Fiscal seizure annulled for insufficient concrete motivation of danger of asset dissipation

Şedinţa publică din data de 15 octombrie 2019

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul litigiului dedus judecăţii

Prin cererea înregistrată la data de 28 septembrie 2016 sub nr. x/2016 pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, reclamanta A. S.A. Barcelona - Sucursala Bucureşti a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generala Antifraudă Fiscala anularea deciziei de instituire a masurilor asiguratorii nr. x/09.09.2016 emisă de pârâtă şi anularea procesului-verbal de sechestru asigurator pentru bunurile mobile nr. x/09.09.2016, ora 14, întocmit de pârâtă.

2. Hotărârea primei instanţe

Prin sentinţa nr. 249 pronunţată în data de 01 februarie 2017, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a admis acţiunea formulată de reclamanta A. S.A. Barcelona - Sucursala Bucureşti, în contradictoriu cu pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală Antifraudă Fiscală a anulat decizia de instituire a măsurilor asiguratorii nr. x/09.09.2016 şi procesul-verbal de sechestru asigurator pentru bunuri mobile nr. x/09.09.2016 emise de pârâtă.

3. Recursul formulat în cauză şi motivele de casare invocate

Împotriva sentinţei menţionate la pct. 2 a declarat recurs pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, care, invocând prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a solicitat admiterea recursului, casarea sentinţei şi pe fond respingerea acţiunii ca neîntemeiată.

În motivarea cererii, recurenta a expus, printr-un amplu istoric situaţia de fapt, arătând că pericolul sustragerii de la urmărire a constat din însăşi natura faptelor semnalate, respectiv efectuarea de către reclamantă a unor operaţiuni fictive, în sensul că nu au fost efectuate lucrări cu autovehiculele/utilajele menţionate în anexele ce însoţesc facturile, respectiv s-a conturat suspiciunea rezonabilă cu privire la organizarea unor circuite scriptice pentru prestările de servicii (închiriere utilaje) care provin de la societăţi tip fantomă, destinate sustragerii de la plata TVA şi a impozitului pe profit, datorate bugetului de stat. Astfel, din totalul de 5.270.107 RON (bază impozabilă), în urma verificării efectuate de inspectorii antifraudă, a rezultat faptul că suma de 3.547.617 RON (bază impozabilă) reprezintă tranzacţii fictive, iar diferenţa de 1.695.490 RON (bază impozabilă) au reprezentat achiziţii de servicii reale.

Menţionează că, din conţinutul deciziei de instituire a măsurilor asiguratorii se poate observa cu uşurinţă că au fost expuse atât motivele de fapt care au determinat luarea acestor măsuri, cât şi aspectele de drept în temeiul cărora s-a fundamentat emiterea actului, astfel încât nu se poate vorbi despre o nemotivarea actului administrativ, fiind respectate prevederile art. 213 alin. (5) şi art. 46 alin. (2) din Legea nr. 207/2015.

În concluzie consideră că decizia contestată a fost emisă cu respectarea prevederilor legale, iar contestaţia formulată de societate este nântemeiată, motiv pentru care solicită admiterea recursului şi pe fond respingerea acţiunii.

4. Apărări formulate în cauză

Legal citată, intimata reclamantă a formulat întâmpinare prin care a solicitat, în principal, constatarea nulităţii recursului, prin raportare la dispoziţiile art. 489 alin. (2) C. proc. civ., iar în subsidiar respingerea recursului, ca nefondat, cu obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată.

II. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

Analizând sentinţa atacată, prin prisma criticilor formulate de recurentă, a apărărilor expuse în întâmpinările intimaţilor, a dispoziţiilor legale incidente în materie şi a probatoriului administrat în cauză, Înalta Curte apreciază că recursul nu este fondat, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.

Inspectorii fiscali din cadrul Direcţiei Generală Antifraudă Fiscală, au efectuat un control la sediul societăţii A. S.A. Barcelona - Sucursala Bucureşti în perioada 11.07.2016-14.09.2016, având drept obiectiv verificarea realităţii şi legalităţii relaţiilor economice cu societatea B. S.R.L., emiţând Procesul-verbal nr. x/14 septembrie 2016 şi Decizie de instituire a măsurilor asigurătorii, estimându-se în timpul controlului operativ, un prejudiciu în cuantum de 1.429.847 RON.

Prin Decizia de instituire a măsurilor asiguratorii nr. x/09.09.2016, au fost instituite măsuri asigurătorii, până la concurenţa sumei de 2.119.526 RON, reprezentând 150% din cuantumul prejudiciului estimat prin Procesul Verbal (1.429.847 RON), sub forma sechestrului asupra bunurilor mobile ale intimatei-reclamante A. S.A. Barcelona - Sucursala Bucureşti.

Intimata-reclamantă a investit instanţa de contencios administrativ şi fiscal, pe calea prevăzută de art. 213 alin. (13) din Legea 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, cu o acţiune îndreptată împotriva deciziei de instituire a măsurilor asiguratorii.

Instanţa de fond a admis acţiunea apreciind că decizia contestată a fost emisă cu încălcarea de către organul fiscal a prevederilor art. 46 alin. (2) lit. e) şi art. 213 alin. (2) din Codul de procedură fiscală.

Prin recursul promovat pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală a invocat în drept dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.. Potrivit acestui motiv de recurs, casarea unor hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material. Prin intermediul acestui motiv de recurs poate fi invocată numai încălcarea sau aplicarea greşită a legii materiale. Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii atunci când instanţa a recurs la textele de lege aplicabile speţei dar, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omiţând unele condiţii pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greşit.

Înainte de a păşi la examinarea legalităţii acestei soluţii prin prisma criticilor formulate în recurs, Înalta Curte a apreciat că se impune a se verifica excepţia nulităţii recursului invocată pe cale de întâmpinare de intimata-reclamantă.

Înalta Curte constată, raportat la dispoziţiile art. 493 alin. (5) C. proc. civ., că excepţia nulităţii recursului invocată prin întâmpinare de intimata-reclamantă A. S.A. Barcelona - Sucursala Bucureşti este neîntemeiată, întrucât recurenta - reclamantă a formulat critici ce pot fi încadrate în motivele de casare prevăzute la art. 488 alin. (1) pct. 8 Cod procedură, astfel că nu este incidentă sancţiunea prevăzută de art. 489 alin. (2) din C. proc. civ.

Înalta Curte constată că nu este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., instanţa de fond făcând o corectă interpretare şi aplicare a dispoziţiilor legale relevante în speţă.

În ordinea juridică internă, dar şi europeană, s-a apreciat că motivarea actului administrativ are o funcţie de transparenţă în profitul adresantului actului respectiv de natură nu numai a asigura dreptul la informaţie şi posibilitatea verificării acurateţei şi efectelor, dar şi de natură a permite efectuarea controlului judecătoresc, constituind şi o garanţie a respectării principiilor de subsidiaritate sau proporţionalitate. Motivarea în fapt şi în drept a actului administrativ reprezintă o cerinţă imperativă a legii.

În cauză, aceste condiţii nu au fost îndeplinite. Deşi în decizia contestată s-a consemnat în mod expres că există pericolul ca debitorul să se sustragă, să îşi ascundă ori să îşi risipească patrimoniul, periclitând sau îngreunând în mod considerabil colectarea creanţelor, nu s-au redat circumstanţele factuale concrete la secţiunea "Motivarea dispunerii măsurilor asigurătorii".

În cuprinsul actului contestat s-a arătat că:

"Întrucât riscul ca debitorul să se sustragă de la îndeplinirea obligaţiilor fiscale poate fi permanent şi ar fi aproape imposibil să fie depistat şi dovedit, pentru a elimina eventualele posibilităţi de sustragere de la plata acestora, legea prin reglementarea prevăzută la art. 213 alin. (1) şi (2) din Legea 207/2015 privind Codul e Procedură Fiscală, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi prin prevederile cuprinse în Anexa nr. 1, pct. 2.1, lit. a) din OPANAF nr. 2605/2010, modificată prin OPANAF nr. 1296/2014, permite luarea unor astfel de măsuri menite să asigure deplina eficacitate a acţiunilor de colectre"

Potrivit dispoziţiilor art. 213 - Poprirea şi sechestrul asigurător alin. (1-5) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, forma în vigoare la data emiterii actului administrativ atacat:

"(1) Măsurile asigurătorii prevăzute în prezentul capitol se dispun şi se duc la îndeplinire, prin procedura administrativă, de organul fiscal competent.

(2) Se dispun măsuri asigurătorii sub forma popririi asigurătorii şi sechestrului asigurător asupra bunurilor mobile şi/sau imobile proprietate a debitorului, precum şi asupra veniturilor acestuia, în cazuri excepţionale, respectiv atunci când există pericolul ca acesta să se sustragă, să îşi ascundă ori să îşi risipească patrimoniul, periclitând sau îngreunând în mod considerabil colectarea. Dispoziţiile art. 231 rămân aplicabile.

(3) Aceste măsuri pot fi luate şi înainte de emiterea titlului de creanţă, inclusiv în cazul efectuării de controale sau al antrenării răspunderii solidare. Măsurile asigurătorii dispuse atât de organele fiscale competente, cât şi de instanţele judecătoreşti ori de alte organe competente, dacă nu au fost desfiinţate în condiţiile legii, rămân valabile pe toată perioada executării silite, fără îndeplinirea altor formalităţi. Odată cu individualizarea creanţei şi ajungerea acesteia la scadenţă, în cazul neplăţii, măsurile asigurătorii se transformă în măsuri executorii.

(4) Măsurile asigurătorii se dispun prin decizie emisă de organul fiscal competent. În decizie organul fiscal precizează debitorului că prin constituirea unei garanţii la nivelul creanţei stabilite sau estimate, după caz, măsurile asigurătorii vor fi ridicate.

(5) Decizia de instituire a măsurilor asigurătorii trebuie motivată şi semnată de către conducătorul organului fiscal competent."

În interpretarea textului art. 213 alin. (2) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, legiuitorul a definit în ce constă starea de pericol (sustragerea/ascunderea/risipirea patrimoniului) şi care sunt consecinţele acesteia (se periclitează colectarea), iar pentru a stabili în ce măsură se justifică instituirea măsurilor asiguratorii, pot fi avute în vedere şi alte elemente decât cele indicate anterior.

Se impune a analiza în ce măsură, dispunerea măsurilor asiguratorii în decizia contestată, poate fi considerată motivată, prin raportare la detalierea unui anumit comportament fiscal al contribuabilului. Trebuie subliniat faptul că simpla înşiruire a unor presupuse fapte desfăşurate de societatea comercială colaboratoare sau furnizoare ale societăţii reclamante, S.C. B. S.R.L. care ar fi avut "un comportament fiscal neadecvat în sensul că nu s-au putut identifica entităţile care au prestat servicii, iar cele menţionate în facturi au declarat că nu au avut relaţii comerciale", nu pot justifica prin ele însele instituirea unei măsuri asiguratorii.

Aşa cum a reţinut şi prima instanţă, instituţia recurentă nu a motivat în concret, cu argumente suficient de precise şi concordante, nici existenţa unei situaţii excepţionale, nici pericolul sustragerii, ascunderii sau risipirii patrimoniului. De altfel, aşa cum s-a precizat anterior, în decizia de instituire a măsurilor asigurătorii se porneşte de la premisa că legea permite instituirea unor asemene măsuri iar "riscul ca debitorul să se sustragă de la îndeplinirea obligaţiilor fiscale poate fi permanent şi ar fi aproape imposibil să fie depistat şi dovedit".

Recurenta-pârâtă învederează că ceea ce a justificat instituirea măsurii a fost "există pericol ca debitorul să se sustragă", fără a arăta însă de ce acest comportament conturează pericolul sustragerii sau ascunderii patrimoniului.

Măsura asigurătorie nu soluţionează fondul dreptului, pentru a fi necesară o analiză complexă specifică inspecţiei fiscale (care confirmă sau infirmă corespondenţa dintre situaţia de fapt a contribuabilului şi datele declarate şi înregistrate de acesta), ci are ca finalitate preîntâmpinarea riscului la care ar fi expus titularul dreptului de creanţă fiscală în situaţia în care ar fi pus în imposibilitatea de a-l realiza ca urmare a manoperelor dolosive ale unor contribuabili.

Prin urmare, măsura asigurătorie are caracter provizoriu şi preventiv, pentru situaţia în care se confirmă indiciile privind neînregistrarea unor operaţiuni economice.

Atât instanţa de fond, cât şi instanţa de recurs nu pot face aprecieri cu privire la fondul obligaţiilor fiscale, ci numai cu privire la aparenţa în fapt şi în drept. Dezlegarea pe fond a problemelor de drept privind îndeplinirea condiţiilor legale privitoare la regimul TVA revine instanţei de contencios administrativ şi fiscal învestite cu fondul litigiului, aparenţa fiind însă favorabilă reclamantei.

Art. 1 paragraf 2 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului prevede că dispoziţiile paragrafului 1 "nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare reglementării folosirii bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuţii, sau a amenzilor". Cu toate acestea, măsurile trebuie să fie dispuse în conformitate cu legea, să fie necesare într-o societate democratică şi să fie proporţionale.

Or, prin raportare la respectarea dispoziţiilor legale privitoare la forma deciziei, instanţa reţine că este insuficientă indicarea sumară a raportului juridic de drept fiscal şi citarea dispoziţiilor art. 213 alin. (2) din Legea nr. 207/2015.

Potrivit dispoziţiilor Ordinului A.N.A.F. nr. 2605/2010 pentru aprobarea Procedurii de aplicare efectivă a măsurilor asigurătorii:

Pct. 5.1.1 "În situaţia în care organul de control, în timpul acţiunii de control, efectuată după procedurile prealabile de documentare pentru control, şi în urma analizei dosarului fiscal, situaţiilor financiare, declaraţiilor fiscale sau a altor documente şi a informaţiilor pe care le deţine, constată că există suficiente informaţii că debitorul nu şi-a declarat materia impozabilă şi totodată apreciază că există pericolul iminent să se sustragă de la plata obligaţiilor la bugetul general consolidat sau să prejudicieze bugetul, prin ascunderea sau risipirea patrimoniului, periclitând sau îngreunând în mod deosebit colectarea, va dispune luarea măsurilor asigurătorii, iar organul de executare va proceda la ducerea la îndeplinire a măsurilor asigurătorii împreună cu organul de control".

Pct. 5.6 lit. f) "Referatul justificativ al măsurilor asigurătorii va conţine următoarele elemente minimale: (…) f) motivarea necesităţii dispunerii măsurilor asigurătorii, în sensul indiciilor sau pericolului ca debitorul să se sustragă, să îşi ascundă ori să îşi risipească patrimoniul, periclitând sau îngreunând în mod considerabil colectarea, ţinând cont şi de istoria comportamentului fiscal al contribuabilului, al reprezentanţilor legali şi al asociaţilor/acţionarilor majoritari (mod de declarare şi plată, situaţii de atragere a răspunderii solidare, situaţii de insolvenţă sau de insolvabilitate etc.)".

În acest context nu pot fi reţinute ca fondate criticile recurentei că aspectele inserate în referatul şi în decizia de instituire a măsurilor asigurătorii, conduce la o motivare suficient de amplă, dar în egală măsură şi satisfăcătoare a măsurilor luate.

Prin urmare, Înalta Curte apreciază că sunt neîntemeiate criticile recurentei - pârâte care atrag incidenţa art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat, nefiind identificate motive de reformare a sentinţei în limitele art. 488 alin. (1) pct. 8 din acelaşi cod.

În temeiul art. 451 C. proc. civ. va obliga recurenta-pârâtă la plata către intimata-reclamantă a sumei de 2000 RON, reprezentând onorariu avocat şi va respinge în rest cererea potrivit dispoziţiilor art. 451 alin. (2) C. proc. civ.. Pentru a hotărî astfel, s-a apreciat că onorariul solicitat (215.347,36 RON) este vădit disproporţionat în raport cu complexitatea cauzei şi cu activitatea desfăşurată de avocat în condiţiile în care practica judiciară a Înaltei Curţi este unitară şi constantă în cauze asemănătoare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepţia nulităţii recursului promovat de pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală.

Respinge recursul declarat de pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală prin Direcţia Generală Antifraudă Fiscală împotriva sentinţei civile nr. 249 din 1 februarie 2017 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Obligă recurenta-pârâtă Agenţia Naţională de Administrare Fiscală la plata sumei de 2000 RON către intimata reclamantă A. S.A. Barcelona, reprezentând cheltuieli de judecată, cu aplicarea dispoziţiilor art. 451 alin. (2) C. proc. civ.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 15 octombrie 2019.