusiv de patrimoniul respectiv nici măcar în perioadele în care implicarea bisericii la nivel de conducere a fost activă, resimţind pe deplin impactul controlului exercitat de stat, demnă de amintit fiind reducerea substanţială a valorii sale prin împroprietărirea ţăranilor din 1921.

Ca atare, dreptul de proprietate privată a bisericii asupra averilor mănăstireşti a fost pierdut încă din 1781 şi nu ca urmare a evenimentelor ulterioare anului 1945, asupra cărora nu este necesar să se insiste, când singurul aspect care într-adevăr ar trebui poate remarcat este faptul că odată cu instaurarea regimului comunist în România s-a luat decizia lichidării fundaţiei, obligaţia finanţării nevoilor bisericii, în limitele compatibile noii ideologii, trecând direct asupra statului.

Înalta Curte apreciază drept legală sentinţa atacată şi îşi însuşeşte considerentele acesteia, neputând fi reţinută incidenţa motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 din noul C. proc. civ.

Nu este întemeiată critica recurenţilor potrivit căreia prin instituirea prezumţiei de lucru judecat, care nu permite dovada contrară, ar fi afectată însăşi ideea de dreptate. Înalta Curte are în vedere că prin decizia nr. 66/2017, Curtea Constituţională a respins, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 328 alin. (2) din noul C. proc. civ., invocată în prezentul dosar, reţinând că nu se poate susţine în mod rezonabil că reglementarea legală a autorităţii de lucru judecat ce însoţeşte hotărârea judecătorească ar contraveni ideii de dreptate, reglementată prin art. 1 alin. (3) din Constituţie, dat fiind că există remedii procesuale de natură a contracara efectele injuste ale unei hotărâri judecătoreşti definitive, şi anume căile extraordinare de atac.

Contrar susţinerilor recurenţilor, instanţa de fond a reţinut în mod corect incidenţa prevederilor art. 431 alin. (2) din noul C. proc. civ., prin invocarea efectului pozitiv al autorităţii de lucru judecat. Aceasta, în condiţiile în care în considerentele deciziei nr. 147/A/2013 a Curţii de Apel Cluj, secţia I civilă, pronunţată în dosarul nr. x/2010 (definitivă prin decizia nr. 3332/2014 a ICCJ, secţia I civilă), s-a reţinut că nu se poate considera că bunurile revendicate au fost preluate abuziv de Statul Român, prin efectul Decretului nr. 273 emis în anul 1949, dat fiind că, la momentul emiterii acestui act normativ, reclamanta Fondul Bisericesc Ortodox Român al Bucovinei (ce va fi denumit în cele ce urmează Fondul) nu avea în patrimoniul său un drept de proprietate deplină asupra bunurilor pe care le deţinea, ci un drept de administrare, corespunzător proprietăţii publice, care includea atributele posesiei, folosinţei şi dispoziţiei, exercitate în limitele legale.

Înalta Curte constată că argumentul din considerentele deciziei menţionate a Curţii de Apel Cluj referitor la lipsa unor dovezi indubitabile ale existenţei dreptului de proprietate şi întinderii acestuia cu privire la fiecare bun revendicat este un argument suplimentar, bazat pe ipoteza acceptării tezei potrivit căreia Fondul ar fi avut un drept de proprietate deplină asupra bunurilor din patrimoniul său. Această teză fusese însă infirmată în prealabil în cuprinsul aceloraşi considerente (conf. pg. 97-98, 108-110 din decizia nr. 147/A/2013 a Curţii de Apel Cluj, secţia I civilă), iar criticile formulate cu referire la acest aspect au fost considerate nefondate de către instanţa de recurs, respectivele considerente nefiind înlăturate.

Cât priveşte criticile recurenţilor prin care se susţine încălcarea dreptului la un proces echitabil, Înalta Curte reţine că în dosarul nr. x/2010 Arhiepiscopia Sucevei şi Rădăuţilor (denumită în cele ce urmează Arhiepiscopia) a avut calitatea de reprezentant al Fondului, astfel că nu se pune problema imposibilităţii acesteia de exercitare a dreptului la apărare. Aceasta în condiţiile în care, în prezentul litigiu Arhiepiscopia nu invocă un drept propriu asupra bunurilor ce fac obiectul litigiului, ci susţine acelaşi drept de proprietate deplină al Fondului, problemă tranşată însă definitiv, conform celor arătate mai sus.

De asemenea, Înalta Curte constată că invocarea contractului de vânzare cumpărare din 13 iunie 1870 reprezintă, după cum arată chiar recurenta, o circumstanţă nouă, iar nu un temei juridic nou invocat de aceasta, pentru a se putea susţine lipsa identităţii de cauză între prezentul litigiu şi cel ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2010 Însă, în opinia Înaltei Curţi, această circumstanţă nu este "decisivă" în contextul în care nu este de natură să infirme lipsa unui drept de proprietate deplină a Fondului asupra bunurilor deţinute; în cuprinsul deciziei nr. 147/A/2013 a Curţii de Apel Cluj, secţia I civilă s-a reţinut, de altfel, că patrimoniul Fondului a variat în decursul timpului, datorită vânzării unor proprietăţi, dar şi prin achiziţii de terenuri noi (pg. 101 din decizie), fără ca aceste operaţiuni juridice să schimbe natura drepturilor Fondului asupra bunurilor din patrimoniul său.

Înalta Curte apreciază că nu există similaritate între prezentul litigiu şi cele ce au făcut obiectul hotărârilor Curţii Europene a Drepturilor Omului pronunţate în cauzele Caracaş împotriva României şi Lungoci împotriva României, în condiţiile în care în dosarul nr. x/2010 acţiunea a fost soluţionată pe fond iar, astfel cum s-a arătat mai sus, contractul de vânzare cumpărare nu constituie un temei juridic distinct de cel al acţiunii iniţiale.

Nu sunt întemeiate nici criticile recurenţilor referitoare la încălcarea de către instanţa de fond a principiilor fundamentale ale procesului civil, pentru motivele ce vor fi arătate în cele ce urmează.

Nu se poate susţine că instanţa de fond a ignorat principiul legalităţii, consacrat de prevederile art. 7 din noul C. proc. civ., atâta timp cât aceasta a dat eficienţă normelor ce reglementează autoritatea de lucru judecat.

Totodată, nu poate fi susţinută o încălcare a principiului egalităţii, prevăzut de art. 8 din acelaşi act normativ în raport cu o pretinsă inegalitate de tratament faţă de alţi proprietari tabulari, dat fiind că principiul egalităţii se referă la părţile aceluiaşi proces. Oricum, din actele dosarului nu rezultă că recurenta-reclamantă ar fi fost discriminată în raport cu alte persoane, aflate într-o situaţie juridică similară.

Cât priveşte principiul aflării adevărului, Înalta Curte apreciază că acesta a fost respectat, atâta timp cât judecătorul fondului a soluţionat litigiul conform regulilor de drept aplicabile, conformându-se astfel prevederilor art. 22 alin. (1) din noul C. proc. civ.

Înalta Curte mai constată că ulterior pronunţării sentinţei atacate, în Monitorul Oficial au fost publicate deciziile Curţii Constituţionale nr. 618/2016 şi nr. 66/2017. În considerentele acestora s-a arătat, în esenţă, că nu poate exista identitate între destinatarii O.U.G. nr. 94/2000, în speţă cultele religioase, şi alte persoane juridice, de drept public sau privat, precum fundaţiile, din categoria cărora a făcut parte şi Fondul Bisericesc Ortodox Român din Bucovina. Un cult religios, pe de o parte, şi o fundaţie, pe de altă parte, sunt persoane juridice distincte, iar această diferenţă de personalitate juridică denotă o diferenţă de patrimonii. Nici chiar din punctul de vedere al dispoziţiilor trecute şi prezente din Statutul pentru organizarea şi funcţionarea Bisericii Ortodoxe Române nu există identitate juridică între sintagma "patrimoniu bisericesc" pe de o parte, ce include, în mod generic, şi bunurile fundaţiilor constituite de Biserică, şi cea de "patrimoniu al fundaţiilor şi asociaţiilor bisericeşti", pe de altă parte, ce include bunuri care sunt în proprietatea acestora din urmă şi se administrează de Biserică, dacă au fost constituite de aceasta.

Instanţa de contencios constituţional a mai constatat că Fondul Bisericesc Ortodox Român al Bucovinei era o fundaţiune specială înfiinţată prin lege, aşadar, nu de Biserică, tocmai pentru că bunurile imobile administrate de fond aparţineau statului. Prin urmare, din moment ce aceste bunuri imobile nu aparţineau Fondului Bisericesc Ortodox Român al Bucovinei, cu atât mai puţin puteau face parte din proprietatea Bisericii (sub regimul de averi sau bunuri comune), persoană juridică distinctă. Astfel, Fondul Bisericesc Ortodox Român al Bucovinei nu se circumscrie ideii de cult religios, fiind o fundaţiune specială - cu caracter public - ce nu poate fi, printr-un mimetism juridic, readusă în dreptul pozitiv prin aplicarea prevederilor Legii nr. 21/1924 sau a Ordonanţei Guvernului nr. 26/2000.

De asemenea, cu privire la obiectul restituirii, Curtea Constituţională a reţinut că O.U.G. nr. 94/2000 are caracter reparatoriu şi vizează numai bunurile imobile preluate abuziv de stat în timpul regimului comunist, şi anume în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989; or, în cauza de faţă se ridică probleme care exced conţinutului normativ al ordonanţei de urgenţă în sensul că sunt vizate bunuri imobile care nu au fost preluate abuziv de stat în perioada antereferită, regimul juridic al acestora fiind stabilit în baza unor realităţi normative ce premerg anului 1945.

Concluzionând, instanţa de contencios constituţional a constatat că prevederile art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 94/2000 îndeplinesc criteriile de claritate, precizie şi previzibilitate, operaţiunea de retrocedare vizând numai bunurile imobile care au aparţinut cultelor religioase.

Având în vedere că obligativitatea deciziilor Curţii Constituţionale vizează nu numai dispozitivul, ci şi considerentele acestora, Înalta Curte constată că, în raport cu cele reţinute în deciziile sus menţionate, nu sunt întemeiate susţinerile recurentei referitoare la includerea imobilelor ce fac obiectul litigiului în categoria imobilelor ce au aparţinut unui cult religios ("avere bisericească"), iar susţinerile referitoare la proprietatea deplină a Fondului asupra acestor bunuri şi la nevalabilitatea Decretului nr. 273/1949 sunt lipsite de relevanţă.

2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamanţii Arhiepiscopia Sucevei şi Rădăuţilor şi Fondul Bisericesc Ortodox Român al Bucovinei împotriva sentinţei nr. 198 din 5 septembrie 2016 pronunţată de Curtea de Apel Suceava, secţia de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanţii Arhiepiscopia Sucevei şi Rădăuţilor şi Fondul Bisericesc Ortodox Român al Bucovine împotriva sentinţei nr. 198 din 5 septembrie 2016 a Curţii de Apel Suceava, secţia de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 29 octombrie 2019.