Tax authority's suspension of tax challenge review annulled; appeal rejected, administrative review ordered on merits.

Şedinţa publică din data de 16 octombrie 2019

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, la data de 22 august 2016, sub nr. x/2016, reclamanta A. S.R.L. Bucureşti a chemat în judecată pe pârâta AGENŢIA NAŢIONALĂ DE ADMINISTRARE FISCALĂ, solicitând instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, să dispună anularea Deciziei nr. 183/27.07.2016 privind suspendarea soluţionării contestaţiei prealabile înregistrate sub nr. x/24.05.2016 şi, pe cale de consecinţă, obligarea pârâtei la soluţionarea contestaţiei.

2. Soluţia instanţei de fond

Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa nr. 3603 din 17 noiembrie 2016, pronunţată în dosarul nr. x/2016, a admis acţiunea formulată de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală- Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor; a anulat decizia nr. 183/27.07.2016 şi a obligat pârâta D.G.S.C. să soluţioneze contestaţia fiscală formulată de reclamantă împotriva deciziei de impunere nr. x/13.04.2016 şi a raportului de inspecţie fiscală nr. x/12.04.2016.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs, în termen, pârâta AGENŢIA NAŢIONALĂ DE ADMINISTRARE FISCALĂ, solicitând casarea sentinţei civile recurate şi respingerea acţiunii, în totalitate, ca neîntemeiată.

În recursul său, întemeiat în drept pe prevederile pct. 8 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., recurenta- pârâtă a relevat istoricul pe scurt al cauzei şi a criticat sentinţa recurată ca fiind dată cu aplicarea greşită a normelor de drept, arătând că raţionamentul instanţei de fond este în contradicţie vădită cu prevederile legale în materie.

Instanţa de fond şi-a argumentat hotărârea pronunţata prin însuşirea în întregime a susţinerilor intimatei, fără a ţine cont de apărările formulate de pârâtă în acest sens si fără a arata motivele pentru care acestea au fost înlăturate, învederând, totodată, că organul de soluţionare a contestaţiei a hotărât suspendarea contestaţiei prin decizie motivată pe larg şi întemeiată pe dispoziţiile legale incidente în cauză.

Astfel, a susţinut recurenta- pârâtă, cazul de suspendare a procedurii de soluţionare a contestaţiei pe cale administrativă, reglementat de art. 277 alin. (1) lit- a) din Legea nr. 207/2015 se referă la o situaţie de excepţie, aceea în care organul care a efectuat activitatea de control fiscal sesizează organele de urmărire penală în urma depistării indiciilor asupra săvârşirii unei infracţiuni a cărei constatare ar avea o înrâurire hotărâtoare asupra soluţiei ce urmează a fi pronunţată în procedura administrativă.

Aşadar, legiuitorul a instituit posibilitatea suspendării soluţionării contestaţiei administrative într-o situaţie expres prevăzută - respectiv sesizarea organelor de urmărire penală, acestea urmând sa efectueze cercetarea specifică potrivit competenţelor legale şi în funcţie de complexitatea cauzei.

Hotărârea definitivă a instanţei penale prin care se soluţionează acţiunea civilă este opozabilă organelor fiscale competente pentru soluţionarea contestaţiei, cu privire la sumele pentru care statul s-a constituit parte civilă.

Instanţa de fond a reţinut ca un fapt contradictoriu împrejurarea că sesizarea transmisă de organele fiscale către organele de urmărire penală cuprinde aceleaşi constatări cu cele înscrise in raportul de inspecţie fiscală.

De fapt, arată recurenta, aceasta împrejurare se circumscrie dispoziţiilor art. 277 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 207/2015, fiind evident că sesizarea organelor penale are în vedere concluziile inspecţiei fiscale şi suspiciunea existenţei unei fapte penale, în continuare, refiind redate aspectele legate de controlul inspecţiei fiscale şi cele constatate.

În aceasta situaţie, recurenta apreciază că sunt pe deplin aplicabile prevederile art. 277 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală şi, contrar celor reţinute de instanţa de fond, între stabilirea obligaţiilor fiscale constatate prin Raportul de inspecţie fiscală nr. x/12.04.2016 care a stat la baza emiterii Deciziei de impunere nr. x/13.04.2016 şi stabilirea caracterului infracţional al faptelor săvârşite există o strânsă interdependenţă de care depinde soluţionarea cauzei pe cale administrativă.

Solicită a se observa că, în decizia de soluţionare se precizează că interdependenţa constă în faptul că, în urma verificărilor efectuate, se ridică problema realităţii operaţiunilor efectuate de intimata, având în vedere că în urma controalelor efectuate de autorităţile fiscale au fost descoperite anumite elemente care conduc la suspiciunea de fraudă, cu consecinţa lipsirii bugetului de stat de TVA şi impozit pe profit în sumă totală de 5.170.049 RON. Având în vedere cele constatate, organele de inspecţie fiscală s-au constituit parte civilă cu suma de 5.460.647 Iei RON reprezentând TVA, impozit pe profit şi accesorii aferente acestora, sumă ce se regăseşte şi în Decizia de impunere nr. x/13.04.2016.

A mai susţinut recurenta- pârâtă că instanţa de fond reţine în considerentele hotărârii atacate împrejurarea ca hotărârea dată în procesul penal va privi administratorul, iar nu societatea comercială, astfel încât nu poate avea o înrâurire hotărâtoare asupra soluţiei administrative.

Recurenta consideră că raţionamentul instanţei de fond este eronat şi contravine dispoziţiilor Legii nr. 31/1990 potrivit cărora cel care reprezintă societatea în raport cu terţii, precum şi cel care este ţinut răspunzător pentru întreaga activitate desfăşurată de persoana juridică este administratorul acesteia.

Administratorul unei societăţi este persoana mandatată sa efectueze toate operaţiunile necesare in vederea îndeplinirii obiectului si scopului acesteia, astfel încât modalitatea in care acesta înţelege să îşi exercite atribuţiile trasează într-o maniera decisiva rezultatele economico-financiare ale societăţii.

Astfel, susţine recureta- pârâtă, nu poate fi vorba despre două entităţi juridice distincte -societatea comerciala şi administratorul acesteia-, cată vreme acesta din urma a acţionat în calitate de reprezentant al societăţii, şi nu in nume propriu.

În continuare, recurenta-pârâtă a învederat şi că, potrivit practicii judiciare comunitare, orice artificiu care are drept scop esenţial doar obţinerea unui avantaj fiscal, operaţiunea neavând conţinut economic, va fi ignorat şi situaţia anterioară artificiului respectiv va fi restabilită (CEJ - cauza 255/2002 Halifax & alţii), solicitând a se observa că speţa de faţă se circumscrie jurisprudenţei europene ilustrată în această cauză.

În consecinţă, se arată, autorităţile şi instanţele naţionale sunt în măsură să refuze acordarea dreptului de deducere dacă se stabileşte, în raport cu elemente obiective, că acest drept este invocat fraudulos sau abuziv (Hotărârea Fini. H. C-32/03; Kittel şi Recolta Recycling C-439/04 şi C-440/04; Mahayben şi David C-80/11 şi C-142/11 şi Bonik C-285/11).

De asemenea, recurenta- pârâtă a mai făcut trimitere şi la practica judiciară naţională (decizia nr. 272 din 28 ianuarie 2013 pronunţată în recurs de I.C.C.J.), deciziile Curţii Constituţionale nr. 72/28.05.1996 şi nr. 95/2011, considerând că prezenta cauză se circumscrie considerentelor deciziilor Curţii Constituţionale menţionate, ţinând seama de faptul că organele de inspecţie fiscală din cadrul Administraţiei Judeţene a Finanţelor Publice Cluj, în temeiul art. 132 din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, au înaintat Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti sesizarea penală nr. x/20.04.2016 împreună cu Raportul de inspecţie fiscală nr. x/12.04.2016 care a stat la baza emiterii Deciziei de impunere nr. x/13.04.2016 în vederea stabilirii existenţei sau inexistenţei elementelor constitutive ale infracţiunilor 'prevăzute de art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale.

Şi practica judiciară s-a pronunţat constant în sensul necesităţii suspendării soluţionării contestaţiilor în astfel de cazuri, relevantă în acest sens fiind decizia nr. 5130/04.12.2012 pronunţată de I.C.C.J.

Având în vedere situaţia de fapt, raportată la dispoziţiile legale aplicabile si ţinând cont de practica judiciară în materie, precum şi de faptul că prioritatea de soluţionare o au organele de urmărire penală care se vor pronunţa asupra caracterului infracţional al faptelor, până la pronunţarea unei soluţii definitive pe latură penală, recurenta-pârâtă a concluzionat că Agenţia Naţională de Administrare Fiscală prin Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor nu se poate învesti cu soluţionarea pe fond a cauzei, procedura administrativă urmând a fi reluată în conformitate cu dispoziţiile art. 277 alin,(3) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, la încetarea motivului care a determinat suspendarea şi, în acelaşi sens a arătat că sunt şi prevederile pct. 10.2 din Ordinul Preşedintelui Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală nr. 3741/2015 privind aprobarea Instrucţiunilor pentru aplicarea titlului VIII din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală.

4. Apărarea formulată în cauză

Intimata- reclamantă A. S.R.L. a formulat întâmpinare, la data de 02 martie 2017, prin care, fără a invoca excepţii, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, cu consecinţa menţinerii hotărârii atacate ca legală şi temeinică.

În esenţă, a arătat că, atât timp cât Decizia este fundamentată exclusiv pe existenţa unei sesizări penale, în lipsa unui examen privind oportunitatea suspendării, care să justifice imposibilitatea soluţionării contestaţiei anterior soluţionării demersurilor penale, în speţă, suspendarea s-a dispus cu încălcarea prevederilor art. 277 alin. (1) Codul de procedură fiscală, motiv pentru care nu pot fi primite criticile recurentei, astfel cum au fost acestea redate în cuprinsul recursului.

Astfel, a mai arătat intimata, sesizarea penală formulată în cauză de către recurentă se poate soluţiona, deopotrivă, şi printr-o soluţie de neurmărire şi netrimitere în judecată, potrivit art. 314 C. proc. pen... Or, în cuprinsul deciziei contestate nici măcar nu este menţionată vreo dovadă că, în speţă, ar fi fost pusă în mişcare acţiunea penală sau că s-ar fi început urmărirea penală.

În concluzie, faţă de considerentele expuse anterior, intimata- reclamantă apreciază că în mod justificat a reţinut instanţa de fond că, în cauză, nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 277 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură fiscală.

5. Procedura de soluţionare a recursului

În recurs s-a derulat procedura de regularizare a cererii de recurs şi de comunicare a actelor de procedură între părţi, prin intermediul grefei instanţei, în conformitate cu dispoziţiile art. 486, art. 490 C. proc. civ.

Prin rezoluţia din 30 octombrie 2018 a completului învestit aleatoriu cu soluţionarea dosarului, a fost fixat termen de judecată pentru soluţionarea recursului în şedinţă publică, la data de 16 octombrie 2019, cu citarea părţilor, fără a se mai parcurge procedura de filtrare a recursului, având în vedere Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 106 din 20 septembrie 2018, prin care s-a luat act de hotărârea Plenului judecătorilor secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie adoptată la data de 13 septembrie 2018, în sensul că procedura de filtrare a recursurilor reglementată prin dispoziţiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ şi fiscal, precum şi Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 109 din data de 20 septembrie 2018.

II. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului declarat în cauză

Analizând recursul formulat, prin prisma motivelor invocate şi a temeiului de drept indicat, precum şi din perspectiva obiectului şi a normelor legale incidente, dar şi a apărărilor expuse în întâmpinarea intimatei, Înalta Curte constată că acesta este nefondat, urmând a fi respins, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

În speţă, controlul judiciar declanşat de reclamanta A. S.R.L are ca obiect verificarea legalităţii Deciziei nr. 183/27.07.2016, prin care autoritatea intimată a dispus suspendarea soluţionării contestaţiei administrative a reclamantei, în temeiul art. 277 alin. (1) lit. a) şi alin. (3) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală.

Suspendarea soluţionării contestaţiei formulate de intimata-reclamantă a intervenit ca urmare a faptului că organele de inspecţie fiscală din cadrul D.G.R.F.P. Cluj- Napoca- A.J.F.P. Cluj, Serviciul Inspecţie Fiscală nr. 4 au solicitat efectuarea de cercetări cu privire la săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală prevăzută şi pedepsită de art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005 de către administratorul societăţii intimate-reclamante (B..

În cuprinsul sesizării penale s-au redat aceleaşi constatări reţinute în Raportul de inspecţie fiscală nr. x/12.04.2016, prin care, în esenţă, s-a reţinut că societatea a declarat achiziţii de bunuri de la C. S.R.L., D. S.R.L. şi E. S.R.L. şi livrări intracomunitare către F., societăţi cu un comportament tip "fantomă". Prin aceeaşi sesizare, A.J.F.P. Cluj s-a constituit parte civilă cu suma totală de 5.460.647 RON, compusă din impozit pe profit (131.052 RON) şi accesoriile aferente (61.572 RON dobânzi/majorări de întârziere şi 19.657 RON penalităţi de întârziere), TVA (3.534.787 RON) şi accesoriile aferente (1.175.640 RON dobânzi/majorări şi 537.939 RON penalităţi de întârziere).

În motivarea plângerii penale au fost indicate toate faptele reţinute în cuprinsul raportului de inspecţie fiscală nr. x/12.04.2016 ca încălcări ale legislaţiei fiscale şi care au generat calcularea de obligaţii fiscale suplimentare de plată în sarcina reclamantei.

Soluţionând cauza, Curtea de Apel a infirmat soluţia administrativă dispusă prin decizia contestată, dispunând anularea acestei decizii şi obligând intimata- pârâtă Agenţia Naţională de Administrare Fiscală- Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor să soluţioneze contestaţia fiscală formulată de reclamantă împotriva deciziei de impunere nr. x/13.04.2016 şi raportului de inspecţie fiscală nr. x/12.04.2016.

Acest punct de vedere este împărtăşit pe deplin şi de către instanţa de control judiciar, întrucât reflectă o interpretare şi aplicare corectă a normelor de drept material- a dispoziţiilor art. 277 alin. (1) lit. a) Codul de procedură fiscală - în raport cu situaţia de fapt fiscală rezultată din probele administrate.

Astfel, potrivit art. 277 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, cu modificările şi completările ulterioare, "(1) Organul de soluţionare competent poate suspenda, prin decizie motivată, soluţionarea cauzei atunci când: a) organul care a efectuat activitatea de control a sesizat organele în drept cu privire la existenţa indiciilor săvârşirii unei infracţiuni în legătură cu mijloacele de probă privind stabilirea bazei de impozitare şi a cărei constatare ar avea o înrâurire hotărâtoare asupra soluţiei ce urmează să fie dată în procedura administrativă.".

Din cele ce preced, rezultă că pentru intervenţia acestei măsuri procesuale, pentru a fi dispusă măsura suspendării soluţionării contestaţiei de către organul de soluţionare a contestaţiei se impun a fi îndeplinite cumulativ, două condiţii:

- organele penale să fie sesizate, în condiţiile art. 132 din Codul de procedură fiscală, de către organul care a efectuat activitatea de control, în situaţia în care în cursul inspecţiei fiscale s-au descoperit indicii privind săvârşirea unei infracţiuni;

- constatarea infracţiunii cu privire la care există indicii să aibă o înrâurire hotărâtoare asupra soluţiei ce urmează să fie dată în procedura administrativă.

În speţă, deşi îndeplinită condiţia sesizării organelor penale pentru începerea cercetărilor în vederea constatării elementelor constitutive ale infracţiunii prevăzute de art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005, organul de soluţionare a contestaţiei nu a arătat, motivat, care este legătura de cauzalitate între posibilul caracter penal al faptelor sesizate şi stabilirea obligaţiilor fiscale ale contribuabilului.

Astfel, în cauză, organele de inspecţie fiscală au înaintat Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti plângerea penală nr. x din 20 aprilie 2016, în vederea stabilirii existenţei sau inexistenţei elementelor constitutive ale infracţiunilor care se pedepsesc de legea penală, prevăzute de art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale.

În ce priveşte, însă, cea de-a doua condiţie legală ce trebuie îndeplinită- constatarea infracţiunii să aibă o înrâurire hotărâtoare asupra soluţiei ce urmează să fie dată în procedura administrativă-, constant în jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţiei s-a reţinut că, instanţa de contencios administrativ învestită cu controlul de legalitate asupra deciziei emise în temeiul art. 277 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură fiscală poate evalua măsura administrativă inclusiv în ceea ce priveşte exercitarea dreptului de apreciere al autorităţii fiscale prin raportare la definiţia excesului de putere, cuprinse în art. 2 alin. (1) lit. n) din Legea nr. 554/2004, a proporţionalităţii şi a celorlalte exigenţe ale dreptului la o bună administrare, pentru că în caz contrar, s-ar accepta incidenţa art. 277 alin. (1) lit. a) Codul de procedură fiscală în cazul oricărui demers formal de sesizare a organelor penale, cu consecinţa amânării nepermise a soluţiei în procedura administrativă.

În acest sens, este necesară o examinare în concret a existenţei indiciilor săvârşirii unei infracţiuni şi a "înrâuririi hotărâtoare" pe care ar putea-o avea soluţia penală în cauză.

Sub acest aspect, aşa cum corect a constatat şi instanţa de fond, se reţine că decizia contestată nu conţine niciun argument care să fie de natură a justifica, în concret, înrâurirea hotărâtoare pe care soluţia din procesul penal ar avea-o în procedura de soluţionare a contestaţiei administrative, organul fiscal instrumentator rezumându-se în exclusivitate numai la un expozeu de considerente teoretice şi principii de drept, însoţit de exemple de jurisprudenţă a Curţii Constituţionale sau a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în materie.

Motivarea unei decizii administrative nu poate fi limitată la considerente teoretice ori la temeiul de drept al acesteia, ci trebuie să conţină şi elementele de fapt care să permită, pe de o parte, destinatarilor să cunoască şi să evalueze temeiurile deciziei, iar, pe de altă parte, să facă posibilă exercitarea controlului de legalitate. În acest sens, nemotivarea înrâuririi hotărâtoare pe care soluţia din penal o are asupra soluţiei ce urmează să fie dată în procedura administrativă reprezintă o cauză de nulitate a acesteia, întrucât obligaţia motivării actului administrativ reprezintă o cerinţă de legalitate, constituind o garanţie împotriva arbitrariului administraţiei publice şi numai aceasta face posibilă exercitarea efectivă a dreptului la apărare.

Prioritatea de soluţionare a cercetărilor penale în raport de procedura administrativă de soluţionare a contestaţiei administrative nu poate constitui un motiv suficient pentru intervenţia unei astfel de măsuri cu implicaţii atât de importante în viaţa economică a unui contribuabil. Aceasta, pentru că nu întotdeauna efectuarea cercetărilor şi stabilirea răspunderii penale impietează sau afectează cercetările administrative, fiind necesară stabilirea în concret şi fără dubiu a legăturii şi influenţelor pe care le-ar avea constatarea săvârşirii unei infracţiuni asupra antrenării răspunderii fiscale.

Această legătură nu poate fi dedusă din conţinutul deciziilor de impunere sau din conţinutul sesizării penale ori a procesului-verbal întocmit conform art. 132 din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, cum se acreditează de recurenta- pârâtă prin Decizia emisă, ci trebuie să fie evidenţiată expres în cuprinsul deciziei de soluţionare a contestaţiei pentru dovedirea îndeplinirii celei de a doua condiţii pentru suspendarea procedurii de soluţionare a contestaţiei administrative.

Astfel, contrar dispoziţiilor art. 277 alin. (1) lit. a) Codul de procedură fiscală, care reclamă o decizie motivată a organului care soluţionează contestaţia, Înalta Curte constată că, în speţă, singura referire din considerentele deciziei contestate nr. 183/27.07.2016 la interdependenţa care ar exista între soluţia fiscală şi cea penală vizează constatările organelor de control cu privire la tranzacţiile derulate de societatea recurentă în perioada supusă controlului, "al căror caracter fraudulos" urmează a fi tranşat de organele de cercetare penală.

Însă, în condiţiile în care controlul derulat de organul fiscal a oferit anumite elemente factuale apreciate ca fiind de natură a contura fictivitatea operaţiunilor fiscale, printr-un act administrativ fiscal ce constituie titlu de creanţă, nu se poate accepta că organul de soluţionare a contestaţiei ar fi în imposibilitate să se pronunţe asupra contestaţiei administrative cu argumentul că ar fi necesar, în prealabil, să se stabilească existenţa sau nu a unei infracţiuni.

Important apare faptul că atât actele administrativ- fiscale ce au generat prezentul litigiu, cât şi conţinutul plângerii penale descriu detaliat care este situaţia de fapt în ceea ce priveşte documentele din care rezultă sumele stabilite ca obligaţii fiscale imputate recurentei- reclamante, împrejurare ce creionează convingerea instanţei de recurs că organul fiscal nu se află într-o "imposibilitate" de a continua analiza sa, în temeiul competenţelor şi mijloacelor de probă ce îi sunt accesibile, această ipoteză fiind, în realitate, cea avută în vedere de legiuitor în edictarea textului analizat.

Concret, aşa cum legal a apreciat şi instanţa de fond, organul fiscal a dat art. 277 Codul de procedură fiscală o interpretare eronată, sensul real fiind acela că numai în cazul în care determinarea corectă a situaţiei fiscale ar presupune administrarea de mijloace de probă inaccesibile organului fiscal (însă accesibile organului penal) atunci se aşteaptă soluţia în cadrul procedurii penale.

Or, plângerea penală depusă la dosar având mai mult rolul de a stabili dacă aspectele consemnate cu ocazia inspecţiei fiscale întrunesc elementele constitutive ale infracţiunii de evaziune fiscală prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005, concluzia acesteia nu împiedică soluţionarea contestaţiei fiscale, care se axează pe stabilirea realităţii operaţiunilor care intră în atribuţiile organelor fiscale.

Nu lipsit de relevanţă apare faptul că art. 277 Codul de procedură fiscală nu obligă organul fiscal să suspende soluţionarea contestaţiei în cazul în care au fost sesizate organele de urmărire penală cu privire la existenţa indiciilor săvârşirii unei infracţiuni, ci îi acordă această facultate, care trebuie exercitată cu respectarea dreptului la un proces echitabil.

Împrejurarea că plângerea penală, formulată încă de la 20 aprilie 2016, nu a fost soluţionată până în prezent, iar intimata- reclamantă nu a fost convocată de către organele abilitate pentru a da lămuriri cu privire la aspectele semnalate de A.N.A.F., constituie elemente de natură a crea convingerea că menţinerea măsurii suspendării încalcă dreptul societăţii la un proces echitabil, respectiv, la lămurirea situaţiei sale fiscale într-un termen rezonabil.

În pofida perioadei mari de timp, trecute de la momentul sesizării organului de cercetare penală (20.04.2016) şi până la data soluţionării prezentului recurs, autoritatea fiscală nu a făcut dovada că demersul său a avut o finalitate concretă, în sensul procesual penal, dosarul fiind şi în prezent în faţa organului de urmărire penală.

Or, suspendarea insuficient motivată a procedurii de soluţionare a contestaţiei administrative, care implică amânarea pe o perioadă consistentă de timp a accesului la justiţie, în condiţiile în care nu există date sau informaţii că s-a pronunţat vreo soluţie în dosarul penal care a constituit cauza luării acestei măsuri administrative, este de natură a afecta considerabil drepturile şi interesele legitime ale intimatei- reclamante, situaţie ce se impunea a fi remediată prin anularea deciziei atacate şi obligarea organului fiscal de a soluţiona pe fond contestaţia administrativă cu care a fost învestit de reclamantă, soluţie la care în mod corect şi legal s-a oprit instanţa de fond.

Menţinerea suspendării procedurii administrative de soluţionare a contestaţiei pronunţată de autoritatea intimată ar conduce la împiedicarea pronunţării unei instanţe cu privire la fondul raportului fiscal litigios, creând premisele încălcării dispoziţiilor art. 6 alin. (1) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, atât din perspectiva dreptului de acces la instanţă, cât şi din perspectiva depăşirii duratei rezonabile a procedurii.

În concluzie, constatându-se că nu este îndeplinită una dintre condiţiile suspendării soluţionării contestaţiei, în mod nelegal s-a dispus o asemenea măsură prin decizia atacată, iar hotărârea instanţei de fond care a infirmat-o este dată cu aplicarea legală a dispoziţiilor art. 277 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură fiscală.

Pentru a se asigura un just echilibru între interesul public pe care îl exprimă organul fiscal şi interesul privat al contribuabilului de a-şi vedea clarificată situaţia fiscală, Înalta Curte reţine că circumstanţele concrete ale cauzei sunt de natură a menţine soluţia pronunţată de instanţa de fond, care este legală şi corectă, impunându-se, aşadar, respingerea recursului, ca nefondat.

2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse, constatând că în cauză nu este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., instanţa de fond interpretând şi aplicând corect dispoziţiile de drept material incidente în cauză, în temeiul dispoziţiilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) şi (2) şi art. 497 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală împotriva sentinţei nr. 3603 din 17 noiembrie 2016, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 16 octombrie 2019.