Compulsion of High Council of Magistracy President to refer constitutional conflict to Constitutional Court; standing for public interest and separation of powers

Şedinţa publică din data de 15 octombrie 2019

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul litigiului dedus judecăţii

Prin cererea înregistrată la data de 6 iunie 2017 sub nr. x/2017 pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii Consiliul Superior al Magistraturii şi B., în temeiul art. 18 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ, obligarea Consiliului Superior al Magistraturii, prin Preşedintele CSM, doamna Judecător B., să sesizeze Curtea Constituţională a României, în temeiul art. 24 alin. (3) lit. f) din Legea nr. 317/2004, cu privire la existenţa unui conflict juridic de natură constituţională generat de refuzul Parlamentului României de a pune în acord Constituţia României cu rezultatul referendumului din noiembrie 2009, aşa cum reiese la punctul 18.

2. Hotărârea primei instanţe

Prin sentinţa civilă nr. 3587 pronunţată în data de 10 octombrie 2017, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a respins acţiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâţii Consiliul Superior al Magistraturii şi B., ca inadmisibilă.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei menţionate la pct. 2 a declarat recurs reclamantul A., care invocând prevederile art. 488 C. proc. civ., respectiv lipsa motivării şi încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, a solicitat admiterea recursului, casarea sentinţei şi trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă.

În subsidiar a solicitat ca în temeiul art. 18 alin. (1) al Legii 554/2004 să se admită recursul şi să fie obligată autoritatea publică: Consiliul Superior al Magistraturii ca, prin Preşedinte să efectueze operaţiunea administrativă de sesizare a Curţii Constituţionale a României, în temeiul art. 24 alin. (3) lit. f) din Legea nr. 317/2004, cu privire la existenţa unui conflict juridic de natură constituţională generat de refuzul Parlamentului României de a pune în acord Constituţia României cu rezultatul referendumului din noiembrie 2009.

Susţine că, în cuprinsul motivării hotărâri civile nr. 3587/2017, nu se face nici o referire la prevederile art. 8 alin. (1) din Legea 554/2004, articol a invocat expres în răspunsul la întâmpinare depus la instanţa de fond.

În acest sens subliniază că este o derogare de la dispoziţiile prin care apărarea unui interes legitim public se poate face numai în subsidiar, fiind obligatoriu ca instanţa de fond să motiveze de ce nu se poate aplica această prevedere legală.

Menţionează că persoanele fizice pot introduce acţiune în contencios administrativ pentru apărarea unui interes legitim public, aspect ce reiese foarte clar din Decizia nr. 256 din 14 martie 2006 a Curţii Constituţionale a României publicată în Monitorul Oficial nr. 341 din 17.04.2006

Mai mult, prin Decizia nr. 2145/2014 din 9 mai 2014, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal a statuat că "reclamant, în sens de persoană vătămată, poate fi şi un terţ în raport cu autoritatea emitentă şi cu beneficiarul actului administrativ unilateral cu caracter individual."

În dreptul administrativ interesul public este prioritar, acest lucru reiese foarte clar din Decizia nr. 3800 din 2 noiembrie 2006, nepublicata, a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal citată de doamna C. în lucrarea "Legea contenciosului administrativ".

4. Apărări şi cereri formulate în cauză

Intimatul-pârât Consiliul Superior al Magistraturii a depus întâmpinare şi, fără a invoca excepţii, a solicitat respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea ca legală a soluţiei instanţei de fond.

Recurentul-reclamant a depus la dosar răspuns la întâmpinare.

La data de 20 mai 2019 D. a depus cerere de intervenţie accesorie în interesul recurentului-reclamant, solicitând admiterea ei în baza art. 61 alin. (1) şi art. 63 alin. (2) din C. proc. civ., admiterea recursului şi sesizarea Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pentru interpretatea şi aplicarea dispoziţiilor art. 2 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, respectiv dacă refuzul de a sesiza Curtea Constituţională cu privire la soluţionarea unui conflict juridic de natură constituţională dintre autorităţile publice poate fi asimilat unui act administrativ şi dacă, pe cale judecătorească, poate fi obligat oricare dintre aceşti subiecţi de drept să îşi exercite dreptul de sesizare a instanţei constituţionale.

La data de 5 august 2019 intimatul-pârât Consiliul Superior al Magistraturii a solicitat în principal, respingerea ca inadmisibilă a cererii de intervenţie accesorie şi în subsidiar, respingerea cererii ca neîntemeiată

Prin cererea formulată la data de 13 august 2019 recurentul reclamant a depus o cerere de sesizare a Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pentru interpretatea şi aplicarea dispoziţiilor art. 2 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, respectiv dacă refuzul de a sesiza Curtea Constituţională cu privire la soluţionarea unui conflict juridic de natură constituţională dintre autorităţile publice poate fi asimilat unui act administrativ şi dacă, pe cale judecătorească, poate fi obligat oricare dintre aceşti subiecţi de drept să îşi exercite dreptul de sesizare a instanţei constituţionale.

II. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

Asupra cererii de sesizare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în procedura dezlegării unor chestiuni de drept, constată următoarele:

La termenul din data de 13 august 2019 recurentul-reclamant A. şi intervenienta D. au depus o cerere de sesizare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

În motivarea cererii de sesizare, au susţinut necesitatea sesizării Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pentru interpretatea şi aplicarea dispoziţiilor art. 2 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, respectiv dacă refuzul de a sesiza Curtea Constituţională cu privire la soluţionarea unui conflict juridic de natură constituţională dintre autorităţile publice poate fi asimilat unui act administrativ şi dacă, pe cale judecătorească, poate fi obligat oricare dintre aceşti subiecţi de drept să îşi exercite dreptul de sesizare a instanţei constituţionale.

Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi asupra cererii de sesizare a Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept

Analizând cererea de sesizare a Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, prin raportare la dispoziţiile art. 519 din C. proc. civ., republicat, instanţa constată că nu sunt îndeplinite condiţiile cumulative prevăzute de textul procedural menţionat, urmând a o respinge, pentru argumentele expuse în continuare.

Procedura sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept are o natură juridică sui generis, care se circumscrie unui incident procedural ivit în cursul procesului al cărui obiect îl constituie chestiunea de drept de care depinde soluţionarea pe fond a cauzei.

Potrivit dispoziţiilor art. 519 din C. proc. civ., "Dacă, în cursul judecăţii, un complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului, învestit cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă, constatând că o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei respective, este nouă şi asupra acesteia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat şi nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, va putea solicita Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să pronunţe o hotărâre prin care să dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată".

Prin această reglementare, legiuitorul a instituit o serie de condiţii de admisibilitate pentru declanşarea procedurii de sesizare în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, condiţii care trebuie să fie întrunite în mod cumulativ, după cum urmează:

a) existenţa unei cauze aflate în curs de judecată;

b) instanţa care sesizează Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să judece cauza în ultimă instanţă;

c) cauza care face obiectul judecăţii să se afle în competenţa legală a unui complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului învestit să soluţioneze cauza;

d) soluţionarea pe fond a cauzei în curs de judecată să depindă de chestiunea de drept a cărei lămurire se cere;

e) chestiunea de drept a cărei lămurire se cere să fie nouă;

f) chestiunea de drept să nu fi făcut obiectul statuării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi nici obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare.

Cu privire la condiţiile de admisibilitate, instanţa reţine că în jurisprudenţa Înaltei Curţi s-a arătat constant că procedura reglementată de art. 519 C. proc. civ. are în vedere o chestiune de drept care să privească interpretarea diferită sau contradictorie a unui text de lege, a unei reguli cutumiare neclare, incomplete sau, după caz, incerte ori incidenţa unor principii generale ale dreptului al căror conţinut sau a căror sferă de acţiune sunt discutabile, cu finalitatea împiedicării apariţiei unei jurisprudenţe neunitare în materie (ex. Decizia nr. 16/2016 Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial nr. 779/5 oct. 2016).

Aşadar, chestiunea de drept ce ar urma să fie supusă analizei Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, în raport de prevederile art. 519 C. proc. civ., trebuie să decurgă din interpretarea unei anumite dispoziţii legale, iar nu din aplicarea acesteia în condiţiile particulare ale speţei, operaţiune ce rămâne în atribuţiile instanţei învestite cu soluţionarea cauzei.

Astfel, în ceea ce priveşte întrebarea referitoare la interpretarea dispoziţiilor art. 2 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte apreciază că excede condiţiei de noutate a chestiunii de drept ce se cere a fi dezlegată, existând o vastă jurisprudenţă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal în materie de interpretare şi aplicare a prevederilor textului de lege indicat mai sus. Totodată, instanţa reţine că nu s-au identificat tendinţe de practică judiciară divergentă.

Înalta Curte reţine că modul în care a fost motivată cererea de sesizare cu dezlegarea unei chestiuni de drept prezintă în fapt elemente ce ţin de apărarea recurentului-reclamant pe fondul recursului.

Din această perspectivă, instanţa constată că prin cererea de sesizare a Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, se doreşte obţinerea unei validări a propriei interpretări şi a argumentelor pe care le-a dezvoltat în susţinerea nelegalităţii şi netemeiniciei respingerii solicitării reclamantului A. de obligare a Consiliului Superior al Magistraturii, prin Preşedintele C.S.M., doamna judecător B., să sesizeze Curtea Constituţională a României, în temeiul art. 24 alin. (3) lit. f) din Legea nr. 317/2004, cu privire la existenţa unui conflict juridic de natură constituţională generat de refuzul Parlamentului României de a pune în acord Constituţia României cu rezultatul referendumului din noiembrie 2009, aşa cum reiese la punctul 18. Această opţiune procedurală, în contextul argumentelor invocate de recurentul-reclamant nu se încadrează exigenţelor art. 519 din C. proc. civ., republicat.

Pe de altă parte, speţa oferă suficiente elemente de fapt şi de drept, rezultate din probatoriul administrat în cauză, pentru ca instanţa să întreprindă o analiză corectă, în ceea ce priveşte înţelesul dispoziţiilor legale aplicabile speţei şi să fie în măsură să dea o dezlegare corectă problemei de drept dedusă judecăţii în prezentul litigiu.

În concluzie, prin sesizarea formulată, nu se urmăreşte stabilirea înţelesului sau conţinutului normei, ci, pornindu-se de la un anumit rezultat al interpretării sistematice a dispoziţiilor legale, se are în vedere doar aplicarea normei cu scopul de a se identifica soluţia ce trebuie adoptată în cauză, astfel încât, nu se poate vorbi despre o chestiune de drept în înţelesul art. 519 C. proc. civ.

Pentru considerentele arătate, Înalta Curte constată că, în cauza pendinte, nu sunt îndeplinite cumulativ condiţiile de admisibilitate prevăzute în dispoziţiile art. 519 C. proc. civ., republicat, motiv pentru care va respinge cererea de sesizare a Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

Examinând legalitatea sentinţei recurate prin prisma criticilor formulate, a apărărilor din întâmpinare şi dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce vor fi arătate în continuare.

Reclamantul A. a solicitat pe calea contenciosului administrativ, în conformitate cu dispoziţiile art. 24 alin. (3) lit. "f" din Legea 317/2004, obligarea Preşedintelui Consiliului Superior al Magistraturii la sesizarea Curţii Constituţionale cu privire la existenţa unui conflict juridic de natură constituţională generat de refuzul Parlamentului României de a pune în acord Constituţia României cu rezultatul Referendumului din luna noiembrie 2009, atribuţie care revine Preşedintelui Consiliului Superior al Magistraturii.

Prima instanţă a respins ca inadmisibilă cererea, apreciind că nu îndeplineşte cerinţele de admisibilitate prevăzute de Legea contenciosului administrativ.

Prin recursul formulat reclamantul a solicitat verificarea soluţiei de respingere ca inadmisibilă a acţiunii, întrucât instanţa nu a răspuns solicitărilor sale, în drept invocând prevederile art. 488 C. proc. civ., respectiv lipsa motivării şi încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

În cauză s-a formulat şi cerere de intervenţie accesorie în interesul recurentului-reclamant de către D., admisă în principiu în şedinţa din data de 15 octombrie 2019. În cuprinsul cererii s-a susţinut că potrivit dispoziţiilor art. 61 alin. (1) şi 63 alin. (2) C. proc. civ.

Motivul de recurs prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., invocat de recurentul-reclamant se referă la situaţia în care hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

În concret motivarea unei hotărâri este necesară pentru ca părţile să cunoască temeiurile, fundamentele soluţiei adoptate de judecător, iar instanţa de control judiciar să poată aprecia asupra legalităţii şi temeiniciei acesteia.

Potrivit art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea va cuprinde considerentele, în care se vor arăta obiectul cererii şi susţinerile pe scurt ale părţilor, expunerea situaţiei de fapt reţinute de instanţă pe baza probelor administrate, motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor.

S-a susţinut, în doctrină, că hotărârea ar putea fi casată pentru acest motiv dacă există contradicţie între considerente şi dispozitiv, sau între considerente, lipseşte total motivarea dezlegării date de instanţă unei anumite chestiuni de fapt sau de drept sau motivarea este superficială, precum şi atunci când judecătorul a motivat confuz, sumar situaţia de fapt astfel încât instanţa de recurs nu poate să determine în ce măsură o anumită normă juridică a fost sau nu corect aplicată.

Este însă de reţinut că judecătorul este obligat să motiveze soluţia dată fiecărui capăt de cerere, iar nu să răspundă tuturor argumentelor invocate de părţi în susţinerea acestor capete de cerere, pentru a se considera că hotărârea este motivată.

Analizând hotărârea pronunţată de prima instanţă, Înalta Curte constată că soluţia adoptată a fost amplu motivată şi nu există o contradicţie între considerente sau între considerente şi dispozitiv, considerentele reţinute în fundamentarea soluţiei pronunţate fiind dezvoltate, clar explicate, nelăsând loc de confuzii cu privire la silogismul logico-juridic reţinut.

Mai mult decât atât, prin recursul formulat, deşi se invocă acest motiv de casare, nu se aduc critici concrete care să poată fi subsumate acestui motiv de recurs, situaţie în care această susţinere apare ca nefondată.

Prin cel de-al doilea motiv de casare, prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., se poate cere casarea hotărârii când a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material. Prin intermediul acestui motiv de recurs poate fi invocată numai încălcarea sau aplicarea greşită a legii materiale, nu şi a legii procesuale. Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii atunci când instanţa a recurs la textele de lege aplicabile speţei dar, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omiţând unele condiţii pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greşit.

În cauza de faţă aceste motive nu sunt incidente, soluţia primei instanţe este expresia interpretării şi aplicării corecte a prevederilor legale în raport cu starea de fapt rezultată din probele administrate în procedura administrativă şi în cea judiciară.

Se constată că în cauză dispoziţii legale aplicabile în speţă sunt Legea nr. 554/2004 şi Legea nr. 317/2004.

Legea nr. 554/2004 prevede la - art. 1 alin. (1) că "orice persoană care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de către o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluţionarea în termenul legal a unei cereri, se poate adresa instanţei de contencios administrativ competente, pentru anularea actului, recunoaşterea dreptului pretins sau a interesului legitim şi repararea pagubei ce i-a fost cauzată. Interesul legitim poate fi atât privat, cât şi public."

- art. 2 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 "persoană vătămată - orice persoană titulară a unui drept ori a unui interes legitim, vătămată de o autoritate publică printr-un act administrativ sau prin nesoluţionarea în termenul legal a unei cereri; în sensul prezentei legi, sunt asimilate persoanei vătămate şi grupul de persoane fizice, fără personalitate juridică, titular al unor drepturi subiective sau interese legitime private, precum şi organismele sociale care invocă vătămarea prin actul administrativ atacat fie a unui interes legitim public, fie a drepturilor şi intereselor legitime ale unor persoane fizice determinate";

- art. 8 alin. (11) " Persoanele fizice şi persoanele juridice de drept privat pot formula capete de cerere prin care invocă apărarea unui interes legitim public numai în subsidiar, în măsura în care vătămarea interesului legitim public decurge logic din încălcarea dreptului subiectiv sau a interesului legitim privat."

Conform art. 24 alin. (3) lit. f) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, Preşedintele Consiliului Superior al Magistraturii are, între altele, şi atribuţia de a sesiza Curtea Constituţională în vederea soluţionării conflictelor juridice de natură constituţională dintre autorităţile publice.

Înalta Curte constată că prima instanţă a făcut aplicarea corectă a dispoziţiilor legale anterior menţionate, apreciind că cererea reclamantului este inadmisibilă, întrucât vizează doar un interes legitim public, şi nu încălcarea dreptului subiectiv sau a interesului legitim privat şi că refuzul Preşedintelui Consiliului Superior al Magistraturii nu este un act administrativ, care să facă obiectul controlului instanţei de contencios administrativ.

În esenţă, prin normele cuprinse la art. 1 alin. (1), art. 2 şi art. 8 alin. (1), Legea nr. 554/2004 oferă subiecţilor de drept privat un mecanism de contencios administrativ subiectiv, în cadrul căruia sancţiunea juridică a anulării unui act administrativ nelegal poate fi aplicată numai dacă actul respectiv are efecte vătămătoare asupra dreptului subiectiv sau interesului legitim afirmat de reclamant.

Art. 8 alin. (11) din lege nuanţează însă această reglementare, în sensul că "persoanele fizice şi persoanele juridice de drept privat pot formula capete de cerere prin care invocă apărarea unui interes legitim public numai în subsidiar, în măsura în care vătămarea interesului legitim public decurge logic din încălcarea dreptului subiectiv sau a interesului legitim privat."

Interesul legitim privat este definit la art. 2 alin. (1) lit. p) din lege ca fiind "posibilitatea de a pretinde o anumită conduită, în considerarea realizării unui drept subiectiv viitor şi previzibil, prefigurat", iar noţiunea de interes legitim public este definită la art. 2 alin. (1) lit. r) din lege "interesul care vizează ordinea de drept şi democraţia constituţională, garantarea drepturilor, libertăţilor şi îndatoririlor fundamentale ale cetăţenilor, satisfacerea nevoilor comunitare, realizarea competenţei autorităţilor publice;"

Recurentul-reclamant susţine că judecătorul fondului nu a răspuns cererilor sale şi, mai mult nu se face nici o referire la prevederile art. 8 alin. (1) din Legea 554/2004, articol a invocat expres în răspunsul la întâmpinare depus la instanţa de fond.

Înalta Curte nu poate reţine această critică, întrucât judecătorul fondului acordă atenţie şi dezvoltă amplu, indicând la fila x paragraf 8 incidenţa prevederilor art. 8 alin. (11) din Legea 554/2004.

Totodată, trebuie precizat că, partea care reclamă apărarea unui interes legitim este obligat să justifice un interes privat propriu, până a se ajunge la interesul public, subsidiar, ceea ce nu s-a dovedit în prezenta cauză, cum în mod corect a reţinut prima instanţă.

Recurentul reclamant şi Asociaţia intervenientă au invocat în sprijinul apărărilor pe care le-au realizat în cadrul recursului, faptul că reclamantul este direct vătămat prin faptul că legea fundamentală, Constituţia României nu este revizuită conform referendumului din 2009, aspect susţinut şi în cuprinsul altor dosar aflate pe rolul instanţelor de judecată.

În mod corect, Preşedintele Consiliului Superior al Magistraturii, potrivit art. 24 alin. (3) este "singurul în măsură să aprecieze asupra oportunităţii, necesităţii şi posibilităţii concrete de a sesiza Curtea Constituţională cu privire la existenţa unui conflict juridic de natură constituţională între autorităţile publice", context în care în mod corect judecătorul fondului a apreciat că este "o prerogativă exclusivă (...), iar instanţa judecătorească nu se poate substitui acestuia, întrucât aceasta ar presupune o depăşire a atribuţiilor puterii judecătoreşti şi o încălcare a principiului separaţiei puterilor în stat consacrat de art. 1 alin. (4) din Constituţia României".

Pentru toate aceste considerente, întrucât nu se poate reţine incidenţa motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., în temeiul dispoziţiilor legale evocate, potrivit art. 496 C. proc. civ., Curtea va respinge recursul de faţă ca nefondat.

Cu aceleaşi motive, în temeiul art. 67 C. proc. civ., se va respinge şi cererea de intervenţie accesorie formulată de intervenientul D. în sprijinul recurentului-reclamant A..

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge cererea formulată de reclamantul A. privind sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

Respinge recursul declarat de reclamantul A. împotriva sentinţei civile nr. 3587 din 10 octombrie 2017 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Respinge cererea de intervenţie accesorie formulată de D., ca nefondată.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 15 octombrie 2019.