Taxpayer wins partial VAT exemption and access to court; input VAT deduction denial and tax authority appeals stand.

Şedinţa publică din data de 24 octombrie 2019

Asupra recursului de faţă, din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Cererea de chemare în judecată

1. Prin acţiunea înregistrată la nr. x/2016 pe rolul Curţii de Apel Suceava, la data de 25 martie 2016, reclamanta S.C. A. S.R.L. Botoşani, în contradictoriu cu pârâtele Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili Bucureşti şi Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor Bucureşti, a solicitat, în principal, anularea deciziei de impunere privind obligaţiile fiscale suplimentare de plată stabilite de inspecţia fiscală pentru persoane juridice nr. x din data de 28.08.2015, precum şi a raportului de inspecţie fiscală nr. x din data de 27.08.2015, iar în subsidiar obligarea pârâtei la emiterea unei decizii de soluţionare a contestaţiei formulate în cadrul procedurii prealabile administrative împotriva deciziei de impunere nr. x din 28.05.2015 şi a raportului de inspecţie fiscală nr. x din 27.08.2015.

2. La data de 14 iunie 2016, reclamanta S.C. A. S.R.L. a formulat cerere de modificare a cererii de chemare în judecată şi a solicitat: anularea deciziei de impunere privind obligaţiile fiscale suplimentare de plată nr. x din data de 23.08.2015, emisă în baza raportului de inspecţie fiscală nr. x din data de 27.08.2015; anularea parţială a deciziei nr. 87 din data de 29.03.2016 privind soluţionarea contestaţiei formulate de A. S.R.L. din Botoşani, emisă de Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili, în ceea ce priveşte suma de 96.454.327 RON, şi obligarea pârâtei la reluarea procedurii de soluţionare a contestaţiei; anularea parţială a deciziei nr. 87 din data de 29.03.2016 în ceea ce priveşte suma de 1.297.026 RON;

II sentinţa pronunţată de instanţa de fond

3. Prin încheierea din 13 iunie 2016, curtea de apel a respins, ca nefondate, excepţiile netimbrării şi lipsei calităţii de reprezentant al Societăţii Civile de avocaţi B., invocate de pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală Bucureşti.

4. Prin încheierea din 5 septembrie 2016, curtea de apel a respins excepţia inadmisibilităţii acţiunii invocată de intimata Direcţia de Administrare a Marilor Contribuabili prin întâmpinarea depusă prealabil modificării cererii de chemare în judecată.

5. Prin sentinţa civilă nr. 214/13.09.2016, Curtea de Apel Suceava, secţia de contencios administrativ şi fiscal a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, invocată de intimata Direcţia de Administrare a Marilor Contribuabili, cu privire la capătul de cerere prin care s-a solicitat anularea deciziei de soluţionare a contestaţiei nr. 87/29.03.2016. A respins capătul de cerere vizând anularea deciziei de soluţionare a contestaţiei nr. 87/29.03.2016 formulat în contradictoriu cu Direcţia de Administrare a Marilor Contribuabili ca fiind promovat în contradictoriu cu o persoană lipsită de calitate procesuală pasivă.

6. A admis în parte contestaţia. A anulat decizia nr. F-MC 2122/28.08.2015, precum şi decizia de soluţionare a contestaţiei nr. 87/29.03.2016, cu privire la sumele de 148.731 RON reprezentând TVA, 165.097 RON reprezentând dobânzi şi 22.310 RON reprezentând penalităţi, stabilite în sarcina contestatoarei ca urmare a livrărilor efectuate către C..

II. Recursurile formulate de reclamantă şi pârâte

7. Împotriva acestei sentinţe au formulat recurs pârâta Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili Bucureşti, pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală şi reclamanta S.C. A. S.R.L. BOTOŞANI, prin cele trei recursuri fiind invocat motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 8) C. proc. civ.

8. Recurenta Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili, în motivarea recursului prin care a solicitat casarea în parte a sentinţei şi respingerea acţiunii, a criticat în primul rând respingerea excepţiei lipsei calităţii de reprezentant a Societăţii Civile de avocaţi B. şi a solicitat instanţei să constate că cererea de chemare în judecată nu a fost semnată de către administratorul special; a invocat faptul că din art. 56 alin. (2), art. 85 alin. (4), art. 5 pct. 4) din Legea nr. 85/2014 rezultă că, de la data la care se dispune intrarea în insolvenţă, persoana juridica debitoare nu mai are dreptul la propria administrare, aceasta fiind preluată de către administratorul judiciar/lichidatorul judiciar, iar din acţiunea formulată nu rezultă că administratorul special ar fi aprobat acţiunea formulată de reprezentantul reclamantei.

9. Cu privire la soluţia instanţei de fond privind sumele de 148.731 RON reprezentând TVA, 165.097 RON reprezentând dobânzi şi 22.310 RON reprezentând penalităţi, stabilite ca urmare a livrărilor efectuate către C., a arătat că în mod eronat instanţa de fond a exonerat reclamanta de la plata acestor sume; a prezentat situaţia de fapt şi a arătat că faptul că autorităţile fiscale suedeze nu au confirmat existenţa unor achiziţii intracomunitare în Suedia efectuate şi raportate ca atare de operatorul intracomunitar C. este pe deplin justificat de contextul in care s-au realizat aceste tranzacţii, întrucât, conform reglementărilor europene în materie de TVA, locul achiziţiei intracomunitare de bunuri este în statul membru in care au sosit bunurile, în acest caz in Bulgaria.

10. Organele de inspecţie fiscală au constatat şi faptul că livrările de bunuri către partenerul din Suedia au fost efectuate la comanda telefonică a lui D., transportul efectuându-se cu mijloace de transport ale furnizorului de bunuri. Documentele de transport prezentate nu conţin toate elementele prevăzute de normele legale în vigoare, respectiv nu toate scrisorile de trăsură conţin ştampila destinatarului, astfel că nu se confirmă livrările de mărfuri la destinaţiile menţionate sau la alte destinaţii din spaţiul comunitar, în plus facturile emise pentru livrările efectuate nu poartă semnătura cumpărătorului şi nu sunt însoţite de avize de expediţie a bunurilor semnate şi ştampilate; autorităţile fiscale din Suedia au precizat în mod clar că pentru codul de TVA x numele societăţii este D./C.. şi nu C., D./C. nu are contract încheiat cu S.C. A. S.R.L. pentru livrare de bunuri şi nu s-au prezentat documente care să ateste că marfa a fost transportată din România în alt stat membru în conformitate cu art. 10 alin. (1) din Ordinul ministrului Finanţelor Publice 2222/2006.

11. Faţă de cele menţionate, a solicitat să se constate că aprecierea acestor aspecte de către instanţa de fond ca fiind "neconcordanţe minore" o îndreptăţeşte să afirme că analiza acestor operaţiuni făcută de către instanţa de fond este una subiectivă, instanţa ignorând faptul că organele de inspecţie fiscală au avut în vedere pe lângă înscrisuri şi răspunsul la solicitarea de informaţii primită de la autorităţile fiscale din Suedia, din care rezultă în mod indubitabil că societatea din Suedia nu are contract încheiat cu reclamanta pentru livrarea de bunuri, nu înregistrează în contabilitate, nu declară şi nu plăteşte suma de 184.474,88 Euro, şi nicidecum doar pe baza "exclusivă a unor dubii ale organelor de inspecţie fiscală". In ceea ce priveşte eventualele suspiciuni de fraudă care ar putea plana asupra clientului suedez, petenta susţine faptul că, în conformitate cu decizia Curţii de Justiţie a Uniunii Europene în cazul C-409/Teleos, neacordarea scutirii de TVA pentru livrări intracomunitare in astfel de situaţii nu este permisă atât timp cât nu se demonstrează ca furnizor însuşi a participat la frauda fiscală.

12. Recurenta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, în motivarea recursului, prin care a solicitat casarea în parte a sentinţei şi respingerea acţiunii, a arătat că, faţă de răspunsul autorităţilor fiscale suedeze, nu poate fi primita aserţiunea instanţei de fond că interpretarea autorităţilor române este nerezonabilă.

13. Conform legii, sunt scutite de TVA livrările intracomunitare de bunuri către o persoană care îi comunică furnizorului un cod valabil de înregistrare în scopuri de TVA, atribuit de autorităţile fiscale din alt stat membru, scutirea se justifică pe baza facturii care trebuie să conţină informaţiile obligatorii prevăzute de lege şi în care să fie menţionat codul de înregistrare în scopuri de TVA atribuit cumpărătorului în alt stat membru.

14. Instanţa de fond a analizat doar neconcordanţa dintre numele real al deţinătorului de cod în scopuri de TVA şi cel inscris pe facturi, însă a scăpat din vedere că firma D./C. nu a înregistrat achiziţii de bunuri din România, astfel încât nu se poate reţine că ar fi întrunite condiţiile scutirii de taxă, fiind evident că intimata nu putea beneficia de scutirea de TVA în condiţiile în care, ca urmare a informaţiilor primite de la administraţia din Suedia, D./C. nu are contract încheiat cu S.C. A. S.R.L. pentru livrarea de bunuri şi nu s-au prezentat documente care să ateste că marfa a fost transportată din România în alt stat membru, conform art. 10 alin. (1) din OMFP 2222/2006. Pentru a justifica livrările intracomunitare, societatea a prezentat facturi, avize de însoţire a mărfii, scrisori de transport şi certificate de conformitate, din analiza acestora rezultând că transportul a fost realizat de furnizor, cu mijloace proprii; în ceea ce priveşte documentele de transport, acestea nu conţin întotdeauna ştampila destinatarului, astfel că nu conţin elemente care să confirme livrarea mărfurilor la destinaţia înscrisă pe facturi, facturile emise nu sunt semnate şi ştampilate de cumpărător, nu au fost întocmite, în toate cazurile, avize de expediere a mărfurilor, iar avizele întocmite nu sunt semnate şi ştampilate de cumpărător.

15. Precizează că scutirea de taxă pe valoarea adăugată pentru livrările intracomunitare de bunuri se justifică pe baza facturii care trebuie să conţină informaţiile obligatorii prevăzute de lege, şi în care să fie menţionat codul de înregistrare în scopuri de TVA atribuit cumpărătorului în alt stat membru. Or, în raport de informaţiile primite din Suedia, rezultă în mod cert că societatea care deţine codul TVA x nu are calitate de cumpărător, întrucât nu a achitat/plătit niciodată suma de 184.474,88 Euro (echivalentul a 782.794,69 RON) către societatea din România.

16. În motivarea recursului, prin care a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii atacate şi trimiterea spre o nouă judecată la Curtea de Apel Suceava, recurenta S.C. A. S.R.L. a prezentat situaţia de fapt şi a arătat că sentinţa este nelegală si netemeinică.

17. În ceea ce priveşte măsura de suspendare a soluţionării contestaţiei cu privire la suma de 96.545.327 RON, a reiterat faptul că din analiza dispoziţiilor art. 214 alin. (1) lit. a) Codul de procedură fiscală rezultă că suspendarea soluţionării contestaţiei nu se impune în mod obligatoriu în orice situare în care autoritatea fiscală este învestită cu analiza unor creanţe fiscale care fac şi obiectul unei acţiuni penale, concluziile echipei de inspecţie fiscală nu au avut la bază o constatare completă a tuturor împrejurărilor edificatoare în cauză, fiind în mod evident viciate, autoritatea fiscală trebuia să se raporteze la definiţia proporţionalităţii şi a celorlalte exigenţe ale dreptului la o bună administrare, pentru că, în caz contrar, s-ar accepta incidenţa art. 214 alin. (1) lit. a) Codul de procedură fiscală în cazul oricărui demers formal de sesizare a organelor penale, cu consecinţa amânării nepermise a soluţiei în procedura administrativă.

18. Referitor la dreptul de deducere al TVA pentru achiziţiile efectuate de la societatea E. S.R.L., a arătat că a efectuat achiziţii de animale vii pentru sacrificare de la această societate comercială, societate care, conform datelor disponibile pe pagina de internet a Ministerului Finanţelor Publice, a fost înfiinţată în data de 26 iulie 2011, astfel că nu a putut verifica informaţii istorice cu privire la bonitatea acestui furnizor, a considerat de bună-credinţă că furnizorul demarase şi procedurile de înregistrare în scopuri de TVA; în informaţiile disponibile la Registrul Comerţului nu mai există, încă din 2007, informaţii cu privire la înregistrarea în scopuri de TVA a societăţilor comerciale, întrucât după 1 ianuarie 2007 înregistrarea în scopuri de TVA se realizează prin proceduri separate, derulate strict cu organele fiscale şi fără nicio legătură cu Registrul Comerţului; în luna iulie 2011, procedura de înregistrare în scopuri de TVA era reglementată de Ordinele 1967/2011 şi 1984/2011, potrivit cărora înregistrarea în scopuri de TVA de către societăţile nou înfiinţate care preconizau că vor depăşi plafonul de scutire prevăzut la art. 152 din Codul fiscal, situaţie în care se afla atunci E. S.R.L., se realiza prin depunerea Declaraţiei de înregistrare 010 însoţită de anexa prevăzută de Ordinul 1984/2011; procedura de înregistrare presupunea efectuarea unui control la faţa locului de către organele fiscale, termenul legal de efectuare fiind de 3 zile lucrătoare, însă în practică acest termen a fost depăşit frecvent datorită numărului mare de solicitări primite de organele de inspecţie fiscală.

19. În acest context, reprezentanţii săi au acţionat de bună-credinţă, au considerat justificată întârzierea apariţiei codului de TVA a acestui furnizor pe pagina de internet a Ministerului Finanţelor Publice, mai ales în contextul în care nu au existat comunicate oficiale cu privire la actualizarea în timp real sau nu a datelor disponibile pe această pagină de internet., neavând astfel niciun motiv de suspiciune asupra acestui furnizor. În conformitate cu art. 153 alin. (8) din Codul fiscal, organele fiscale aveau obligaţia de a înregistra din oficiu în scopuri de TVA toate persoanele impozabile care ar fi avut obligaţia de a solicita înregistrarea şi nu au făcut acest lucru, chiar şi în situaţia în care E. S.R.L. nu ar fi întreprins nici un demers, având în vedere cifra de afaceri din anul 2011, care depăşea astfel cu mult pragul de înregistrare în scopuri de TVA de 35.000 Euro valabil în anul 2011, organele fiscale aveau obligaţia legală de a înregistra această societate în scopuri de TVA din oficiu; ca argument suplimentar, organele fiscale au avut cunoştinţă despre deducerea de către recurentă a TVA aferentă unor achiziţii de la acest furnizor cu mult înainte de începerea inspecţiei fiscale, informaţiile cu privire la valoarea acestor achiziţii şi Codul fiscal al furnizoarei fiind raportate conform prevederilor legale în declaraţiile informative 394.

20. Conform art. 7 alin. (3) din vechiul Codul de procedură fiscală, "organul fiscal are obligaţia să examineze în mod obiectiv starea de fapt, precum şi să îndrume contribuabilii pentru depunerea declaraţiilor şi a altor documente, pentru corectarea declaraţiilor sau a documentelor, ori de câte ori este cazul", consideră că organele fiscale nu şi-au îndeplinit obligaţiile de îndrumare a contribuabililor.

21. Având în vedere considerentele expuse, apreciază că în mod eronat prima instanţă a considerat că nu poate fi avută în vedere jurisprudenţa recentă a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, respectiv concluzia în Cazul C-80/11 Mahageben. Datele prezentate conduc la concluzia că a acţionat cu bună-credinţă, iar conform deciziei, nu avea nici măcar obligaţia de a se asigura de calitatea de persoană impozabilă a furnizorilor săi pentru a-şi asigura dreptul de deducere, prin urmare cu atât mai puţin nu putea avea obligaţia de a se asigura că acest furnizor era înregistrat în scopuri de TVA, aşa cum legea îl obliga de altfel să fie.

22. Referitor la negarea dreptului de deducere a TVA pentru achiziţiile efectuate de la S.C. F. S.R.L, S.C. G. S.R.L. şi S.C. H. S.R.L., a arătat că în mod eronat instanţa nu a reţinut aplicabilitatea în cauză a hotărârii Curţii de Justiţie a Uniunii Europene în cazul C-324/11 Toth, potrivit căreia dreptul de deducere a TVA nu poate fi afectat nici chiar de retragerea autorizaţiei de funcţionare a unei persoane impozabile furnizoare, aceasta fiind considerată o simplă formalitate care nu afectează natura economică şi tratamentul din perspectiva TVA a tranzacţiilor desfăşurate între părţi; a precizăm faptul că, în acest caz, retragerea autorizaţiei de întreprinzător individual a emitentului facturii din cauză s-a făcut de organele fiscale locale din Ungaria tocmai datorită faptului că acea persoană impozabilă nu îşi îndeplinise un timp mai îndelungat obligaţiile declarative.

23. Aşadar, consideră că declararea unui contribuabil ca inactiv reglementată de legea română echivalează în substanţă cu retragerea autorizaţiei de întreprinzător individual prevăzută de legea ungară şi aplicată în această cauză. Prin urmare, legea română, prin neacordarea dreptului de deducere a TVA în cazul achiziţiilor de la furnizori declaraţi inactivi, contravine legislaţiei europene şi jurisprudenţei Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, prin urmare nu poate fi invocată împotriva sa.

24. A apreciat recurenta reclamantă că, pentru lămurirea tuturor aspectelor invocate, se impunea efectuarea unei expertize în materia fiscalitate-contabilitate, care să tranşeze problemele în discuţie, şi în mod eronat prima instanţă a respins această probă, care din punctul său de vedere era necesară pentru soluţionarea cauzei.

IV. Apărările formulate în cauză

25. Recurenta-pârâtă Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili Bucureşti a formulat întâmpinare la recursul reclamantei, prin care a susţinut că motivele invocate invocate nu reprezintă în sine veritabile critici aduse hotărârii recurate, ci doar în reluarea fondului. A reiterat apărările formulate şi a solicitat respingerea recursului ca nefondat

26. Recurenta-pârâtă Agenţia Naţională de Administrare Fiscală a formulat întâmpinare la recursul reclamantei, prin care a arătat că instanţa de fond a reţinut în mod corect aspectele privind suspendarea soluţionării contestaţiei administrative şi a pronunţat o soluţie corectă, soluţia instanţei este corectă şi în privinţa susţinerilor reclamantei privind dreptul de deducere a TVA şi a solicitat respingerea recursului ca nefondat

27. Recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. BOTOŞANI a formulat întâmpinare la recursurile formulate de ambele pârâte şi a solicitat respingerea acestora ca nefondate

28. Recurenta-reclamantă a formulat răspuns la întâmpinările pârâtelor prin care a solicitat respingerea apărărilor formulate şi admiterea recursului aşa cum a fost formulat.

V Considerentele Înaltei Curţi asupra recursurilor

29. Examinând sentinţa recurată prin prisma motivului de casare invocat prin cererile de recurs, prevăzut de art. 488 pct. 8) C. proc. civ., "hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material", Înalta Curte constată următoarele:

30. Ca urmare a inspecţiei fiscale efectuate de organele fiscale asupra activităţii reclamantei S.C. A. S.R.L., pentru perioada 1 ianuarie 2007 - 31 decembrie 2011, a fost emis raportul de Inspecţie fiscală nr. x din 27.08.2015 şi a fost emisă decizia de impunere privind obligaţiile fiscale suplimentare de plată stabilite de inspecţia fiscală pentru persoane juridice nr. x din data de 23.08.2015.

31. Au fost stabilite următoarele sume suplimentare de plată în sarcina societăţii reclamante: TVA în sumă de 41.750.872 RON; dobânzi/majorări de întârziere aferente TVA în sumă de 44.767.935 RON; penalităţi aferente TVA în sumă de 6.257.553 RON; impozit pe dividende în sumă de 2.996.904 RON; dobânzi/majorări de întârziere aferente impozitului pe dividende de 2.226.782 RON; penalităţi aferente impozitului pe dividende în sumă de 323.035 RON.

32. Prin decizia nr. 87 din data de 29.03.2016, emisă de Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili, s-a dispus suspendarea soluţionării contestaţiei formulate de reclamantă cu privire la suma de 96.545.327 RON, constând în TVA cu dobânzi şi penalităţi aferente, precum şi impozit pe dividende, de asemenea cu dobânzi şi penalităţi aferente, respingerea contestaţiei cu privire la suma de 1.297.026 RON, constând în TVA cu dobânzi şi penalităţi aferente, precum şi admiterea contestaţiei şi anularea parţială a Deciziei de impunere cu privire la suma de 571.728 RON, constând în TVA cu dobânzi şi penalităţi aferente.

33. Motivul de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 pct. 8) C. proc. civ., invocat de recurenta Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili, privind respingerea greşită a excepţiei lipsei calităţii de reprezentant a Societăţii civile de avocaţi "B.", este nefondat. În mod corect a fost respinsă această excepţie de instanţa de fond, cu aplicarea corectă a dispoziţiilor legii insolvenţei.

34. La dosar s-a depus adresă din partea I., în calitate de lichidator judiciar al S.C. A. S.R.L., desemnat prin sentinţa nr. 183 din data de 24.03.2016 pronunţată de Tribunalul Botoşani în dosarul nr. x/2015, prin care acesta şi-a însuşit cererea de chemare în judecată formulată de S.C. A. S.R.L. prin avocat, împreună cu precizările ulterioare.

35. Prin motivele de recurs, recurenta pârâtă susţine că, potrivit dispoziţiilor Legii 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenţei şi de insolvenţă, cererea de chemare în judecată nu a fost semnată de către administratorul special şi invocă dispoziţiile art. 56 alin. (2) din Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenţei şi de insolvenţă potrivit cărora "[...] După ridicarea dreptului de administrare, debitorul este reprezentat de administratorul judiciar/lichidatorul judiciar, care îi conduce şi activitatea de afaceri, iar mandatul administratorului special va fi redus la a reprezenta interesele acţionarilor/asociaţilor/membrilor.", ale art. 5 pct. 4), potrivit cărora "administrator special este persoana fizică sau juridică desemnată de adunarea generală a acţionarilor/asociaţilor/membrilor debitorului, împuternicită să le reprezinte interesele în procedură şi, atunci când debitorului i se permite să îşi administreze activitatea, să efectueze, în numele şi pe contul acestuia, actele de administrare necesare;", şi ale art. 85 alin. (4) din aceeaşi lege, care prevăd că "Dreptul de administrare al debitorului încetează de drept la data la care se dispune deschiderea falimentului".

36. Potrivit acestor dispoziţii, contrar susţinerilor recurentei pârâte, după ridicarea dreptului de administrare, mandatul administratorului special este redus la reprezentarea intereselor acţionarilor/asociaţilor/membrilor, debitorul fiind reprezentat de administratorul judiciar/lichidatorul judiciar, care îi conduce şi activitatea de afaceri, cerinţă îndeplinită în cauză, astfel cum în mod corect a reţinut instanţa de fond.

37. Motivul de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 pct. 8) C. proc. civ., invocat de recurentele pârâte cu privire la scutirea de taxa pe valoarea adăugată în sumă de 147.731 RON pentru livrările intracomunitare către C. din Suedia, este nefondat.

38. Organele de inspecţie fiscală au reţinut că societatea a înregistrat în evidenţa contabilă livrări intracomunitare de bunuri (carne vită lucru) către operatorul intracomunitar C. din Suedia, cod TVA x, în valoare totală de 184.474,88 euro, echivalentul a 782.794,69 RON, contravaloarea bunurilor livrate fiind încasată în totalitate prin contul bancar. Au reţinut că reclamanta a prezentat următoarele documente justificative: facturi, avize de însoţire a mărfii, scrisori de transport (CMR) şi certificate de conformitate, transportul bunurilor livrate s-a efectuat de furnizorul de bunuri cu mijloace de transport aflate in dotarea acestuia, înregistrate in evidenţa contabilă şi in Sistemul Naţional de Evidenţă Auto, condiţia de livrare înscrisă în facturile externe emise de vânzător fiind J., cu locul de descărcare K. S.R.L. 1TALY şi L., cu locul de descărcare VELIKO TARNOVO BULGARIA. Au reţinut că autorităţile fiscale suedeze au transmis, la solicitarea organelor fiscale, că pentru codul de TVA SE 470930945601 numele societăţii este D./C., iar firma D./C. nu a înregistrat achiziţii de bunuri din România.

39. S-a constatat că societatea nu poate beneficia de scutire de taxă pe valoare adăugată pentru livrările intracomunitare de bunuri către C. din Suedia, întrucât, deşi conform documentelor de livrare (facturi şi CMR-uri), mărfurile au fost livrate către C., cod TVA x, mărfurile au fost achiziţionate şi plătite de către o altă persoană, respectiv D./C., care nu a transmis un cod valid de TVA, fiind astfel încălcate prevederile art. 143 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, cu modificările şi completările ulterioare.

40. Instanţa de fond a observat că, deşi în cuprinsul raportului de inspecţie fiscală există aserţiuni privind livrarea mărfurilor, din cuprinsul aceluiaşi act şi din cuprinsul deciziei contestate reiese cu evidenţă că refuzul scutirii de TVA a fost exprimat de organul fiscal având în vedere exclusiv dubii cu privire la înregistrarea în scopuri de TVA a beneficiarului livrărilor (existând inclusiv menţiuni cu privire la livrarea cantităţilor de marfă), împrejurare faţă de care a cenzurat actele administrativ fiscale contestate exclusiv din această perspectivă, nefiind formulate critici prin motivele de recurs referitor la cele reţinute de instanţa de fond.

41. Potrivit dispoziţiilor art. 128 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, în vigoare la data operaţiunilor, este considerată livrare de bunuri "transferul dreptului de a dispune de bunuri ca şi un proprietar", iar livrarea intracomunitară reprezintă "o livrare de bunuri, care sunt expediate sau transportate dintr-un stat membru în alt stat membru de către furnizor sau de persoana către care se efectuează livrarea ori de altă persoană în contul acestora."

42. Sunt scutite de taxa pe valoarea adăugată, conform art. 143 alin. (2) lit. a) din acelaşi act normativ, "livrările intracomunitare de bunuri către o persoană care îi comunică furnizorului un cod valabil de înregistrare în scopuri de TVA, atribuit de autorităţile fiscale din alt stat membru"; alin. (3) al aceluiaşi articol prevede că prin ordin al ministrului finanţelor publice se stabilesc documentele necesare pentru a justifica scutirea de taxă pentru aceste operaţiuni şi procedura şi condiţiile care trebuie îndeplinite pentru aplicarea scutirii de taxă.

43. Prin Ordinul Ministrului Finanţelor Publice nr. 2222 din 22 decembrie 2006 a fost reglementat modul de justificare a scutirii de taxă pe valoarea adăugată cu drept de deducere pentru operaţiunile prevăzute la art. 143 alin. (2) şi din Codul fiscal. Art. 10 din Ordinul nr. 2222/2006 prevede că scutirea de taxă pentru livrările intracomunitare de bunuri prevăzute la art. 143 alin. (2) lit. a) din Codul fiscal se justifică pe baza următoarelor documente: a) factura care trebuie să conţină informaţiile prevăzute la art. 155 alin. (5) din Codul fiscal, cu modificările şi completările ulterioare, şi în care să fie menţionat codul de înregistrare în scopuri de TVA atribuit cumpărătorului în alt stat membru; b) documentul care atestă că bunurile au fost transportate din România în alt stat membru; după caz, c) orice alte documente, cum ar fi: contractul/comanda de vânzare/cumpărare, documentele de asigurare.

44. Directiva (CE) nr. 112 din 28 noiembrie 2006 privind sistemul comun de taxă pe valoarea adăugată prevede, la art. 20 alin. (1), că "Prin achiziţie intracomunitară de bunuri se înţelege obţinerea dreptului de a dispune, ca proprietar, de bunuri mobile corporale expediate sau transportate către achizitor, de către sau în numele vânzătorului ori al achizitorului bunurilor într-un Stat Membru, altul decât cel de plecare a transportului sau de expediere a bunurilor.", iar potrivit art. 138 alin. (1), "Statele Membre pot scuti livrarea de bunuri expediate sau transportate către o destinaţie din afara teritoriului propriu însă în cadrul Comunităţii, de către vânzător sau persoana care achiziţionează bunurile, sau în numele acestora, pentru o altă persoană impozabilă sau pentru o persoană juridică neimpozabilă, care acţionează ca atare într-un Stat Membru altul decât cel din care a plecat expedierea sau transportul bunurilor.".

45. În jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene s-a reţinut că, în ceea ce priveşte scutirile aferente livrării de bunuri intracomunitare, "22 Ca derogare de la principiul fundamental inerent sistemului comun al TVA-ului, potrivit căruia taxa se aplică fiecărei operaţiuni de producţie sau de distribuţie (a se vedea în special Hotărârea din 6 iulie 1995, BP Soupergaz, C-62/93, Rec., p. I-1883, punctul 16, Hotărârea din 12 ianuarie 2006, Optigen şi alţii, C-354/03, C-355/03 şi C-484/03, Rec., p. I-483, punctul 54, precum şi Hotărârea din 6 iulie 2006, Kittel şi Recolta Recycling, C-439/04 şi C-440/04, Rec., p. I-6161, punctul 49), scutirea menţionată îşi găseşte temeiul în regimul tranzitoriu al TVA-ului aplicabil comerţului intracomunitar, în cadrul căruia impozitarea schimburilor dintre statele membre se bazează pe principiul atribuirii venitului fiscal statului membru în care are loc consumul final (a se vedea Hotărârea din 27 septembrie 2007, Twoh International, C-184/05, Rep., p. I-7897, punctul 22). 23 Astfel, scutirea unei livrări intracomunitare în statul membru de plecare a expediţiei sau a transportului comunitar de bunuri, căreia îi corespunde o achiziţie intracomunitară impozitată în statul membru de sosire a expediţiei sau a transportului menţionat, permite evitarea dublei impuneri şi, prin urmare, încălcarea principiului neutralităţii fiscale inerent sistemului comun al TVA-ului (a se vedea în acest sens Hotărârea din 27 septembrie 2007, Teleos şi alţii, C-409/04, Rep., p. I-7797, punctele 24 şi 25).". (Hotărârea din 27 septembrie 2007, C-146/05, Albert Collée).

46. De asemenea, în ceea ce priveşte marja de apreciere a statelor membre, Curtea de Justiţie a subliniat că "46 În speţă, articolul 138 alin. (1) din Directiva TVA prevede obligaţia statelor membre de a scuti livrările de bunuri care îndeplinesc condiţiile care sunt enumerate în cuprinsul acestuia. 47 Deşi articolul 131 din această directivă acordă statelor membre o anumită marjă de apreciere atunci când adoptă condiţiile scutirii de TVA prevăzute la articolul 138 din aceasta în vederea asigurării aplicării corecte şi simple a scutirilor respective, această împrejurare nu afectează totuşi caracterul precis şi necondiţionat al obligaţiei de scutire prevăzute de acest din urmă articol (a se vedea prin analogie Hotărârea Association de médiation sociale, EU:C:2014:2, punctul 33)." (Hotărârea din 9 octombrie 2014, Traum, C-492/13).".

47. Raportat la dispoziţiile legale incidente şi la documentele prezentate, în mod corect instanţa de fond a constatat că interpretarea organelor fiscale este nerezonabilă, neconcordanţele minore invocate nu se pot constitui în motiv de nerecunoaştere al beneficiului vizând scutirea de la plata TVA, documentele prezentate de reclamantă fiind documente justificative în acest sens.

48. Răspunsul autorităţilor suedeze atestă validitatea codului de înregistrarea în scop de TVA din facturi, x, confirmă adresa beneficiarului, înscrisă în facturile emise de reclamantă şi extrasele bancare de plată a acestora, iar în ceea ce priveşte denumirea, indică D./C..

49. În mod greşit organele fiscale au reţinut neconcordanţa dintre numele beneficiarului consemnat în facturi şi cel menţionat în relaţiile primite, ca motiv pentru a aprecia că reclamanta nu poate beneficia de scutirea de TVA pentru mărfurile livrate către C., în condiţiile în care pe facturi sunt înscrise beneficiarul C., adresa, codul de TVA x, plăţile au fost efectuate de D., cu aceeaşi adresă, iar autorităţile suedeze confirmă numele D./C., adresa, codul de înregistrarea în scop de TVA x, susţinerile recurentelor pârâte nefiind de natură să înlăture reclamantei dreptul la scutirea de TVA pentru livrările intracomunitare de bunuri.

50. Motivul de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 pct. 8) C. proc. civ., invocat de recurenta reclamantă al S.C. A. S.R.L. referitor la soluţia instanţei de fond prin care s-a respins cererea de chemare în judecată împotriva deciziei de soluţionare a contestaţiei administrativ fiscale, în ceea ce priveşte măsura de suspendare a soluţionării contestaţiei formulate pentru suma de 96.545.327 RON, constând în TVA cu dobânzi şi penalităţi aferente, precum şi impozit pe dividende, cu dobânzi şi penalităţi aferente, este fondat.

51. Organul de soluţionare a contestaţiei a reţinut că organele de inspecţie fiscală au înaintat Parchetului de pe lângă Tribunalul Botoşani sesizarea penală nr. 4398/23.10.2015, împreună cu procesul-verbal nr. x/11.09.2015, ale cărui constatări se regăsesc şi în raportul de inspecţie fiscală care a stat la baza emiterii deciziei de impunere, pentru a analiza dacă faptele descrise îndeplinesc elementele constitutive ale unor infracţiuni de natură economico - financiară|; a reţinut că între stabilirea obligaţiilor fiscale constatate prin raportul de inspecţie fiscală nr. x/27.08.2015, care a stat la baza emiterii deciziei de impunere nr. x/28.08.2015, contestată, şi stabilirea caracterului infracţional al faptelor săvârşite, există o strânsă interdependenţă de care depinde soluţionarea cauzei pe cale administrativă, interdependenţă care constă în faptul că în speţă se ridică problema legalităţii operaţiunilor evidenţiate de societate, respectiv înregistrarea sumelor prin conturile 5311 "Casa în RON", 4551 "Asociaţii - conturi curente" şi 4426 "TVA deductibilă", în condiţiile în care societatea nu a pus la dispoziţia organelor de inspecţie fiscală documente justificative pentru aceste operaţiuni, iar beneficiarul real al sumelor ridicate din casă şi din bancă a fost asociatul A. S.R.L., aceasta neavând legătură cu activitatea firmei şi neconducând la realizarea unor venituri impozabile.

52. Potrivit dispoziţiilor art. 108 din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, în vigoare la data suspendării, "Organele fiscale vor sesiza organele de urmărire penală în legătură cu constatările efectuate cu ocazia inspecţiei fiscale şi care ar putea întruni elemente constitutive ale unei infracţiuni, în condiţiile prevăzute de legea penală".

53. Art. 214 alin. (1) lit. a) şi alin. (3) din acelaşi act normativ prevăd că "Organul de soluţionare competent poate suspenda, prin decizie motivată, soluţionarea cauzei atunci când: a) organul care a efectuat activitatea de control a sesizat organele în drept cu privire la existenţa indiciilor săvârşirii unei infracţiuni a cărei constatare ar avea o înrâurire hotărâtoare asupra soluţiei ce urmează să fie dată în procedură administrativă", iar "Procedura administrativă este reluată la încetarea motivului care a determinat suspendarea (...)".

54. Suspendarea soluţionării contestaţiei administrativ fiscale în baza art. 214 alin. (1) lit. a) Codul de procedură fiscală este o situaţie de excepţie şi presupune îndeplinirea a două condiţii cumulative: sesizarea organelor în drept cu privire la existenţa indiciilor săvârşirii unei infracţiuni şi constatarea acestei infracţiuni ar avea o înrâurire hotărâtoare asupra soluţiei ce urmează să fie dată în procedură administrativă.

55. Faptul că organele fiscale sesizează organele de urmărire penală în legătură cu constatările efectuate cu ocazia inspecţiei fiscale cu privire la existenţa indiciilor săvârşirii unei infracţiuni şi care ar putea întruni elemente constitutive ale unei infracţiuni, în condiţiile prevăzute de legea penală, nu este suficient pentru suspendarea soluţionării contestaţiei. Legiuitorul a arătat că este imperativ necesar ca infracţiunea pentru care s-au constatat indicii să aibă o înrâurire hotărâtoare asupra soluţiei ce urmează să fie dată în procedura administrativă.

56. Instanţa de fond a reţinut în mod greşit că măsura suspendării soluţionării contestaţiei adoptată de intimată este legală şi oportună, întrucât există suspiciuni că beneficiarul real al acestor sume este asociatul societăţii comerciale, acesta neavând legătură cu activitatea firmei şi neconducând la realizarea de venituri, a apreciat greşit concluziile organelor de cercetare penală ca indispensabile pentru stabilirea realităţii operaţiunilor economice şi faptul că este rezonabil a considera că organul fiscal nu are suficiente date pentru a proceda la soluţionarea pe fond a contestaţiei.

57. Nu sunt în concret detaliate aspectele pentru care eventuala constatare a săvârşirii unei infracţiuni ar influenţa soluţia dată în procedura administrativă de soluţionare a contestaţiei administrativ fiscale; contrar celor reţinute de instanţa de fond, este nerezonabil a considera că organul fiscal nu are suficiente date pentru a proceda la soluţionarea pe fond a contestaţiei, în condiţiile în care organele fiscale au emis raportul de inspecţie fiscală şi decizia de impunere şi au reţinut, pentru stabilirea sumelor suplimentare de plată în sarcina societăţii reclamante, situaţia de fapt potrivit căreia operaţiunile de creditare/debitare a conturilor societăţii în cauză nu sunt susţinute de documente contabile justificative, societatea nepunând la dispoziţia organelor de inspecţie fiscală documente justificative pentru aceste operaţiuni

58. În aceste împrejurări, nu rezultă motivele pentru care rezultatul cercetărilor penale este de natură a avea o înrâurire hotărâtoare în ceea ce priveşte soluţionarea contestaţiei, care se analizează în raport de susţinerile contestatorului şi de motivele de fapt şi de drept care au stat la baza emiterii actului administrativ fiscal contestat, cu aplicarea dispoziţiilor legale situaţiei de fapt constatate ca urmare a inspecţiei fiscale.

59. Este de observat şi faptul că de la momentul suspendării, prin decizia contestată, a soluţionării contestaţiei administrativ fiscale, ce constituie o procedură obligatorie de urmat de contribuabil împotriva deciziei de impunere, pentru a avea ulterior posibilitatea de a se adresa instanţei, suspendare de natură să întârzie accesul părţii la instanţă, prin neemiterea deciziei de soluţionare a contestaţiei, actul final care poate fi atacat la instanţa de contencios administrativ, a trecut o perioadă îndelungată, împrejurare care a împiedicat valorificarea dreptului reclamantei la un proces echitabil şi într-un termen rezonabil de soluţionare.

60. Pentru aceste motive, sentinţa recurată, prin care a fost respinsă cererea formulată de reclamantă împotriva deciziei de soluţionare a contestaţiei administrativ fiscale, în ceea ce priveşte măsura de suspendare a soluţionării contestaţiei formulate pentru suma de 96.545.327 RON, este nelegală, dispoziţiile art. 214 alin. (1) lit. a) Codul de procedură fiscală fiind în mod greşit aplicate de instanţa de fond, întrucât nu s-a făcut dovada cerută imperativ de acestea, a faptului că stabilirea săvârşirii infracţiunii pentru care organele de inspecţie fiscală au apreciat existenţa unor indicii ar avea o înrâurire hotărâtoare asupra soluţiei ce urmează să fie dată în procedură administrativă, motiv de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 pct. 8) C. proc. civ.

61. Motivul de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 pct. 8) C. proc. civ., invocat de recurenta reclamanta cu privire la neacordarea deducerii TVA aferente achiziţiilor de la S.C. E. S.R.L., S.C. F. S.R.L., S.C. G. S.R.L., S.C. H. S.R.L., este nefondat.

62. Motivele neacordării dreptului de deducere au fost următoarele:

- pentru TVA în sumă de 431.024,23 RON, aferentă facturilor de achiziţie de animale vii de la S.C.E. S.R.L., s-a constatat că acest furnizor nu era înregistrat în scopuri de TVA în perioada iulie - decembrie 2011, în care au fost realizate achiziţiile respective; organele de inspecţie fiscală au reţinut că S.C. A. S.R.L. este neplătitoare de TVA şi nu a depus în această perioadă declaraţia informativă 394, conform aplicaţiei informatice ce o gestionează nu există înregistrări cu privire la această societate pentru achiziţiile reprezentând animale vii cu TVA aferentă în sumă de 431.024,23 RON;

- pentru TVA în sumă de 187.424 RON, aferentă facturilor de achiziţie de bovine pentru sacrificare de la S.C. F. S.R.L., s-a constatat că acest furnizor era declarat inactiv în perioada 09.10.2010 - 31.12.2011, în care au fost realizate achiziţiile respective; în perioada 09.10.2010 - 31.10.2010 şi în perioada 01.11.2010 - 31.12.2011, reclamanta a achiziţionat bunuri reprezentând bovine pentru sacrificare în valoare totală 968.364 RON, din care TVA aferentă în sumă de 187.424 RON, în baza facturilor fiscale emise de S.C.F. S.R.L; din analiza neconcordanţelor aferente livrărilor/prestărilor şi achiziţiilor declarate de contribuabili prin declaraţia informativă 394, a rezultat că S.C. F. S.R.L este contribuabil inactiv, potrivit Ordinului Preşedintelui ANAF nr. 2499 din 21.09.2010, poziţia 4263, începând cu data de 07.10.2010, iar începând 1.11.2010 s-a anulat înregistrarea în scopuri de TVA, în conformitate cu prevederile art. 153 alin. (9) din Legea 571/2003 privind Codul fiscal, cu modificările si completările ulterioare;

- pentru TVA în sumă de 722,52 RON, aferentă facturilor de achiziţie de la S.C. G. S.R.L., s-a constatat că acest furnizor era declarat inactiv în perioada 04.05.2011 - 31.03.2011, în care au fost realizate achiziţiile respective; în perioada 04.02.2011-31.03.2011, reclamanta a achiziţionat bunuri în valoare totală de 3.733,02 RON, din care TVA de 722,52 RON, în baza a două facturi fiscale emise de S.C. G. S.R.L.; din analiza neconcordanţelor aferente livrărilor/prestărilor şi achiziţiilor declarate de contribuabili prin declaraţia informativă 394, a rezultat că S.C. G. S.R.L este contribuabil inactiv începând cu data de 07.10.2010, potrivit Ordinului Preşedintelui ANAF nr. 2499 din 21.09. 2010, poziţia 4014;

- pentru TVA în sumă de 126,48 RON, aferentă unei facturi de achiziţie de la S.C. H. S.R.L., s-a constatat că acest furnizor era declarat inactiv la data de 26.10.2011, dată la care a fost realizată achiziţia respectivă, prin care S.C. A. S.R.L. a achiziţionat bunuri în valoare fără TVA de 527 RON şi TVA aferentă de 126,48 RON de la acesta.; începând cu data de 11.06.2009, S.C. H. S.R.L. a fost declarată contribuabil inactiv, potrivit Ordinului Preşedintelui ANAF nr. 1167 din 29.05.2009, poziţia 52386, iar începând cu data de 01.07.2009 s-a anulat înregistrarea în scopuri de TVA, în conformitate cu prevederile art. 153 alin. (9) din Legea 571/2003 privind Codul fiscal, cu modificările si completările actuale.

63. S-a reţinut că obligaţia de verificare revenea administratorului societăţii şi/sau conducătorului compartimentului financiar contabil cu ocazia efectuării contractului comercial, prin consultarea paginii de internet a Ministerului Finanţelor Publice, unde sunt puse la dispoziţia tuturor persoanelor impozabile inclusiv date privind înregistrarea sau nu în scopuri de TVA a agenţilor economici, şi nu au fost respectate prevederile art. 146 alin. (1) lit. a) şi art. 155 alin. (5) lit. d) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, cu modificările şi completările ulterioare, în sensul că s-au înregistrat în evidenţa contabilă documente justificative, respectiv facturi, fără a verifica dacă furnizorul deţine dovada înregistrării în scopuri de TVA, respectiv plătitor de TVA, conform art. 153 din Codul fiscal, în consecinţă s-a dedus fără bază legală TVA pe baza facturilor emise de un furnizor neînregistrat în scopuri de TVA, respectiv firme declarate inactive prin Ordin al preşedintelui ANAF, contrar prevederilor art. 11 alin. (12) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, cu modificările si completările ulterioare.

64. Susţinerile recurentei reclamante, în ceea ce priveşte furnizorul S.C. E. S.R.L., referitoare la faptul că, fiind vorba despre o societate nou înfiinţată, nu a putut verifica informaţii istorice cu privire la bonitatea acestui furnizor, că a considerat de bună-credinţă că furnizorul respectiv demarase şi procedurile de înregistrare, că nu avea obligaţia legală de verificare a statusului de plătitor de TVA al acestui furnizor, organele fiscale având obligaţia, în conformitate cu art. 153 alin. (8) din Codul fiscal, de a înregistra în scopuri de TVA toate persoanele impozabile care ar fi avut obligaţia de a solicita înregistrarea, sunt nefondate. În mod greşit susţine recurenta reclamantă, de asemenea, că nu putea avea obligaţia de a se asigura că acest furnizor era înregistrat în scopuri de TVA, cu trimitere la concluzia Curţii de Justiţie din Hotărârea din 21 iunie 2012, Mahagében kft Péter Dávid, cauzele conexate C-80/11 şi C-142/11, şi că organele fiscale nu şi-au îndeplinit obligaţiile de îndrumare a contribuabililor, potrivit art. 7 alin. (3) din Codul de procedură fiscală. Cu privire la negarea dreptului de deducere a TVA pentru achiziţiile efectuate de la S.C. F. S.R.L, S.C. G. S.R.L. şi S.C. H. S.R.L., recurenta reclamantă susţine în mod eronat aplicabilitatea în cauză a concluziilor hotărârii Curţii de Justiţie a Uniunii Europene în cauza C-324/11 Toth.

65. În mod corect s-a reţinut lipsa documentelor justificative pentru a dovedi exigibilitatea taxei pe valoarea adăugată aferente acestor achiziţii.

66. Regimul dreptului de deducere este reglementat de Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal în Capitolul X - Regimul deducerilor, iar potrivit dispoziţiilor legale incidente în cauză, forma în vigoare la data operaţiunilor în cauză, art. 145 alin. (1) şi alin. (2) lit. a) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, "(1) Dreptul de deducere ia naştere la momentul exigibilităţii taxei. (2) Orice persoană impozabilă are dreptul să deducă taxa aferentă achiziţiilor, dacă acestea sunt destinate utilizării în folosul următoarelor operaţiuni: a) operaţiuni taxabile;".

67. Potrivit art. 146 alin. (1) lit. a) din acelaşi act normativ, "(1) Pentru exercitarea dreptului de deducere a taxei, persoana impozabilă trebuie să îndeplinească următoarele condiţii: a) pentru taxa datorată sau achitată, aferentă bunurilor care i-au fost ori urmează să îi fie livrate sau serviciilor care i-au fost ori urmează să îi fie prestate în beneficiul său de către o persoană impozabilă, să deţină o factură emisă în conformitate cu prevederile art. 155.".

68. Dispoziţiile art. 155 alin. (5) Codul fiscal prevăd informaţiile pe care în mod obligatoriu le cuprinde factura, la lit. d) "denumirea/numele, adresa şi codul de înregistrare în scopuri de TVA sau, după caz, codul de identificare fiscală, ale persoanei impozabile care emite factura;".

69. La nivel comunitar, dreptul de deducere şi condiţiile exercitării acestui drept sunt reglementate prin prevederile Directivei (CE) nr. 112 din 28 noiembrie 2006 privind sistemul comun de taxă pe valoarea adăugată. Potrivit art. 168 din Directiva 2006/112/CE, "În măsura în care bunurile şi serviciile sunt utilizate pentru operaţiunile impozabile ale unei persoane impozabile, aceasta are dreptul, în Statul Membru în care efectuează aceste operaţiuni, să deducă din TVA-ul pe care îl datorează: (a) TVA-ul datorat sau plătit pe teritoriul respectivului Stat Membru în ceea ce priveşte bunurile sau serviciile care îi sunt livrate/prestate sau urmează să îi fie livrate/prestate de către o altă persoană impozabilă;"; conform art. 178, "Pentru a-şi exercita dreptul de deducere, o persoană impozabilă trebuie să îndeplinească următoarele condiţii: (a) pentru deducerile în temeiul articolului 168 litera (a), în ceea ce priveşte livrarea de bunuri sau prestarea de servicii, aceasta are obligaţia de a deţine o factură emisă în conformitate cu titlul XI capitolul 3 secţiunile 3 - 6;", iar potrivit art. 226, "Fără a aduce atingere dispoziţiilor speciale stabilite în prezenta directivă, este necesar să se menţioneze doar următoarele detalii în scopuri TVA pe facturile emise conform articolelor 220 şi 221: (…) (3) numărul de identificare în scopuri de TVA menţionat în articolul 214, pe baza căruia persoana impozabilă a livrat bunurile sau a prestat serviciile;".

70. În jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene s-a reţinut obligaţia persoanei care solicită deducerea taxei pe valoare adăugată să demonstreze că sunt îndeplinite toate condiţiile legale pentru acordarea deducerii (în acest sens, cu titlu exemplificativ, Hotărârea pronunţată la data de 14 februarie 1985 în Cauza C-268/83, D. A. Rompelman şi E. A. Rompelman-Van Deelen, Hotărârea pronunţată la data de 29 februarie 1996 în Cauza C-110/94, Intercommunale voor zeewaterontzilting).

71. Dispoziţiile art. 6 şi art. 7 alin. (2) din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, în vigoare la data operaţiunilor în cauză, prevăd că organul fiscal este îndreptăţit să aprecieze relevanţa stărilor de fapt fiscale, în limitele atribuţiilor şi competenţelor ce îi revin, şi să adopte soluţia admisă de lege, întemeiată pe constatări complete asupra tuturor împrejurărilor edificatoare în cauză, să determine corect situaţia fiscală, având în vedere toate circumstanţele edificatoare, iar cele ale art. 64 prevăd că "Documentele justificative şi evidenţele contabile ale contribuabilului constituie probe la stabilirea bazei de impunere. În cazul în care există şi alte acte doveditoare, acestea vor fi luate în considerare la stabilirea bazei de impunere". Conform art. 65 din acelaşi act normativ, "(1) Contribuabilul are sarcina de a dovedi actele şi faptele care au stat la baza declaraţiilor sale şi a oricăror cereri adresate organului fiscal.".

72. În ceea ce priveşte Hotărârea din 21 iunie 2012, Mahagében kft Péter Dávid, cauzele conexate C-80/11 şi C-142/11, Curtea de Justiţie a stabilit că "(2) Articolul 167, articolul 168 litera (a), articolul 178 litera (a) şi articolul 273 din Directiva 2006/112 trebuie interpretate în sensul că se opun unei practici naţionale în temeiul căreia autoritatea fiscală refuză dreptul de deducere pentru motivul că persoana impozabilă nu s-a asigurat că emitentul facturii aferente bunurilor pentru care se solicită exercitarea dreptului de deducere avea calitatea de persoană impozabilă, că dispunea de bunurile în cauză şi era în măsură să le livreze şi că a îndeplinit obligaţiile privind declararea şi plata taxei pe valoarea adăugată sau pentru motivul că persoana impozabilă respectivă nu dispune, în plus faţă de factura menţionată, de alte documente de natură să demonstreze că împrejurările menţionate sunt întrunite, deşi condiţiile de fond şi de formă prevăzute de Directiva 2006/112 pentru exercitarea dreptului de deducere sunt îndeplinite, iar persoana impozabilă nu dispunea de indicii care să justifice presupunerea existenţei unor nereguli sau a unei fraude în sfera emitentului menţionat.".

73. Prin aceeaşi hotărâre, Curtea de Justiţie a stabilit, de asemenea, că "Articolul 167, articolul 168 litera (a), articolul 178 litera (a), articolul 220 punctul 1 şi articolul 226 din Directiva 2006/112/CE a Consiliului din 28 noiembrie 2006 privind sistemul comun al taxei pe valoarea adăugată trebuie interpretate în sensul că se opun unei practici naţionale în temeiul căreia autoritatea fiscală refuză unei persoane impozabile dreptul de a deduce din valoarea taxei pe valoarea adăugată pe care o datorează valoarea taxei datorate sau achitate pentru serviciile care i-au fost furnizate pentru motivul că emitentul facturii aferente acestor servicii sau unul dintre prestatorii săi a săvârşit nereguli, fără ca această autoritate să dovedească, având în vedere elemente obiective, că persoana impozabilă respectivă ştia sau ar fi trebuit să ştie că operaţiunea invocată pentru a justifica dreptul de deducere era implicată într-o fraudă săvârşită de emitentul menţionat sau de un alt operator care intervine în amonte în lanţul de prestaţii.".

74. Curtea de Justiţie a subliniat că acest răspuns este valabil de asemenea în cazurile de livrări de bunuri, iar dreptul de deducere nu poate fi refuzat decât atunci când se dovedeşte, având în vedere elemente obiective, că persoana impozabilă respectivă ştia sau ar fi trebuit să ştie că operaţiunea invocată pentru a justifica dreptul de deducere era implicată într-o fraudă săvârşită de furnizor sau de un alt operator care intervine în amonte în lanţul de livrare (pct. 50).

75. În mod corect instanţa de fond a reţinut paragrafele 53-54, în care Curtea de Justiţie a reţinut că "53 Potrivit jurisprudenţei Curţii, operatorii care iau toate măsurile care pot fi pretinse în mod rezonabil de la un operator pentru a se asigura că operaţiunile lor nu sunt implicate într-o fraudă, indiferent dacă este vorba de o fraudă privind TVA-ul sau de alte fraude, trebuie să se poată baza pe legalitatea acestor operaţiuni fără a risca să piardă dreptul de deducere a TVA-ului achitat în amonte (a se vedea Hotărârea Kittel şi Recolta Recycling, citată anterior, punctul 51). 54 În schimb, nu este contrar dreptului Uniunii să se pretindă ca un operator să ia orice măsură care i s-ar putea solicita în mod rezonabil pentru a se asigura că operaţiunea pe care o efectuează nu determină participarea acestuia la o fraudă fiscală (a se vedea în acest sens Hotărârea din 27 septembrie 2007, Teleos şi alţii, C-409/04, Rep., p. I-7797, punctele 65 şi 68, Hotărârea Netto Supermarkt, citată anterior, punctul 24, precum şi Hotărârea din 21 decembrie 2011, Vlaamse Oliemaatschappij, C-499/10, Rep., p. I-14191, punctul 25).".

76. Se recunoaşte statelor membre, aşadar, dreptul de a pretinde operatorilor să ia măsuri, condiţionate de caracterul rezonabil al acestora, pentru a se asigura că operaţiunea pe care o efectuează nu determină participarea acestora la o fraudă fiscală, pentru a nu risca să piardă dreptul de deducere a TVA-ului achitat în amonte.

77. Din chiar hotărârea Curţii de Justiţie invocată de recurentă rezultă că este necesar ca persoana impozabilă să nu dispună de indicii care să justifice presupunerea existenţei unor nereguli sau a unei fraude în sfera emitentului facturii, iar dreptul de deducere poate fi refuzat atunci când se dovedeşte, prin elemente obiective, că persoana impozabilă respectivă ştia sau ar fi trebuit să ştie că operaţiunea invocată pentru a justifica dreptul de deducere era implicată într-o fraudă săvârşită sau de furnizor.

78. În raport de cele stabilite de Curtea de Justiţie, în mod corect s-a apreciat de instaţa de fond că, pentru exercitarea dreptului de deducere, contribuabilul ce se pretinde îndreptăţit trebuie să se afle în posesia unei facturi ce trebuie să corespundă exigenţelor art. 155 Codul fiscal, ce impune menţionarea codului de înregistrare în scop de TVA a furnizorului, că obligaţia de verificare cu privire la înregistrarea furnizorului în scop de TVA, reţinută de organele fiscale, este una care ţine de îndeplinirea unor condiţii esenţiale pentru recunoaşterea dreptului, şi care presupune efectuarea de minime diligenţe în prealabil exercitării acestui drept, astfel încât această obligaţie poate fi apreciată ca fiind de natură a se circumscrie măsurilor rezonabile ce pot fi luate de statele membre în ceea ce priveşte condiţionarea deducerii de TVA.

79. În ceea ce priveşte Hotărârea din 6 septembrie 2012, C-324/11, Gábor Tóth, prin care Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a stabilit că:

"Directiva 2006/112/CE a Consiliului din 28 noiembrie 2006 privind sistemul comun al taxei pe valoarea adăugata şi principiul neutralităţii fiscale trebuie interpretate în sensul că se opun ca autoritatea fiscală sâ refuze unei persoane impozabile dreptul de a deduce taxa pe valoarea adăugată datorată sau achitată pentru servicii care i-au fost furnizate numai pentru motivul că autorizaţia de întreprinzător individual a emitentului facturii i-afost retrasă acestuia din urmă înainte de a presta serviciile în cauză sau de a emite factura aferentă, atunci când aceasta din urmă cuprinde toate informaţiile impuse la articolul 226 din această directivă, în special pe cele necesare identificării persoanei care a întocmit factura respectivă şi a naturii serviciilor prestate.", în mod corect a observat instanţa de fond că în cuprinsul acesteia se reia silogismul cuprins la punctele 53 şi 54 din Hotărârea din cauzele conexate C-80/11 şi C-142/11, prin care se menţiona faptul că statul poate adopta o serie de măsuri prin care să pretindă contribuabililor efectuarea de verificări suplimentare cu ocazia exercitării dreptului de deducere, cu condiţia ca aceste măsuri să aibă caracter rezonabil.

80. Se reţine, în Hotărârea din 6 septembrie 2012, C-324/11, Gábor Tóth, că "41 Această întrebare priveşte o situaţie similară cu cea din acţiunea principală din cauza C-80/11, în care s-a pronunţat Hotărârea Mahagében şi Dávid, citată anterior. 42 La punctele 53 şi 54 din hotărârea menţionată, mai întâi, Curtea a amintit jurisprudenţa potrivit căreia operatorii care iau toate măsurile care pot fi pretinse în mod rezonabil de la un operator pentru a se asigura că operaţiunile lor nu sunt implicate într-o fraudă, indiferent dacă este vorba de o fraudă privind TVA-ul sau de alte fraude, trebuie să se poată baza pe legalitatea acestor operaţiuni fără a risca să piardă dreptul de deducere a TVA-ului achitat în amonte. În plus, la punctele 55-57 şi 62-65 din aceeaşi hotărâre, Curtea a ţinut seama de articolul 273 din Directiva 2006/112 şi, respectiv, de faptul că, în principiu, revine autorităţilor fiscale sarcina să efectueze controalele necesare pe lângă persoanele impozabile pentru a detecta nereguli şi fraude privind TVA-ul, precum şi să aplice sancţiuni persoanei impozabile care a săvârşit aceste nereguli sau aceste fraude.".

81. În raport de aceste considerente, astfel cum corect a reţinut instanţa de fond, nu este excesiv a pretinde contribuabilului efectuarea de minime verificări, printre acestea numărându-se şi cercetări privind înregistrarea furnizorului în scop de TVA.

82. Potrivit dispoziţiilor art. 11 alin. (1)2din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, forma în vigoare la data operaţiunilor, "(...) nu sunt luate în considerare de autorităţile fiscale tranzacţiile efectuate cu un contribuabil declarat inactiv prin ordin al preşedintelui Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală. Procedura de declarare a contribuabililor inactivi va fi stabilită prin ordin al preşedintelui Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală. Ordinul şi lista contribuabililor declaraţi inactivi se comunică contribuabililor cărora le sunt destinate şi persoanelor interesate, prin afişarea pe pagina de internet a Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală.".

83. În cauză, societăţile comerciale în cauză fuseseră declarate ca fiind contribuabili inactivi prin Ordin al Preşedintelui ANAF, fiind înscrise în Registrul contribuabililor inactivi, accesibil persoanelor interesate inclusiv online, astfel că reprezentanţii reclamantei, cu minime diligenţe, puteau afla informaţii esenţiale despre situaţia fiscală a furnizorilor, fapt de natură a preîntâmpina erori în exercitarea dreptului de decont.

84. Scopul publicării este tocmai acela de a asigura cunoaşterea situaţiei acestora, în consecinţă achiziţionarea bunurilor de la un atare comerciant se face în deplină cunoştinţă de cauză în legătură cu efectele acesteia, inclusiv din perspectiva caracterului deductibil al acestor cheltuieli, astfel că reclamanta avea posibilitatea să se informeze cu privire la împrejurarea că partenerii săi contractuali au fost declaraţi inactivi,

85. În acest sens este de menţionat şi Hotărârea Curţii de Justiţie din 19 octombrie 2017, cauza C-101/16, S.C. M. S.R.L., prin care s-a reiterat că "(...) rezultă dintr-o jurisprudenţă constantă că dreptul de deducere poate fi refuzat atunci când se stabileşte, ţinând seama de elemente obiective, că acest drept este invocat în mod fraudulos sau abuziv. Astfel, combaterea fraudei, a evaziunii fiscale şi a eventualelor abuzuri este un obiectiv recunoscut şi încurajat de Directiva 2006/112, iar justiţiabilii nu se pot prevala în mod fraudulos sau abuziv de normele dreptului Uniunii (Hotărârea din 21 iunie 2012, Mahagében şi Dávid, C-80/11 şi C-142/11, EU:C:2012:373, punctele 42 şi 43, precum şi jurisprudenţa citată)." (paragraf 43).

86. Este important de subliniat că, în ceea ce priveşte reglementarea naţională, incidentă şi în prezenta cauză, s-a reţinut că "44 (...) reiese din elementele prezentate Curţii că aceasta are ca obiectiv să combată frauda privind TVA-ul, sancţionând, prin refuzul dreptului de deducere, un comportament care poate contribui la întârzierea detectării unei astfel de fraude sau, cel puţin, a neplăţii TVA-ului de către contribuabili care nu îndeplinesc obligaţiile declarative prevăzute de lege, care se sustrag de la controlul fiscal prin declararea unor informaţii de identificare a sediului social care nu permit autorităţii fiscale să îl identifice sau cu privire la care autorităţile fiscale au constatat că nu îşi desfăşoară activitatea la sediul social sau la domiciliul fiscal declarat. 45 Comisia Europeană a arătat în observaţiile sale, făcând trimitere la date care figurează într-un comunicat de presă pe care l-a publicat la 4 septembrie 2015, că frauda privind TVA-ul este deosebit de importantă în România, deoarece, în anul 2013, diferenţa dintre veniturile aşteptate în materie de TVA şi TVA-ul colectat efectiv era de 41,1 %. 46 Tot în acest sens, guvernul român a subliniat, în cadrul şedinţei, că tocmai dificultăţile întâmpinate de autorităţi în combaterea fraudei privind TVA-ul au condus legiuitorul român să instituie un mecanism de prevenire a evaziunii fiscale prin declararea inactivităţii unor astfel de contribuabili, al căror comportament fiscal incorect ar împiedica detectarea unor nereguli în colectarea TVA-ului şi ar constitui indiciul unei fraude fiscale. În plus, neplata TVA-ului s-ar repercuta asupra preţului de vânzare al produselor şi al serviciilor şi ar procura vânzătorului un avantaj concurenţial care creşte volumul vânzărilor, astfel încât aplicarea unor sancţiuni pecuniare nu ar fi suficientă pentru a lupta împotriva fraudei privind TVA-ul.".

87. S-a reiterat faptul că "49 Conform articolului 273 primul paragraf din Directiva 2006/112, statele membre pot impune alte obligaţii decât cele prevăzute în această directivă pe care le consideră necesare pentru a asigura colectarea în mod corect a TVA-ului şi pentru a preveni evaziunea.", că "51 În repetate rânduri, Curtea a statuat că administraţia nu poate impune persoanei impozabile să întreprindă verificări complexe şi aprofundate referitoare la un furnizor, transferând de fapt în sarcina acesteia actele de control care sunt în atribuţia acestei administraţii (a se vedea în acest sens Hotărârea din 21 iunie 2012, Mahagében şi Dávid, C-80/11 şi C-142/11, EU:C:2012:373, punctul 65, precum şi Hotărârea din 31 ianuarie 2013, Stroy trans, C-642/11, EU:C:2013:54, punctul 50).", însă s-a subliniat că "52 În schimb, nu este contrar dreptului Uniunii să se ceară ca un operator să ia orice măsură care i s-ar putea solicita în mod rezonabil pentru a se asigura că operaţiunea pe care o efectuează nu determină participarea sa la o fraudă fiscală (a se vedea în acest sens Hotărârea din 27 septembrie 2007, Teleos şi alţii, C-409/04, EU:C:2007:548, punctele 65 şi 68, precum şi Hotărârea din 21 iunie 2012, Mahagében şi Dávid, C-80/11 şi C-142/11, EU:C:2012:373, punctul 54).".

88. Cu privire chiar la reglementarea naţională referitoare la declararea ca inactivi a contribuabililor, s-a reţinut că "53(...) nu transferă în sarcina persoanei impozabile măsurile de control care revin administraţiei, ci o informează cu privire la rezultatul unei anchete administrative din care rezultă că contribuabilul declarat inactiv nu mai poate fi controlat de autoritatea competentă fie pentru că respectivul contribuabil nu şi-a mai îndeplinit obligaţiile de declarare impuse de lege, fie pentru că a declarat informaţii de identificare a sediului social care nu permit autorităţii fiscale în cauză să îl identifice sau pentru că nu îşi desfăşoară activitatea la sediul social sau la domiciliul fiscal declarat.".

89. Pe cale de consecinţă, Curtea de Justiţie observă că "54 Singura obligaţie impusă persoanei impozabile constă, astfel, în consultarea listei contribuabililor declaraţi inactivi afişate la sediul ANAF şi publicate pe pagina de internet a acesteia, o asemenea verificare fiind, pe de altă parte, uşor de efectuat.", iar prin "55(...) obligarea persoanei impozabile să efectueze această verificare, legislaţia naţională urmăreşte un obiectiv care este legitim şi chiar impus de dreptul Uniunii, şi anume acela de a asigura colectarea corectă a TVA-ului şi de a evita frauda, şi că o asemenea verificare poate fi cerută în mod rezonabil unui operator economic. Trebuie însă să se verifice dacă această legislaţie nu depăşeşte ceea ce este necesar pentru atingerea obiectivului urmărit.".

90. Ceea ce Curtea de Justiţie a reţinut, aspect care nu a fost invocat şi probat în prezenta cauză, în condiţiile în care articolul 11 alin. (1^2) din Codul fiscal, în versiunea aplicabilă faptelor din cauza principală, nu prevedea o regularizare în beneficiul persoanei impozabile situate în aval, în pofida dovezii plăţii TVA-ului de către persoana impozabilă situată în amonte, nerecunoaşterea dreptului de deducere fiind definitivă, în cauza în care a fost pronunţată hotărârea preliminară fiind invocat faptul că furnizorul declarat inactiv colectase TVA şi virase suma respectivă în trezoreria statului, a fost că "61 (...) Directiva 2006/112 trebuie să fie interpretată în sensul că se opune unei reglementări naţionale precum cea în discuţie în cauza principală, în temeiul căreia dreptul de deducere a TVA-ului este refuzat unei persoane impozabile pentru motivul că operatorul care i-a furnizat o prestare de servicii în schimbul unei facturi pe care figurează separat preţul şi TVA-ul a fost declarat inactiv de administraţia fiscală a unui stat membru, această declarare a inactivităţii fiind publică şi accesibilă pe internet oricărei persoane impozabile în acest stat, atunci când acest refuz al dreptului de deducere este sistematic şi definitiv, nepermiţând să se facă dovada absenţei unei fraude sau a unei pierderi de venituri fiscale.".

91. Rezultă, referitor chiar la reglementarea în discuţie în prezenta cauză, că nu transferă în sarcina persoanei impozabile măsurile de control care revin administraţiei, ci o informează cu privire la rezultatul unei anchete administrative din care rezultă că acel contribuabil declarat inactiv nu mai poate fi controlat de autoritatea competentă, că singura obligaţie impusă persoanei impozabile constă în consultarea listei contribuabililor declaraţi inactivi afişate la sediul ANAF şi publicate pe pagina de internet a acesteia, o asemenea verificare putând fi cerută în mod rezonabil unui operator economic.

92. Această obligaţie în sarcina contribuabilului nu depăşeşte ceea ce este necesar pentru atingerea obiectivului urmărit, întrucât urmăreşte un obiectiv care este legitim şi chiar impus de dreptul Uniunii, şi anume acela de a asigura colectarea corectă a TVA-ului şi de a evita frauda, şi nu este contrară dreptului comunitar, care a consacrat principiul neutralităţii TVA-ului, întrucât permite persoanei interesate să facă dovada absenţei unei fraude sau a unei pierderi de venituri fiscale. În aceste condiţii, reclamanta avea posibilitatea să se informeze cu privire la partenerii săi contractuali şi ar fi trebuit să ştie neregulile referitoare la aceştia în ceea ce priveşte declararea ca inactivi.

93. Susţinerile recurentei privind faptul că în mod eronat prima instanţă a respins proba cu expertiză în materia fiscalitate-contabilitate, care era necesară pentru soluţionarea cauzei, sunt nefondate. Potrivit art. 330 alin. (1) C. proc. civ., proba cu expertiză se încuviinţează când, pentru lămurirea unor împrejurări de fapt, instanţa consideră necesar să cunoască părerea unor specialişti. În raport de aceste dispoziţii, motivele invocate prin cererea de chemare în judecată şi obiectivele formulate, proba solicitată nu era de natură să conducă la lămurirea unor împrejurări de fapt, analiza şi aplicarea dispoziţiilor legale de drept naţional şi de drept comunitar şi a jurisprudenţei Curţii de Justiţie fiind în competenţa exclusivă a instanţei.

94. Pentru toate aceste motive, Înalta Curte constată că sunt nefondate recursurile formulate de pârâte şi este fondat recursul formulat de reclamantă, numai în ceea ce priveşte soluţia instanţei de fond referitoare la legalitatea deciziei de soluţionare a contestaţiei cu privire la suspendarea soluţionării contestaţiei pentru suma de 96.454.327 RON.

95. Sentinţa recurată este nelegală, cu incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 pct. 8) C. proc. civ., exclusiv în ceea ce priveşte soluţia instanţei de fond prin care s-a respins cererea de chemare în judecată împotriva deciziei de soluţionare a contestaţiei administrativ fiscale, referitor la măsura de suspendare a soluţionării contestaţiei formulate pentru suma de 96.545.327 RON; sentinţa recurată este legală în ceea ce priveşte soluţia instanţei de fond referitoare la legalitatea actelor administrativ fiscale cu privire la neacordarea deducerii TVA aferente achiziţiilor de la S.C.E. S.R.L., S.C. F. S.R.L., S.C.G. S.R.L., S.C. H. S.R.L., şi nelegalitatea actelor administrativ fiscale cu privire la faptul că societatea nu beneficiază de scutire de taxă pe valoare adăugată pentru livrările intracomunitare de bunuri, nefiind incident motivul de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 pct. 8) C. proc. civ., invocat prin cererile de recurs de recurenta reclamantă şi recurentele pârâte.

VI Soluţia instanţei de recurs

96. Pentru aceste considerente, în temeiul dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ şi art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondate recursurile formulate de pârâtele Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili Bucureşti şi Agenţia Naţională de Administrare Fiscală şi va admite recursul formulat de reclamanta S.C. A. S.R.L. Botoşani.

97. Va casa în parte sentinţa atacată şi în rejudecare va anula decizia de soluţionare a contestaţiei şi în ceea ce priveşte suspendarea soluţionării contestaţiei pentru suma de 96.454.327 RON, va obliga pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală la soluţionarea contestaţiei, urmând a menţine celelalte dispoziţii ale sentinţei recurate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile formulate de pârâtele Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili Bucureşti şi Agenţia Naţională de Administrare Fiscală împotriva sentinţei civile nr. 214 din 13 septembrie 2016 a Curţii de Apel Suceava, secţia de contencios administrativ şi fiscal.

Admite recursul formulat de reclamanta S.C. A. S.R.L. Botoşani împotriva aceleiaşi sentinţe.

Casează în parte sentinţa atacată şi în rejudecare anulează decizia de soluţionare a contestaţiei şi în ceea ce priveşte suspendarea soluţionării contestaţiei pentru suma de 96.454.327 RON şi obligă pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală la soluţionarea contestaţiei.

Menţine în rest dispoziţiile sentinţei atacate.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 24 octombrie 2019.