Suspension of Tax Appeal Unlawful; Tax Authority Ordered to Decide Administrative Contestation

Şedinţa publică din data de 16 octombrie 2019

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, la data de 16 mai 2016, sub nr. x/2016, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Ploieşti prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Giurgiu, solicitând anularea Deciziei nr. 422/11.11.2015, emisă de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Ploieşti, precum şi a Deciziei de angajare a răspunderii solidare în situaţia atragerii răspunderii solidare prevăzute de art. 27 alin. (1) lit. a), alin. (2) şi (3) din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, nr. 5040/19.08.2015 emisă de către A.N.A.F. Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Ploieşti prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Giurgiu, şi primită sub semnătură la data de 16.09.2015, pentru suma menţionată, de 1.969.519 RON.

2. Soluţia instanţei de fond

Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa civilă nr. 4116 din 16 decembrie 2016, pronunţată în dosarul nr. x/2016, a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată şi completată de reclamanta A.; a anulat decizia nr. 422/11.11.2015 prin care s-a dispus suspendarea soluţionării contestaţiei administrative, şi a obligat pârâta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Ploieşti să emită o decizie de soluţionare a contestaţiei administrative formulate de reclamantă; a admis excepţia inadmisibilităţii şi a respins cererea în anularea deciziei de atragere a răspunderii solidare nr. x/19.08.2015, emisă de pârâta Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Giurgiu, ca inadmisibilă.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs, în termen, pârâta AGENŢIA NAŢIONALĂ DE ADMINISTRARE FISCALĂ - DIRECŢIA GENERALĂ REGIONALĂ A FINANŢELOR PUBLICE PLOIEŞTI- prin ADMINISTRAŢIA JUDEŢEANĂ A FINANŢELOR PUBLICE GIURGIU, solicitând casarea în parte a sentinţei atacate, în sensul respingerii acţiunii ca nefondată şi neîntemeiată, şi menţinerea Deciziei de soluţionare a contestaţiei nr. 422/11.11.2015, ca temeinică şi legală.

În recursul său, ce poate fi încadrat în drept în prevederile pct. 8 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., recurenta- pârâtă a criticat sentinţa civilă recurată pentru nelegalitate, susţinând că la pronunţarea acesteia instanţa de judecată a interpretat şi aplicat în mod eronat dispoziţiile legale incidente în cauză cu privire la soluţia de desfiinţare a Deciziei nr. 422/11.11.2015 prin care s-a dispus suspendarea soluţionării contestaţiei administrative, şi de obligare a D.G.R.F.P. Ploieşti să soluţioneze această contestaţie, apreciind recurenta că se încalcă şi dispoziţiile Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1173/2008.

Consideră recurenta- pârâtă că la emiterea Deciziei nr. 422/2015 au fost respectate dispoziţiile legale aplicabile în cauză, nefiind incidente motive de nulitate relativă sau absolută a acesteia, iar soluţia de suspendare a soluţionării cauzei pentru suma de 1.969.519 RON până la soluţionarea cauzei penale, având în vedere sesizarea penală ce face obiectul dosarului nr. x/2013 aflat pe rolul D.I.I.C.O.T., este temeinică şi legală, având în vedere faptul că, în cauză, au fost sesizate organele de cercetare penală cu privire la indiciile săvârşirii unor fapte de natură penală, ce ar avea o înrâurire hotărâtoare asupra soluţiei ce urmează să fie dată în procedura administrativă.

Astfel, se arată, între stabilirea obligaţiilor fiscale suplimentare stabilite de inspecţia fiscală şi stabilirea caracterului infracţional al faptelor săvârşite, există o strânsă interdependenţă de care depinde soluţionarea cauzei pe cale administrativă.

Recurenta susţine că, aşa cum corect s-a reţinut în decizia nr. 422/2015, prioritatea de soluţionare în speţă o au organele de cercetare penală care se vor pronunţa asupra caracterului infracţional al faptei, potrivit principiului de drept penalul ţine în loc civilul consacrat prin art. 28 C. proc. pen., soluţie care este în conformitate cu legislaţia europeană şi se circumscrie considerentelor deciziilor Curţii Constituţionale nr. 1237/2008 şi nr. 95/2011.

În fine, recurenta- pârâtă a învederat că, până la data formulării recursului nu s-a soluţionat definitiv plângerea penală care vizează constatările fiscale, astfel încât nu au încetat motivele de suspendare a soluţionării contestaţiei administrative, pentru toate aceste considerente, apreciind că se impune respingerea contestaţiei, ca neîntemeiată şi nefondată, şi menţinerea deciziei nr. 422/2015, ca temeinică şi legală.

4. Apărarea formulată în cauză

Intimata- reclamantă A. a formulat întâmpinare, la data de 20 martie 2017, prin care, fără a invoca excepţii, a solicitat menţinerea în totalitate a hotărârii instanţei de fond nr. 4116/16.12.2016, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti.

În esenţă, contrar criticilor formulate de recurenta- pârâtă, intimata- reclamantă solicită să se observe că Decizia nr. 422 din data de 11.11.2015, prin care a fost dispusă suspendarea soluţionării contestaţiei formulate de aceasta împotriva Deciziei nr. 5040/19.08.2015, a fost emisă în mod abuziv, având în vedere că organele administrative pot dispune suspendarea în cazul existenţei unui dosar penal, aceasta fiind o decizie de oportunitate, şi nicidecum o obligaţie a acestora.

De asemenea, a mai învederat că soluţia care urmează a fi adoptată de către organele de cercetare penală şi, eventual, de către instanţele de judecată, nu are nicio relevanţă în soluţionarea contestaţiei sale, lipsind înrâurirea între cele două soluţii.

5. Procedura de soluţionare a recursului

În recurs s-a derulat procedura de regularizare a cererii de recurs şi de comunicare a actelor de procedură între părţi, prin intermediul grefei instanţei, în conformitate cu dispoziţiile art. 486, art. 490 C. proc. civ.

Prin rezoluţia din 30 octombrie 2018 a completului învestit aleatoriu cu soluţionarea dosarului, a fost fixat termen de judecată pentru soluţionarea recursului în şedinţă publică, la data de 16 octombrie 2019, cu citarea părţilor, fără a se mai parcurge procedura de filtrare a recursului, având în vedere Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 106 din 20 septembrie 2018, prin care s-a luat act de hotărârea Plenului judecătorilor secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie adoptată la data de 13 septembrie 2018, în sensul că procedura de filtrare a recursurilor reglementată prin dispoziţiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ şi fiscal, precum şi Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 109 din data de 20 septembrie 2018.

II. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului declarat în cauză

Analizând recursul formulat, prin prisma motivelor invocate şi a temeiului de drept indicat, precum şi din perspectiva obiectului şi a normelor legale incidente, dar şi a apărărilor expuse în întâmpinarea intimatei, Înalta Curte constată că acesta este nefondat, urmând a fi respins, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

În speţă, controlul judiciar declanşat de reclamanta A. are ca obiect verificarea legalităţii Deciziei nr. 422/11.11.2015, prin care autoritatea intimată a dispus suspendarea soluţionării contestaţiei administrative a reclamantei, în temeiul art. 214 alin. (1) lit. a) şi alin. (3) şi art. 216 alin. (4) din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală.

Suspendarea soluţionării contestaţiei formulate de intimata- reclamantă a intervenit ca urmare a faptului că organele de inspecţie fiscală din cadrul D.G.R.F.P. Ploieşti- A.J.F.P. Giurgiu au transmis Brigăzii de Combatere a Criminalităţii Organizate Bucureşti- Serviciul de Combatere a Criminalităţii Giurgiu o copie a Raportului de inspecţie fiscală nr. x/11.02.2014, încheiat la S.C. B. S.A. Vedea care a stat la baza emiterii Deciziei de impunere nr. x/2014, privind obligaţiile fiscale suplimentare stabilite de inspecţia fiscală, în vederea soluţionării dosarului nr. x/2013 BT din 27.11.2013.

Împotriva Deciziei de impunere privind obligaţiile fiscale suplimentare de plată stabilite de inspecţia fiscală nr. x/11.02.2014, emisă în baza Raportului de inspecţie fiscală nr. x/11.02.2014 de organele de inspecţie fiscală din cadrul A.J.F.P. Giurgiu, S.C. B. S.A. Vedea a formulat contestaţie, înregistrată la Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor din cadrul A.N.A.F. sub nr. x/08.04.2014, prin Decizia nr. 152/29.05.2014 dispunându-se suspendarea soluţionării contestaţiei pentru suma totală de 13.219.101 RON, până la pronunţarea unei soluţii definitive pe latura penală.

S-a considerat, astfel, că, între măsura stabilită prin Decizia nr. 5040/19.08.2015 de angajare a răspunderii solidare a intimatei- reclamante A., pentru obligaţiile fiscale restante ale S.C. B. S.A. Vedea, şi stabilirea caracterului infracţional al faptelor săvârşite, există o strânsă interdependenţă, de care depinde soluţionarea cauzei pe cale administrativă.

Soluţionând cauza, Curtea de Apel a infirmat soluţia administrativă dispusă prin decizia contestată, dispunând anularea acestei decizii şi obligând intimata- pârâtă Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Ploieşti să emită o decizie de soluţionare a contestaţiei administrative formulate de reclamantă împotriva deciziei de impunere nr. x/11.02.2014 şi raportului de inspecţie fiscală nr. x/11.02.2014.

Acest punct de vedere este împărtăşit pe deplin şi de către instanţa de control judiciar, întrucât reflectă o interpretare şi aplicare corectă a normelor de drept material- a dispoziţiilor art. 214 alin. (1) lit. a) din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală- în raport cu situaţia de fapt fiscală rezultată din probele administrate.

Astfel, potrivit art. 214 alin. (1) lit. a) din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, cu modificările şi completările ulterioare, "(1) Organul de soluţionare competent poate suspenda, prin decizie motivată, soluţionarea cauzei atunci când:

a) organul care a efectuat activitatea de control a sesizat organele în drept cu privire la existenţa indiciilor săvârşirii unei infracţiuni a cărei constatare ar avea o înrâurire hotărâtoare asupra soluţiei ce urmează să fie dată în procedură administrativă;".

Rezultă că pentru intervenţia acestei măsuri procesuale, pentru a fi dispusă măsura suspendării soluţionării contestaţiei de către organul de soluţionare a contestaţiei se impun a fi îndeplinite cumulativ, două condiţii:

- organele penale să fie sesizate, în condiţiile art. 108 din vechiul Codul de procedură fiscală, de către organul care a efectuat activitatea de control, în situaţia în care în cursul inspecţiei fiscale s-au descoperit indicii privind săvârşirea unei infracţiuni;

- constatarea infracţiunii cu privire la care există indicii să aibă o înrâurire hotărâtoare asupra soluţiei ce urmează să fie dată în procedura administrativă.

Pentru îndeplinirea primei condiţii, este necesar ca declanşarea cercetărilor penale să se facă la sesizarea organului fiscal, care în timpul inspecţiei fiscale a descoperit indiciile săvârşirii unei infracţiuni, concretizată într-o plângere penală însoţită de procesul-verbal întocmit conform art. 108 din O.G. nr. 92/2003, privind Codul de procedură fiscală.

În speţă, deşi îndeplinită condiţia sesizării organelor penale pentru începerea cercetărilor în vederea constatării elementelor constitutive ale unei infracţiuni, organul de soluţionare a contestaţiei nu a arătat, motivat, care este legătura de cauzalitate între posibilul caracter penal al faptelor sesizate şi stabilirea obligaţiilor fiscale ale contribuabilului.

Singurul demers făcut de organul fiscal a fost acela de comunicare a deciziei de impunere şi raportului de inspecţie fiscală care au făcut obiectul prezentei acţiuni către D.I.I.C.O.T. - Serviciul teritorial Giurgiu, care prealabil acestei solicitări făcea cercetări privind mai multe persoane, sub aspectul săvârşirii infracţiunii prev. de art. 29 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 656/2002.

Referitor la cea de-a doua condiţie legală ce trebuie îndeplinită- constatarea infracţiunii să aibă o înrâurire hotărâtoare asupra soluţiei ce urmează să fie dată în procedura administrativă-, constant în jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţiei s-a reţinut că, instanţa de contencios administrativ învestită cu controlul de legalitate asupra deciziei emise în temeiul art. 214 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură fiscală poate evalua măsura administrativă inclusiv în ceea ce priveşte exercitarea dreptului de apreciere al autorităţii fiscale prin raportare la definiţia excesului de putere, cuprinse în art. 2 alin. (1) lit. n) din Legea nr. 554/2004, a proporţionalităţii şi a celorlalte exigenţe ale dreptului la o bună administrare, pentru că în caz contrar, s-ar accepta incidenţa art. 214 alin. (1) lit. a) Codul de procedură fiscală în cazul oricărui demers formal de sesizare a organelor penale, cu consecinţa amânării nepermise a soluţiei în procedura administrativă.

În acest sens, este necesară o examinare în concret a existenţei indiciilor săvârşirii unei infracţiuni şi a "înrâuririi hotărâtoare" pe care ar putea-o avea soluţia penală în cauză.

Sub acest aspect, aşa cum corect a constatat şi instanţa de fond, se reţine că decizia contestată nu conţine niciun argument care să fie de natură a justifica, în concret, înrâurirea hotărâtoare pe care soluţia din procesul penal ar avea-o în procedura de soluţionare a contestaţiei administrative, organul fiscal instrumentator rezumându-se în exclusivitate numai la un expozeu de considerente teoretice şi principii de drept, însoţit de exemple de jurisprudenţă a Curţii Constituţionale sau a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în materie.

Motivarea unei decizii administrative nu poate fi limitată la considerente teoretice ori la temeiul de drept al acesteia, ci trebuie să conţină şi elementele de fapt care să permită, pe de o parte, destinatarilor să cunoască şi să evalueze temeiurile deciziei, iar, pe de altă parte, să facă posibilă exercitarea controlului de legalitate. În acest sens, nemotivarea înrâuririi hotărâtoare pe care soluţia din penal o are asupra soluţiei ce urmează să fie dată în procedura administrativă reprezintă o cauză de nulitate a deciziei de suspendare a procedurii administrative, întrucât obligaţia motivării actului administrativ reprezintă o cerinţă de legalitate, constituind o garanţie împotriva arbitrariului administraţiei publice şi numai aceasta face posibilă exercitarea efectivă a dreptului la apărare.

Prioritatea de soluţionare a cercetărilor penale în raport de procedura administrativă de soluţionare a contestaţiei administrative nu poate constitui un motiv suficient pentru intervenţia unei astfel de măsuri cu implicaţii atât de importante în viaţa economică a unui contribuabil. Aceasta, pentru că nu întotdeauna efectuarea cercetărilor şi stabilirea răspunderii penale impietează sau afectează cercetările administrative, fiind necesară stabilirea în concret şi fără dubiu a legăturii şi influenţelor pe care le-ar avea constatarea săvârşirii unei infracţiuni asupra antrenării răspunderii fiscale.

Această legătură nu poate fi dedusă din conţinutul deciziilor de impunere sau din conţinutul sesizării penale ori a procesului-verbal întocmit conform art. 108 din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, cum se acreditează de recurenta- pârâtă prin Decizia emisă, şi prin argumentele invocate în recurs, ci trebuie să fie evidenţiată expres în cuprinsul deciziei, pentru dovedirea îndeplinirii celei de a doua condiţii pentru suspendarea procedurii de soluţionare a contestaţiei administrative.

Astfel, contrar dispoziţiilor art. 214 alin. (1) lit. a) din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, care reclamă o decizie motivată a organului care soluţionează contestaţia, Înalta Curte constată că, în speţă, singura referire din considerentele deciziei contestate nr. 422/11.11.2015 la interdependenţa care ar exista între soluţia fiscală şi cea penală vizează faptul că, în urma verificărilor încrucişate, organele de inspecţie fiscală au constatat că facturile înregistrate în evidenţa contabilă a B. S.A. Vedea provin de la furnizori care sunt declaraţi inactivi, nu funcţionează la sediul social declarat şi s-au sustras controlului fiscal, apreciindu-se, astfel, că între măsura stabilită prin Decizia nr. 5040/19.08.2015, de angajare a răspunderii solidare a intimatei- reclamante A., pentru obligaţii fiscale restante ale B. S.A. şi stabilirea caracterului infracţional al faptelor săvârşite, există o strânsă interdependenţă, de care depinde soluţionarea cauzei pe cale administrativă.

Însă, în condiţiile în care s-a angajat răspunderea solidară a intimatei- reclamante, printr-un act administrativ fiscal ce constituie titlu de creanţă, nu se poate accepta că organul de soluţionare a contestaţiei ar fi în imposibilitate să se pronunţe asupra contestaţiei administrative cu argumentul că ar fi necesar, în prealabil, să se stabilească existenţa sau nu a unor infracţiuni, săvârşite în legătură cu faptele care au stat la baza impunerii suplimentare a B. S.A. Vedea, respectiv, a atragerii răspunderii solidare a intimatei- reclamante.

Important apare faptul că atât actele administrativ- fiscale ce au generat prezentul litigiu, cât şi conţinutul plângerii penale descriu detaliat care este situaţia de fapt în ceea ce priveşte documentele din care rezultă sumele stabilite ca obligaţii fiscale imputate intimatei- reclamante, împrejurare ce creionează convingerea instanţei de recurs că organul fiscal nu se află într-o "imposibilitate" de a continua analiza sa, în temeiul competenţelor şi mijloacelor de probă ce îi sunt accesibile, această ipoteză fiind, în realitate, cea avută în vedere de legiuitor în edictarea textului analizat.

Concret, aşa cum legal a apreciat şi instanţa de fond, organul fiscal a dat art. 214 alin. (1) lit. a) din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală o interpretare eronată, sensul real fiind acela că numai în cazul în care determinarea corectă a situaţiei fiscale ar presupune administrarea de mijloace de probă inaccesibile organului fiscal (însă accesibile organului penal) atunci se aşteaptă soluţia în cadrul procedurii penale.

Altfel spus, nu coexistenţa răspunderii penale cu obligaţia fiscală este premisa dispoziţiilor art. 214 alin. (1) lit. a) din O.G. nr. 92/2003, ci se justifică suspendarea soluţionării contestaţiei administrativ-fiscale numai atunci când organul fiscal este nevoit să aştepte soluţionarea definitivă a sesizării penale, în sensul constatării existenţei sau, după caz, a inexistenţei infracţiunii sesizate pentru a dezlega, la rândul său, raportul juridic de drept fiscal cu care a fost învestit, pornind de la concluziile anchetei penale, condiţie ce nu este îndeplinită în cauză.

Din explicaţiile oferite în justificarea deciziei adoptate, se constată că unicul considerent pentru care organele fiscale au suspendat soluţionarea contestaţiei este reprezentat de faptul că au apreciat că există indicii că prin modalitatea de derulare a operaţiunilor economice au fost diminuate obligaţiile datorate bugetului de stat.

Or, concluziile cercetării penale, dacă în fapt respectivele operaţiuni prin care s-ar fi prejudiciat bugetul de stat constituie sau nu deopotrivă fapte penale incriminate de lege, cu consecinţa antrenării răspunderii penale, este lipsită de orice relevanţă în prezenta cauză, în care ceea ce prezintă interes este răspunderea fiscală. Altfel spus, răspunderea fiscală poate fi antrenată şi dacă fapta nu constituie în acelaşi timp infracţiune; împrejurarea neantrenării răspunderii penale nu determină în mod necesar neplata datoriilor către bugetul de stat dacă se dovedeşte că se impune menţinerea concluziilor fiscale iniţiale.

Raportat la aceste aspecte concrete, Înalta Curte nu poate primi argumentele întemeiate pe decizii ale Curţii Constituţionale, neputând fi vorba din nicio perspectivă de necesitatea stabilirii cu prioritate a situaţiei de fapt de către organele de cercetare penală, respectiv, de obligaţia respectării principiului autorităţii de lucru judecat a hotărârii definitive a instanţei penale.

Tot astfel, prin soluţionarea contestaţiei fiscale anterior finalizării procesului penal, nu înseamnă a fi ignorate cercetările organelor de urmărire penală efectuate în cauză. Art. 108 din O.G. nr. 92/2003 nu obligă organele fiscale, ca autoare ale sesizării cu privire la indiciile existenţei unei infracţiuni, să suspende soluţionarea contestaţiei cu care au fost învestite.

Nu lipsit de relevanţă apare faptul că, astfel cum a reţinut şi instanţa de fond, din relaţiile comunicate de D.I.I.C.O.T.- Biroul Teritorial Giurgiu, rezultă că dosarul nr. x/2010 nu a fost soluţionat, fiind făcută, totodată, precizarea că, până în prezent, cercetările nu sunt relevante pentru situaţia fiscală a reclamantei A. sau a B. S.A. Vedea.

Aşadar, în pofida perioadei mari de timp, trecute de la momentul sesizării organului de cercetare penală şi până la data soluţionării prezentului recurs, autoritatea fiscală nu a făcut dovada că demersul său a avut o finalitate concretă, în sensul procesual penal, dosarul fiind şi în prezent în faţa organului de urmărire penală, toate acestea constituind elemente de natură a crea convingerea că menţinerea măsurii suspendării încalcă dreptul intimatei- reclamante la un proces echitabil, respectiv, la lămurirea situaţiei sale fiscale într-un termen rezonabil.

Or, suspendarea insuficient motivată a procedurii de soluţionare a contestaţiei administrative, care implică amânarea pe o perioadă consistentă de timp a accesului la justiţie, în condiţiile în care nu există date sau informaţii că s-a pronunţat vreo soluţie în dosarul penal care a constituit cauza luării acestei măsuri administrative, este de natură a afecta considerabil drepturile şi interesele legitime ale intimatei- reclamante, situaţie ce se impunea a fi remediată prin anularea deciziei atacate şi obligarea organului fiscal de a soluţiona pe fond contestaţia administrativă cu care a fost învestit de reclamantă, soluţie la care în mod corect şi legal s-a oprit instanţa de fond.

Menţinerea suspendării procedurii administrative de soluţionare a contestaţiei pronunţată de autoritatea intimată ar conduce la împiedicarea pronunţării unei instanţe cu privire la fondul raportului fiscal litigios, creând premisele încălcării dispoziţiilor art. 6 alin. (1) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, atât din perspectiva dreptului de acces la instanţă, cât şi din perspectiva depăşirii duratei rezonabile a procedurii.

În concluzie, constatându-se că nu este îndeplinită una dintre condiţiile suspendării soluţionării contestaţiei, în mod nelegal s-a dispus o asemenea măsură prin decizia atacată, iar hotărârea instanţei de fond care a infirmat-o este dată cu aplicarea legală a dispoziţiilor art. 214 alin. (1) lit. a) din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală.

Pentru a se asigura un just echilibru între interesul public pe care îl exprimă organul fiscal şi interesul privat al contribuabilului de a-şi vedea clarificată situaţia fiscală, Înalta Curte reţine că circumstanţele concrete ale cauzei sunt de natură a menţine soluţia pronunţată de instanţa de fond, care este legală şi corectă, impunându-se, aşadar, respingerea recursului, ca nefondat.

2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse, constatând că în cauză nu este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., instanţa de fond interpretând şi aplicând corect dispoziţiile de drept material incidente în cauză, în temeiul dispoziţiilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) şi (2) şi art. 497 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Ploieşti prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Giurgiu împotriva sentinţei civile nr. 4116 din 16 decembrie 2016, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 16 octombrie 2019.