Disciplinary dismissal for multiple infractions: failure to establish comparable situation and non-justified differential treatment under anti-discrimination law

Şedinţa publică din data de 16 octombrie 2019

Asupra recursurilor de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Circumstanţele cauzei. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării şi B., anularea Hotărârii nr. 393/09.09.2015 emisă de CNCD.

2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 1703 din 23 mai 2016, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a admis acţiunea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâţii Consiliul Naţional pentru combaterea Discriminării şi B..

3. Cererea de recurs

Împotriva acestei sentinţe au formulat recurs atât reclamanta A., precum şi pârâţii Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării şi B., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, din perspectiva motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 din C. proc. civ.

3.1. Recurenta-reclamantă A., a criticat sentinţa prin prisma motivelor prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., arătând că este nelegală şi netemeinică în ceea ce priveşte respingerea cererii de obligare a intimaţilor la plata cheltuielilor de judecată, ocazionate de soluţionarea cauzei în primă instanţă.

Arată recurenta că aşa cum rezultă din dispoziţiile art. 453 alin. (1) C. proc. civ., fundamentul juridic al acordării cheltuielilor de judecată este reprezentat de culpa procesuală a părţii care "cade în pretenţii".

Culpa procesuală este rezultatul demarării unor acţiuni judiciare neîntemeiate sau a susţinerii unor apărări neîntemeiate care au determinat partea adversă să întreprindă o serie de cheltuieli în vederea asigurării asistenţei juridice şi a reprezentării în faţa instanţelor competente, cheltuieli pe care altfel nu le-ar fi făcut.

Cei doi pârâţi, prin conduita lor, au determinat efectuarea unei serii de cheltuieli de judecată, pe care altfel nu le-ar fi întreprins, aceştia aflându-se în culpă procesuală.

3.2. Recurentul-pârât Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării a criticat sentinţa pentru motivele prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În dezvoltarea motivelor de recurs a arătat că sentinţa recurată este criticabilă sub aspectul nelegalităţii întrucât a fost pronunţată cu aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 2 alin. (1), (3) şi (4) din O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea faptelor de discriminare.

În ceea ce priveşte elementul de comparabilitate, este adevărat că în privinţa petentului A. a reţinut săvârşirea a patru abateri disciplinare, însă în aplicarea textului pentru discriminare trebuia hotărât ce grupuri sau indivizi urmează a fi comparaţi pentru a stabili dacă există un tratament diferenţiat.

În prezenta cauză, prin Hotărârea CNCD s-a reţinut faptul că majoritatea consilierilor juridici din cadrul Biroului Litigii aveau întârziere în introducerea datelor legate de dosare în aplicaţia băncii, la momentul la care s-a întocmit referatul prin care s-a propus cercetarea disciplinară a petentului, însă aceştia nu au făcut subiectul unor dosare disciplinare.

În mod eronat instanţa de fond a apreciat că elementul de comparabilitate nu trebuie să se rezume numai la analizarea situaţiei înregistrărilor tardiv operate în sistemul informatic de evidenţă a litigiilor ci la toate abaterile reţinute în sarcina petentului-pârât întrucât în materia discriminării este suficient să se facă comparatorul pentru o singură deosebire, excludere, restricţie sau preferinţă pentru ca o faptă să fie calificată ca fiind faptă de discriminare.

De asemenea, sentinţa a fost pronunţată cu aplicarea greşită a prevederilor art. 2 alin. (5) din O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare.

Este adevărat că angajatorul are dreptul de a efectua verificarea activităţii fiecărui angajat al său, însă această verificare trebuie făcută cu respectarea atât a prevederilor O.G. nr. 137/2000, cât şi a dispoziţiilor Codului Muncii.

Mai arată recurentul-pârât că sentinţa este criticabilă pentru că a fost pronunţată cu aplicarea greşită a prevederilor art. 16, 17, 19 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000.

Faptul că verificarea din punct de vedere al legalităţii şi temeiniciei a deciziei de sancţionare disciplinară, inclusiv a modalităţii de individualizare a sancţiunii, respectiv a aplicării principiului proporţionalităţii sancţiunii este de competenţa exclusivă a instanţei specializate în soluţionarea conflictelor de muncă nu afectează dreptul Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării de a analiza aceste aspecte strict prin prisma atribuţiilor conferite de dispoziţiile art. 19 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000.

În ceea ce priveşte obligarea Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării la suportarea cheltuielilor judiciare, arată recurentul-pârât că instituţia emitentă a hotărârii contestate nu se afla în culpă procesuală, fiind doar organul administrativ cu atribuţii jurisdicţionale care a acţionat conform competenţelor prevăzute de lege.

3.3. Recurentul-pârât B. critică sentinţa pentru motivele prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ.

Arată recurentul-pârât că hotărârea Curţii de Apel Bucureşti este pronunţată cu nerespectarea dispoziţiilor art. 1 alin. (2) din O.U.G. nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru, în sensul că la dosar nu se află dovada achitării de către A. a taxei de timbru, aspect de natură a atrage nulitatea cererii de chemare în judecată.

Faptul că la fila x se regăseşte o plată efectuată de către clientul Societatea civilă de avocaţi C. nu reprezintă o dovadă a faptului că persoana juridică ce beneficiază de actul de justiţie - A. a achitat taxa de timbru.

De asemenea, recurentul-pârât apreciază ca nelegală respingerea excepţiei inadmisibilităţii cererii A., în condiţiile în care acţiunea a fost formulată numai împotriva CNCD nu şi împotriva sa. Introducerea sa în cauză s-a realizat cu mult după expirarea primului termen, astfel cum prevăd dispoziţiile art. 204 alin. (1) C. proc. civ., iar A. s-a opus introducerii în cauză aşa cum rezultă din cuprinsul încheierii de şedinţă din data de 10.02.2016.

În ceea ce priveşte motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., se arată că instanţa de fond a dat eficienţă dispoziţiilor noului C. proc. civ. în materie de probaţiune, în detrimentul dispoziţiilor speciale instituite prin art. 27 alin. (4) din O.U.G. nr. 137/2000, din întreaga analiză a hotărârii recurate rezultând că instanţa s-a limitat doar la analiza faptelor recurentului-pârât şi nu la cele ale A..

Susţine recurentul-pârât, că în mod corect Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării a reţinut că a fost supus unei discriminări din partea A., arătând că această atitudine a fost cauzată de contestarea calificativului acordat de şeful său ierarhic superior.

În acest sens, o dovadă a discriminării şi hărţuirii la care a fost supus, scopul fiind concedierea sa, constă în faptul că, aşa cum rezultă din hotărârea Tribunalului Bucureşti dată în dosarul nr. x/2014, A. i-a imputat aşa-zise fapte ce datau de peste patru ani. Aşadar, pe lângă faptul că abaterile nu existau, chiar dacă ar fi putut fi reţinute, reiese că a fost sancţionat cu concedierea pentru fapte prescrise, fiind încălcat art. 252 alin. (1) din Codul Muncii.

Solicită recurentul-pârât admiterea recursului, casarea în tot a hotărârii şi pe fond menţinerea ca legală şi temeinică a Hotărârii CNCD nr. 393/9.09.2015.

4. Apărările formulate în cauză

4.1. Prin întâmpinarea depusă la data de 27.09.2016 A. a solicitat respingerea recursurilor formulate de Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării şi B., ca nefondate şi obligarea celor doi pârâţi la plata cheltuielilor de judecată.

4.2. Prin întâmpinarea depusă la data de 7.10.2016 recurentul-pârât B. a solicitat în prealabil anularea recursului A. S.A. pentru nerespectarea dispoziţiilor art. 486 alin. (2) C. proc. civ., prevăzute sub sancţiunea nulităţii de art. 489 alin. (2) C. proc. civ., iar în subsidiar respingerea recursului A., ca nefondat.

5. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursurilor

Examinând sentinţa atacată prin prisma criticilor invocate în cele trei recursuri, al apărărilor din întâmpinare şi al dispoziţiilor legale aplicabile, Înalta Curte reţine următoarele:

Recurenta-reclamantă a supus controlului de legalitate al instanţei de contencios administrativ şi fiscal Hotărârea nr. 393/9.09.2015 emisă de Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării prin care s-a reţinut întrunirea în cauză, în ceea ce îl priveşte pe petentul B. a tuturor elementelor impuse de dispoziţiile art. 2 coroborate cu ale art. 6 din O.G. nr. 137/2000 pentru existenţa unor acte de discriminare:

-petentul s-a aflat în situaţie de comparabilitate cu alţi colegi de serviciu;

-petentul este singurul ale cărui dosare au fost verificate şi care a fost sancţionat cu desfacerea disciplinară a contractului de muncă;

- criteriul de discriminare a fost cel al opiniilor personale, precum şi al apartenenţei sindicale;

-apare o strânsă legătură de cauzalitate între atacarea în instanţă a evaluării profesionale a petentului şi auditul efectuat de bancă.

Prin sentinţa pronunţată, Curtea de apel a admis acţiunea şi a anulat hotărârea CNCD atacată, apreciind că în mod greşit Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării a reţinut existenţa faptei de discriminare, cât timp nu este dovedită împrejurarea că pârâtul-petent s-a aflat într-o situaţie comparabilă cu a altor colegi, iar reclamanta a justificat obiectiv tratamentul incriminat din perspectiva răspunderii disciplinare.

Soluţia este împărtăşită de instanţa de control judiciar pentru că reflectă interpretarea şi aplicarea adecvată a dispoziţiilor legale la situaţia de fapt.

Răspunzând punctual criticilor invocate în recurs, Înalta Curte constată următoarele:

5.1. Recurenta-reclamantă A. a criticat sentinţa curţii de apel pentru motivele prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., arătând că este nelegală în ceea ce priveşte respingerea cererii sale de obligare a pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de soluţionarea cauzei în primă instanţă.

Recursul este nefondat.

Prin sentinţa nr. 1073/23.05.2016 Curtea de Apel a dispus obligarea pârâţilor B. şi Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării la plata sumei de 5.000 RON cheltuieli de judecată către reclamantă, sumă reprezentând 50 RON taxa judiciară de timbru şi 4.950 RON onorariu avocaţial redus.

A apreciat instanţa de fond că suma avansată de reclamantă cu titlu de onorariu de avocat - 14.328,97 RON este excesivă în raport cu complexitatea concretă a cauzei.

Aşadar, nemulţumirea recurentei-reclamante vizează reducerea onorariului de avocat şi nu respingerea cererii sale de obligare a pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată ocazionate în judecarea cauzei în primă instanţă.

Or, aprecierea judecătorului fondului cu privire la cuantumul cheltuielilor cu onorariu de avocat plătit de partea care a câştigat procesul presupune o analiză a unor aspecte de fapt referitoare la complexitatea cauzei şi la munca efectivă a apărătorului părţii. În analiza sa judecătorul fondului trebuie să se raporteze în permanenţă la circumstanţele cauzei, instanţa de fond dispunând de o marjă de apreciere în analiza pe care o face. Este vorba de o evaluare care se sprijină pe analiza unor aspecte de fapt, nu pe o interpretare a normei juridice.

În aceste condiţii, proporţionalitatea cheltuielilor de judecată, reprezentând onorariu de avocat cu complexitatea cauzei şi cu activitatea desfăşurată de avocat reprezintă o chestiune de temeinicie, nu o chestiune de legalitate a hotărârii atacate, ce nu poate fi analizată pe calea recursului, întrucât nu se încadrează în dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., invocate de recurenta-reclamantă.

5.2.1. Recurentul-pârât B. a invocat motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., potrivit căruia, prin hotărârea dată "instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii".

În opinia recurentului, faptul că taxa de timbru a fost plătită în contul unei alte unităţi administrativ-teritoriale, anume cea în care are sediul societatea civilă de avocatură şi nu aceea în care se afla sediul recurentei-reclamante, este de natură a atrage nulitatea cererii, conform dispoziţiilor art. 197 teza a II-a C. proc. civ.

Înalta Curte apreciază că motivul invocat de recurentul B. este nefondat, critica respectivă neconstituind un motiv de nulitate a hotărârii instanţei de fond, în condiţiile în care la dosarul cauzei se afla dovada achitării taxei judiciare de timbru, iar excepţia nelegalei timbrări nu a fost invocată în faţa instanţei de fond, ci pentru prima dată a fost invocată în faţa instanţei de recurs.

Chiar şi în situaţia constatării netimbrării cererii de chemare în judecată, devin incidente dispoziţiile art. 38 din O.U.G. nr. 80/2013, conform cărora se poate dispune complinirea obligaţiei de plată a taxei judiciare de timbru.

În ceea ce priveşte nelegala respingere a excepţiei inadmisibilităţii acţiunii, critică subsumată motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurentul B. arată că cererea a fost formulată numai împotriva pârâtului Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării, nu şi împotriva sa.

Prin cererea înregistrată pe rolul curţii de apel reclamanta A. a solicitat anularea Hotărârii CNCD nr. 393/9.09.2015 prin care s-a constatat existenţa unui tratament diferenţiat, discriminatoriu, potrivit art. 2 alin. (1), art. 2 alin. (5) şi (7) lit. a) şi f) din O.G. nr. 137/2000 în ceea ce îl priveşte pe pârâtul B..

La termenul de judecată din data de 9.03.2016, instanţa de fond în temeiul art. 78 alin. (2) C. proc. civ. a dispus introducerea în cauză, în calitate de pârât a dlui. B., persoana care a investit CNCD cu procedura administrativ jurisdicţională finalizată cu hotărârea pronunţată în cauză.

De altfel, prin încheierea din data de 6.04.2016, a fost respinsă excepţia inadmisibilităţii acţiunii motivată pe împrejurarea că "reclamanta A. nu a atacat Hotărârea CNCD în contradictoriu cu ambii pârâţi de la început", instanţa de fond arătând că, potrivit dispoziţiilor art. 78 alin. (2) C. proc. civ., a apreciat că este necesară introducerea în cauză a persoanei care a formulat sesizarea la Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării. De asemenea, instanţa de fond, în mod corect a arătat că nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 204 alin. (1) C. proc. civ., pentru a putea fi invocată excepţia tardivităţii introducerii în cauză a petentului B..

Înalta Curte constată că, potrivit art. 161 din Legea nr. 554/2004, instanţa de contencios administrativ şi fiscal poate introduce în cauză, la cerere, organismele sociale interesate sau poate pune în discuţie, din oficiu, necesitatea introducerii în cauză a acestora, precum şi a altor subiecte de drept. În completarea acestei norme speciale, potrivit art. 28 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, art. 78 alin. (2) C. proc. civ. prevede că în materie contencioasă, când raportul juridic dedus judecăţii o impune, judecătorul va pune în discuţia părţilor necesitatea introducerii în cauză a altor persoane, iar la termenul din data de 9.03.2016, instanţa a dat eficienţă dispoziţiilor legale sus-citate fixând limitele investirii şi a încuviinţat probatoriul depăşind aspectul referitor la stabilirea cadrului procesual.

Raportat la circumstanţele cauzei, Înalta Curte constată că instanţa de fond a respectat prevederile art. 161 din Legea nr. 554/2004, coroborate cu cele ale art. 78 alin. (2) C. proc. civ. şi în acest mod nu se poate reţine o încălcare a regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii, nefiind incident motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

5.2.2. Nici motivul de recurs prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. vizând încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material, nu este fondat.

Înalta Curte apreciază că soluţia de admitere a sesizării petentului B., dispusă prin Hotărârea CNCD nr. 393/9.09.2015, este greşită pe fond şi în mod corect a fost anulată de prima instanţă,

Pentru a hotărî dacă în cauză sunt întrunite cerinţele prevăzute de O.G. nr. 137/2000 pentru care a fost sancţionată recurenta-reclamantă trebuie redat contextul faptic.

Astfel, sesizarea petentului a vizat comportamentul discriminatoriu al A. aplicat prin instituirea unor controale asupra activităţii sale profesionale şi convocarea consiliului de disciplină, crearea unui cadru intimidant, ostil şi ofensator şi aplicarea unui tratament diferit şi injust în comparaţie cu tratamentul aplicat celorlalţi angajaţi ai biroului din care făcea parte.

De asemenea, faptul că a contestat evaluarea profesională în instanţă, raportat şi la împrejurarea că a fost ales în cadrul organelor de conducere ale sindicatului D. din cadrul A., a condus la schimbarea atitudinii superiorilor, fiind distinctă de cea aplicată anterior şi în discordanţă cu atitudinea avută faţă de colegii săi.

Or, în cauză, aşa cum judicios a reţinut şi judecătorul fondului, niciunul dintre criteriile indicate de petentul B. nu se regăseşte printre cele prevăzute de lege.

Astfel, în cuprinsul hotărârii CNCD contestate se vorbeşte despre criteriul reprezentat de opiniile personale ale petentului, mai concret contestarea calificativului primit de acesta şi apartenenţa sa la activitatea sindicală.

Potrivit art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000 prin discriminare se înţelege orice deosebire, excludere, restricţie sau preferinţă, pe bază de rasă, naţionalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială, convingeri, sex, orientare sexuală, vârstă, handicap, boală cronică necontagioasă, infectare HIV, apartenenţa la o categorie defavorizată precum şi orice alt criteriu care are ca scop sau efect restrângerea, înlăturarea folosinţei sau exercitarea în condiţii de egalitate drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale sau a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social şi cultural sau în orice domenii ale vieţii publice.

(2) Dispoziţia de a discrimina persoanele pe oricare dintre temeiurile prevăzute la alin. (1) este considerată discriminare în înţelesul prezentei ordonanţe.

(3) Sunt discriminatorii, potrivit prezentei ordonanţe, prevederile, criteriile sau practicile aparent neutre care dezavantajează anumite persoane, pe baza criteriilor prevăzute la alin. (1), faţă de alte persoane, în afara cazului în care aceste prevederi, criterii sau practici sunt justificate obiectiv de un scop legitim, iar metodele de atingere a acelui scop sunt adecvate şi necesare.

(4) Orice comportament activ ori pasiv care, prin efectele pe care le generează, favorizează sau defavorizează nejustificat ori supune unui tratament injust sau degradant o persoană, un grup de persoane sau o comunitate faţă de alte persoane, grupuri de persoane sau comunităţi atrage răspunderea contravenţională conform prezentei ordonanţe, dacă nu intră sub incidenţa legii penale.

(5) Constituie hărţuire şi se sancţionează contravenţional orice comportament pe criteriu de rasă, naţionalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială, convingeri, gen, orientare sexuală, apartenenţă la o categorie defavorizată, vârstă, handicap, statut de refugiat ori azilant sau orice alt criteriu care duce la crearea unui cadru intimidant, ostil, degradant ori ofensiv.

(6) Orice deosebire, excludere, restricţie sau preferinţă bazată pe două sau mai multe criterii prevăzute la alin. (1) constituie circumstanţă agravantă la stabilirea răspunderii contravenţionale dacă una sau mai multe dintre componentele acesteia nu intră sub incidenţa legii penale.

De asemenea, conform dispoziţiilor art. 7 constituie contravenţie, discriminarea unei persoane pentru motivul că aparţine unei anumite rase, naţionalităţi, etnii, religii, categorii sociale sau unei categorii defavorizate, respectiv din cauza convingerilor, vârstei, sexului ori orientării sexuale a acestuia, în cadrul unui raport de muncă şi protecţie socială, manifestată în următoarele domenii:

a) încheierea, suspendarea, modificarea sau încetarea raportului de muncă;

b) stabilirea şi modificarea atribuţiilor de serviciu, locului de muncă sau a salariului;

c) acordarea altor drepturi sociale decât cele reprezentând salariul;

d) formarea, perfecţionarea, reconversia şi promovarea profesională;

e) aplicarea măsurilor disciplinare;

f) dreptul de aderare la sindicat şi accesul la facilităţile acordate de acesta;

g) orice alte condiţii de prestare a muncii, potrivit legislaţiei în vigoare.

În accepţiunea art. 7 "convingerea" reprezintă un criteriu de discriminare protejat de O.G. nr. 137/2000, însă nu sub aspectul avut în vedere de recurentul-pârât B., anume acela al contestării în instanţă a calificativului obţinut la evaluarea profesională, întrucât acesta nu reprezintă o expresie a adeziunii petentului la un curent de opinie, minoritar sau nu, pentru a fi încadrată în categoria criteriilor protejate.

În ceea ce priveşte apartenenţa petentului la mişcarea sindicală, Înalta Curte reţine că acesta nu este singurul consilier juridic al băncii care deţine o funcţie de conducere în cadrul sindicatului. De asemenea, nu este singurul angajat al băncii care se află într-un litigiu cu A..

Totodată, faptul că şi alţi consilieri juridici au realizat cu întârziere înregistrări în aplicaţia informatizată de gestiune a dosarului, însă nu au fost sancţionaţi disciplinar nu conduce automat la concluzia că aceştia se găsesc în situaţii comparabile.

Aceasta pentru că, în sarcina recurentului-pârât B. au fost reţinute patru abateri disciplinare, anume: neînregistrarea lucrărilor în aplicaţia de evidenţă a litigiilor; înscrierea de date nereale în aplicaţie; înregistrarea cu întârziere a lucrărilor şi nerespectarea dispoziţiilor cu caracter obligatoriu primite din partea superiorului direct, ceea ce conduce evident la concluzia că nu poate fi susţinută existenţa unei situaţii de comparabilitate în condiţiile în care numai una dintre abaterile reţinute a fost imputată şi celorlalţi consilieri juridici.

De altfel, din dovezile administrate în cauză rezultă că şi alţi consilieri juridici au fost sancţionaţi disciplinar pentru această abatere (deciziile de sancţionare disciplinară aflate la filele x -recurs), iar în privinţa unui alt funcţionar, banca a promovat o acţiune în răspundere materială (sentinţa civilă nr. 3865/20.04.2015 pronunţată în dosarul nr. x/2013 al Tribunalului Bucureşti - fila x recurs, vol. II).

Nici împrejurarea că, verificările dosarelor aflate în gestiunea recurentului-pârât B. au fost efectuate în lipsa sa, pe perioada concediului legal de odihnă, nu poate constitui temei pentru reţinerea tratamentului ostil şi degradant, în cauză neexistând o normă care să interzică efectuarea de către angajator a unei astfel de activităţi, iar prin aceasta petentul nu a suferit o vătămare în condiţiile în care concluziile rezultate i-au fost aduse la cunoştinţă în cursul procedurii de cercetare disciplinară. De altfel, acesta a contestat în instanţă decizia de sancţionare disciplinară cu desfacerea contractului de muncă şi a avut posibilitatea să formuleze apărări punctuale cu privire la faptele interpretate.

Aşa cum corect a reţinut şi instanţa de fond, CNCD a reţinut ca argument în emiterea hotărârii contestate faptul că recurentul-pârât B. a fost sancţionat disciplinar, exercitând o veritabilă jurisdicţie a muncii şi depăşit în acest fel limitele verificărilor permise de dispoziţiile O.G. nr. 137/2000.

De asemenea, în cauză nu se poate vorbi de practicarea unui tratament diferenţiat în situaţii similare, cât timp elementul de comparabilitate nu există, întrucât numai o parte din faptele imputate petentului sunt comune cu ale celorlalţi consilieri juridici din cadrul Biroului Litigii, acesta fiind sancţionat pentru săvârşirea a patru abateri disciplinare.

5.3. Recurentul-pârât Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării a invocat în recursul depus o serie de critici comune cu cele cuprinse în recursul pârâtului B., critici ce pot fi încadrate în dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. şi la care Înalta Curte a răspuns deja.

În ceea ce priveşte susţinerea privind greşita aplicare a dispoziţiilor art. 453 alin. (1) C. proc. civ., legată de obligarea Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării la plata cheltuielilor de judecată reprezentând onorariu de avocat, Înalta Curte reţine că este nefondată.

Judecătorul fondului, reţinând că ambii pârâţi au căzut în pretenţii, i-a obligat la plata sumei de 5.000 RON cheltuieli de judecată către reclamantă, reprezentând 50 RON taxa judiciară de timbru şi 4.950 RON onorariu de avocat redus, apreciind că suma avansată de reclamantă cu titlu de onorariu avocaţial - 14.328,97 RON, este excesivă în raport de complexitatea concretă a cauzei.

Soluţia primei instanţe este corectă sub aspectul aplicării dispoziţiilor art. 453 alin. (1) C. proc. civ., dispoziţii care prevăd că "Partea care pierde procesul va fi obligată la cererea părţii care a câştigat să îi plătească acesteia cheltuielile de judecată".

Dispoziţiile legale nu fac distincţie cu privire la situaţia autorităţilor administrativ-jurisdicţionale a căror hotărâre este contestată, astfel că susţinerea recurentului-pârât în sensul că nu se află în culpă procesuală, întrucât este doar organul administrativ cu atribuţii jurisdicţionale care a emis hotărârea ce constituie obiect al litigiului, este lipsită de temei legal.

Pentru considerentele expuse, în temeiul dispoziţiilor art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 şi ale art. 496 C. proc. civ. vor fi respinse recursurile ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile declarate de reclamanta A. şi pârâţii B. şi Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării împotriva sentinţei nr. 1703 din 23 mai 2016 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondate.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 16 octombrie 2019.