Excise warehouse authorization revocation upheld; annulment action time-barred

Şedinţa publică din data de 25 octombrie 2019

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Cererea de chemare în judecată

Prin acţiunea formulată reclamanta S.C. A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Finanţelor Publice, a solicitat anularea deciziei nr. 149 din 30.07.2010 emisă de intimata-pârâtă prin Comisia pentru Autorizarea Operatorilor de Produse Supuse Accizelor Armonizate şi suspendarea în tot a executării deciziei nr. 149/30.07.2010, până la soluţionarea definitivă şi irevocabilă a cauzei.

2. Soluţia instanţei de fond

Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa nr. 110 din 29 martie 2017, a admis excepţia tardivităţii cererii de anulare, a respins ca tardiv formulată cererea de anulare a Deciziei nr. 149/30.07.2010 emisă de pârât şi a respins ca neîntemeiată cererea de suspendare a executării Deciziei nr. 149/30.07.2010, formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Finanţelor Publice.

3. Calea de atac exercitată

Împotriva hotărârii instanţei de fond reclamanta S.C. A. S.R.L. a declarat recurs.

Recursul este întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

După o amplă prezentare a situaţiei de fapt, în motivarea recursului se arată că instanţa a apreciat, în urma unei analize superficiale, incomplete, subiective şi deconcertante, că actul administrativ fiscal atacat, respectiv decizia nr. 149/30.07.2010 de revocare a autorizaţiei de antrepozit fiscal, nu ar fi în relaţie de subsecvenţialitate cu un act administrativ fiscal nul şi, ca urmare, în cauză nu ar fi aplicabile dispoziţiile art. 47 Codul de procedură fiscală, coroborat cu art. 2 Codul de procedură fiscală şi întărite prin prevederile Legii 126/2011 de aprobare a O.U.G. nr. 88/2010.

Însuşi preambulul deciziei nr. 149/30.07.2010 arată clar şi desluşit, uşor de observat printr-un raţionament curat, de bună credinţă, că decizia nr. 149/30.07.2010 este consecinţa finală a unui şir de acte care au avut ca punct de plecare emiterea şi punerea în executare silită a deciziei de impunere nr. x/19.08.2009, anulată.

În preambulul citat se menţionează clar că solicitarea nr. 1211/21.01.2010 a fost cauzată de suspendarea activităţii antrepozitului.

Recurenta consideră că a făcut dovada că decizia nr. 7404/23.11.2009 de suspendare a activităţii antrepozitului a fost anulată, la rândul ei, prin hotărârea nr. 1390/23.03.2017 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti în dosar nr. x/2014, definitivă, ca act subsecvent faţă de decizia de impunere nr. x/19.08.2009, prin aplicarea art. 47 Codul de procedură fiscală.

Aplicarea prevederilor art. 47 Codul de procedură fiscală devine astfel imperativă în judecarea cererii deduse judecăţii.

În aceste condiţii, conform textului clar şi concis al acestei norme de drept material, coroborate cu art. 2 Codul de procedură fiscală de strictă precizare, sunt înlăturate de la aplicare dispoziţiile art. 11 din Legea nr. 554/2004 privind tardivitatea, după cum tot astfel sunt înlăturate de la aplicare şi prevederile art. 218 Codul de procedură fiscală, ca urmare a faptului că, potrivit art. 47 Codul de procedură fiscală, desfiinţarea actelor subsecvente faţă de un act nul intervine chiar şi în situaţia în care acestea au rămas definitive pe calea unor hotărâri administrative de atac sau judecătoreşti.

În susţinerea recursului sunt redate texte de lege incidente pricinii şi practică judiciară.

4. Apărările formulate în cauză

Intimatul Ministerul Finanţelor Publice a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

5. Soluţia instanţei de recurs

Analizând sentinţa atacată, prin prisma criticilor formulate de recurentă, a apărărilor expuse în întâmpinarea intimatului, Înalta Curte apreciază că recursul este nefondat.

Pentru a ajunge la această soluţie instanţa a avut în vedere următoarele considerente.

În ceea ce priveşte motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., în considerentele hotărârii "se vor arăta obiectul cererii şi susţinerile pe scurt ale părţilor, expunerea situaţiei de fapt reţinută de instanţă pe baza probelor administrate, motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor."

Verificând conţinutul sentinţei atacate, instanţa de control judiciar constată că aceasta îndeplineşte exigenţele menţionate, întrucât judecătorul fondului a expus în mod clar şi logic argumentele care au fundamentat soluţia adoptată.

Înalta Curte apreciază că motivarea hotărârii judecătoreşti înseamnă, în sensul strict al termenului, precizarea în scris a raţionamentului care îl determină pe judecător să admită sau să respingă o cerere de chemare în judecată.

În cauza de faţă, instanţa de control judiciar consideră că hotărârea recurată îndeplineşte cerinţele impuse de art. 425 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Motivul de recurs analizat are în vedere fiecare dintre argumentele de fapt şi de drept folosite de reclamant în cererea de chemare în judecată, instanţa având posibilitatea să le grupeze şi să le structureze în funcţie de problemele de drept deduse judecăţii, putând să le răspundă prin considerente comune.

În motivarea hotărârii judecătoreşti se regăsesc toate susţinerile invocate de partea reclamantă în legătură cu nelegalitatea actului administrativ contestat în cauză, astfel că sentinţa nu este susceptibilă de a fi reformată prin prisma motivului de recurs cercetat.

În ceea ce priveşte motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Din actele şi lucrările dosarului rezultă că prin Decizia nr. 149/30.07.2010 emisă de Ministerul Finanţelor Publice - Comisia pentru Autorizarea Operaţiunilor de Produse Supuse Accizelor Armonizate a fost revocată autorizaţia nr. x/24.10.2007, deţinută de reclamanta S.C. A. S.R.L., reţinându-se în sarcina acesteia nerespectarea prevederilor art. 20628 alin. (1) lit. d) şi j) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal.

Împotriva acestei decizii reclamanta a formulat contestaţie administrativă, iar prin Decizia nr. 169/14.09.2010, emisă de Comisia pentru Autorizarea Operaţiunilor de Produse Supuse Accizelor Armonizate din cadrul Ministerului Finanţelor Publice, contestaţia a fost respinsă ca neîntemeiată.

Decizia de soluţionare a contestaţiei nr. 169/14.09.2010 i-a fost comunicată reclamantei prin adresa nr. x/22.09.2010.

În conformitate cu dispoziţiile art. 218 alin. (2) din Codul de procedură fiscală, "Deciziile emise în soluţionarea contestaţiilor pot fi atacate de către contestatar sau de către persoanele introduse în procedura de soluţionare a contestaţiei potrivit art. 212, la instanţa judecătorească de contencios administrativ competentă, în condiţiile legii."

Potrivit dispoziţiilor art. 11 din Legea 554/2004:

"(1) Cererile prin care se solicită anularea unui act administrativ individual, a unui contract administrativ, recunoaşterea dreptului pretins şi repararea pagubei cauzate se pot introduce în termen de 6 luni de la:

a) data comunicării răspunsului la plângerea prealabilă;

. . . . . . . . . .

(2) Pentru motive temeinice, în cazul actului administrativ individual, cererea poate fi introdusă şi peste termenul prevăzut la alin. (1), dar nu mai târziu de un an de la data comunicării actului, data luării la cunoştinţă, data introducerii cererii sau data încheierii procesului-verbal de conciliere, după caz."

Înalta Curte constată că instanţa de fond în mod corect a reţinut că termenul de prescripţie de 6 luni, precum şi termenul de decădere de 1 an, pentru sesizarea instanţei a început să curgă de la data de 22.09.2010 când a fost comunicată decizia de soluţinoare a contestaţiei nr. 169/14.09.2010.

Prin urmare, termenul pentru sesizarea instanţei s-a împlinit la data de 22.03.2011 şi respectiv 22.09.2011.

Cum acţiunea reclamantei a fost înregistrată la data de 9.12.2016, Înalta Curte apreciază că instanţa de fond în mod corect a respins ca tardivă cererea de anulare a Deciziei nr. 149/30.07.2010.

În ceea ce priveşte incidenţa prevederilor art. 47 din O.G. nr. 92/2003 privind C. proc. civ., cu modificările şi completările ulterioare, Înalta Curte constată că judecătorul fondului în mod corect a apreciat că acestea nu sunt incidente în cauză deoarece Decizia nr. 149/30.07.2010 este o decizie de revocare a autorizaţiei de antrepozit fiscal de producţie băuturi spirtoase şi produse intermediare nr. x/24.10.2017 care nu a fost emisă în baza Deciziei de impunere nr. x/19.08.2009, ci, aşa cum reiese din însuşi preambulul acesteia, a fost emisă deoarece societatea reclamantă nu mai îndeplinea condiţiile pentru care a fost autorizată, respectiv condiţiile prevăzute de art. 20628din Codul fiscal, neavand aşadar caracter subsecvent deciziei de impunere.

Înalta Curte constată că instanţa de fond în mod corect a apreciat că nu poate fi primit argumentul recurentei potrivit căruia acest text din Codul de procedură fiscală ar institui o imprescriptibilitate care ar înlătura de la aplicare dispoziţiile art. 11 din Legea nr. 554/2004, în condiţiile în care Decizia nr. 149/30.07.2010 nu este un act subsecvent în raport de Decizia de impunere nr. x/19.08.2009.

De asemenea, Înalta Curte constată că şi celelalte critici formulate sunt nefondate, judecătorul fondului apreciind în mod corect, legal, starea de fapt dedusă judecăţii, hotărârea pronunţată nefiind susceptibilă de criticile formulate, dimpotrivă, aceasta a fost dată cu aplicarea corectă a dispoziţiilor legale aplicabile cauzei, după cercetarea atentă a fondului şi a probatoriilor administrate.

Prin urmare, instanţa constată că susţinerile şi criticile recurentei sunt neîntemeiate şi nu pot fi primite, iar instanţa de fond a pronunţat o hotărâre legală.

6. Temeiul legal al soluţiei instanţei de recurs

Pentru toate considerentele expuse la punctul anterior, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta S.C. A. S.R.L. împotriva sentinţei civile nr. 110 din 29 martie 2017 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 25 octombrie 2019.