Tax Authority’s Appeal Dismissed, Precautionary Seizure Annulled for Lack of Reasoning

Şedinţa publică din data de 15 octombrie 2019

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul litigiului dedus judecăţii

Prin cererea înregistrată la data de 15 septembrie 2016 sub nr. x/2016 pe rolul Curţii de Apel Oradea, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, reclamanta A. S.R.L. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta ANAF - Direcţia Generală Antifraudă Fiscală - Direcţia Regională Antifraudă Fiscală 5 Deva, anularea Deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii nr. x/11.08.2016 emisă de către pârâtă, obligarea pârâtei la ridicarea tuturor măsurilor asigurătorii instituite asupra patrimoniului societăţii, cu obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de soluţionarea cauzei, constând în taxă judiciară de timbru şi onorariu de avocat, conform dovezilor depuse la dosar.

2. Hotărârea primei instanţe

Prin sentinţa nr. 12/CA/2017-PI din 6 februarie 2017, Curtea de Apel Oradea, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a admis acţiunea formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L., împotriva pârâtei A.N.A.F. - Direcţia Generală Antifraudă Fiscală - Direcţia Regională Antifraudă Fiscală 5 Deva, a anulat Dispoziţia de instituire a măsurilor asigurătorii nr. x/11.08.2016 emisă de pârâta A.N.A.F. - Direcţia Generală Antifraudă Fiscală - Direcţia Regională Antifraudă Fiscală 5 Deva şi a obligat pârâta la ridicarea tuturor măsurilor asigurătorii instituite asupra patrimoniului societăţii reclamante şi la plata sumei de 21.556,4 RON cu titlu de cheltuieli de judecată în favoarea reclamantei, reprezentând taxă judiciară de timbru şi onorariu avocat.

3. Recursul formulat în cauză şi motivele de casare invocate

Împotriva sentinţei menţionate la pct. 2 a declarat recurs pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, care, invocând prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a solicitat admiterea recursului, casarea sentinţei şi pe fond respingerea acţiunii ca neîntemeiată

În motivarea cererii, recurenta a susţinut că sentinţa recurată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material (art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.), în sensul că instanţa de fond a reţinut că măsurile asiguratorii au fost emise cu încălcarea obligaţiei, instituite de art. 46 alin. (2) lit. e) şi art. 213 alin. (2) din Codul de procedură fiscală, de motivare a deciziei dispuse.

Recurenta a expus, printr-un amplu istoric situaţia de fapt, arătând că pericolul sustragerii de la urmărire a constat din însăşi natura faptelor semnalate, respectiv efectuarea de către reclamantă de achiziţii intracomunitare mascate de materiale de construcţii şi efectuarea de importuri de produse care fac obiectul Regulamentului UE 791/2011, din Republica Populară Chineză, prin circuite economice fictive, scopul acestor achiziţii fiind fraudarea bugetului consolidat al statului prin înregistrarea în evidenţele contabile a unor facturi generatoare de TVA deductibil, pe de o parte, iar pe de altă parte sustragerea de la plata taxelor antidumping şi a TVA aferentă, pentru aceste mărfuri importante din spaţiu extra comunitar.

Menţionează că, din conţinutul deciziei de instituire a măsurilor asiguratorii se poate observa cu uşurinţă că au fost expuse atât motivele de fapt care au determinat luarea acestor măsuri, cât şi aspectele de drept în temeiul cărora s-a fundamentat emiterea actului, astfel încât nu se poate vorbi despre o nemotivarea actului administrativ, fiind respectate prevederile art. 213 alin. (5) şi art. 46 alin. (2) din Legea nr. 207/2015.

În concluzie consideră că decizia contestată a fost emisă cu respectarea prevederilor legale, iar contestaţia formulată de societate este nefondată şi netemeinică, motiv pentru care solicită admiterea recursului şi pe fond respingerea acţiunii.

4. Apărări formulate în cauză

Legal citată, intimata reclamantă a formulat întâmpinare prin care a solicitat, în principal, constatarea nulităţii recursului, prin raportare la dispoziţiile art. 489 alin. (2) C. proc. civ., iar în subsidiar respingerea recursului, ca nefondat, cu obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată.

II. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

Analizând sentinţa atacată, prin prisma criticilor formulate de recurentă, a apărărilor expuse în întâmpinările intimaţilor, a dispoziţiilor legale incidente în materie şi a probatoriului administrat în cauză, Înalta Curte apreciază că recursul nu este fondat, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.

Inspectorii fiscali din cadrul Direcţiei Regionale Antifraudă Fiscală 5 Deva, au efectuat un control la sediul societăţii A. în perioada 17.02.2016 -11.08.2016, având drept obiectiv verificarea realităţii şi legalităţii relaţiilor economice cu societăţile B. S.R.L., C. S.R.L. şi D. S.R.L.. şi au emis Decizie de instituire a măsurilor asigurătorii, estimându-se în timpul controlului operativ, prin referat, obligaţii de plată în sumă totală 10.118.411 RON.

Prin Decizia nr. AF HD 10296/11.08.2016, au fost instituite măsuri asigurătorii, până la concurenţa sumei de 15.177.616,5 RON, reprezentând 150% din cuantumul prejudiciului estimat prin Procesul Verbal (10.118.411 RON), sub forma sechestrului asupra bunurilor imobile ale intimatei-reclamante A., constând în terenuri şi construcţii, situate în diferite localităţi din ţară.

Ulterior, în data de 24.08.2016, a fost emisă şi comunicată societăţii adresa AF HD 10869/24.08.2016 prin care a fost corectată eroarea materială strecurată în Decizia de măsuri.

Intimata-reclamantă a investit instanţa de contencios administrativ şi fiscal, pe calea prevăzută de art. 213 alin. (13) din Legea 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, cu o acţiune îndreptată împotriva Deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii nr. x/11.08.2016 din data de 06.06.2016 emisă de A.N.A.F. - Direcţia Generală Antifraudă Fiscală - Direcţia Regională Antifraudă Fiscală 5 Deva, solicitând anularea acesteia ca nelegală şi netemeinică.

Instanţa de fond a admis acţiunea apreciind că decizia contestată a fost emisă cu încălcarea de către organul fiscal a prevederilor art. 46 alin. (2) lit. e) şi art. 213 alin. (2) din Codul de procedură fiscală.

Prin recursul promovat pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală a invocat în drept dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.. Potrivit acestui motiv de recurs, casarea unor hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material. Prin intermediul acestui motiv de recurs poate fi invocată numai încălcarea sau aplicarea greşită a legii materiale, nu şi a legii procesuale. Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii atunci când instanţa a recurs la textele de lege aplicabile speţei dar, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omiţând unele condiţii pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greşit.

Înainte de a păşi la examinarea legalităţii acestei soluţii prin prisma criticilor formulate în recurs, Înalta Curte a apreciat că se impune a se verifica excepţia nulităţii recursului invocată pe cale de întâmpinare de intimata-reclamantă.

Înalta Curte constată, raportat la dispoziţiile art. 493 alin. (5) C. proc. civ., că excepţia nulităţii recursului invocată prin întâmpinare de intimata-reclamantă A. S.R.L. este neîntemeiată, întrucât recurenta - reclamantă a formulat critici ce pot fi încadrate în motivele de casare prevăzute la art. 488 alin. (1) pct. 8 Cod procedură, astfel că nu este incidentă sancţiunea prevăzută de art. 489 alin. (2) din C. proc. civ.

Înalta Curte constată că nu este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., instanţa de fond făcând o corectă interpretare şi aplicare a dispoziţiilor legale relevante în speţă.

În ordinea juridică internă, dar şi europeană, s-a apreciat că motivarea actului administrativ are o funcţie de transparenţă în profitului adresantului actului respectiv de natură nu numai a asigura dreptul la informaţie şi posibilitatea verificării acurateţei şi efectelor, dar şi de natură a permite efectuarea controlului judecătoresc, constituind şi o garanţie a respectării principiilor de subsidiaritate sau proporţionalitate. Motivarea în fapt şi în drept a actului administrativ reprezintă o cerinţă imperativă a legii.

În cauză, aceste condiţii nu au fost îndeplinite. Deşi în decizia contestată s-a consemnat în mod expres că există pericolul ca debitorul să se sustragă, să îşi ascundă ori să îşi risipească patrimoniul, periclitând sau îngreunând în mod considerabil colectarea creanţelor, nu s-au redat circumstanţele factuale concrete la secţiunea "Motivarea dispunerii măsurilor asigurătorii".

În cuprinsul actului contestat s-a arătat că "există motive întemeiate în ceea ce priveşte aprecierea pericolului de sustragere sau de risipire a patrimoniului/averii, astfel că se dispune instituirea de măsuri asigurătorii pentru suma totală de 15.177.616,50 RON, raportându-se la dispoziţiile art. 213 alin. (2) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură Fiscală. S-a mai arătat că modalitatea de aducere la îndeplinire a măsurilor asiguratorii îl reprezintă:

"sechestrul asigurător asupra bunurilor imobile".

Potrivit dispoziţiilor art. 213 - Poprirea şi sechestrul asigurător alin. (1-5) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, forma în vigoare la data emiterii actului administrativ atacat:

"(1) Măsurile asigurătorii prevăzute în prezentul capitol se dispun şi se duc la îndeplinire, prin procedura administrativă, de organul fiscal competent.

(2) Se dispun măsuri asigurătorii sub forma popririi asigurătorii şi sechestrului asigurător asupra bunurilor mobile şi/sau imobile proprietate a debitorului, precum şi asupra veniturilor acestuia, în cazuri excepţionale, respectiv atunci când există pericolul ca acesta să se sustragă, să îşi ascundă ori să îşi risipească patrimoniul, periclitând sau îngreunând în mod considerabil colectarea. Dispoziţiile art. 231 rămân aplicabile.

(3) Aceste măsuri pot fi luate şi înainte de emiterea titlului de creanţă, inclusiv în cazul efectuării de controale sau al antrenării răspunderii solidare. Măsurile asigurătorii dispuse atât de organele fiscale competente, cât şi de instanţele judecătoreşti ori de alte organe competente, dacă nu au fost desfiinţate în condiţiile legii, rămân valabile pe toată perioada executării silite, fără îndeplinirea altor formalităţi. Odată cu individualizarea creanţei şi ajungerea acesteia la scadenţă, în cazul neplăţii, măsurile asigurătorii se transformă în măsuri executorii.

(4) Măsurile asigurătorii se dispun prin decizie emisă de organul fiscal competent. În decizie organul fiscal precizează debitorului că prin constituirea unei garanţii la nivelul creanţei stabilite sau estimate, după caz, măsurile asigurătorii vor fi ridicate.

(5) Decizia de instituire a măsurilor asigurătorii trebuie motivată şi semnată de către conducătorul organului fiscal competent."

În interpretarea textului art. 213 alin. (2) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, legiuitorul a definit în ce constă starea de pericol (sustragerea/ascunderea/risipirea patrimoniului) şi care sunt consecinţele acesteia (se periclitează colectarea), iar pentru a stabili în ce măsură se justifică instituirea măsurilor asiguratorii, pot fi avute în vedere şi alte elemente decât cele indicate anterior.

Se impune a analiza în ce măsură, dispunerea măsurilor asiguratorii în decizia contestată, poate fi considerată motivată, prin raportare la detalierea unui anumit comportament fiscal al contribuabilului. Trebuie subliniat faptul că simpla înşiruire a unor presupuse fapte desfăşurate de societăţi comerciale colaboratoare sau furnizoare ale societăţii reclamante, care ar fi avut "un comportament fiscal neadecvat din puncte de vedere al funcţionării la sediile sociale declarate, al îndeplinirii obligaţiilor declarative şi al plăţii impozitelor şi taxelor aferente activităţii desfăşurate, către bugetul de stat, coroborat cu faptul că nu au salariaţi, capitaluri, active sau puncte de lucru declarate, ar fi conduce la concluzia că au fost de fapt societăţi interpuse pe lanţurile de tranzacţionare", nu pot justifica prin ele însele instituirea unei măsuri asiguratorii.

Aşa cum a reţinut şi prima instanţă, instituţia recurentă nu a motivat în concret, cu argumente suficient de precise şi concordante, nici existenţa unei situaţii excepţionale, nici pericolul sustragerii, ascunderii sau risipirii patrimoniului.

Recurenta-pârâtă învederează că ceea ce a justificat instituirea măsurii a fost "există pericol ca debitorul să se sustragă", fără a arăta însă de ce acest comportament conturează pericolul sustragerii sau ascunderii patrimoniului.

Măsura asigurătorie nu soluţionează fondul dreptului, pentru a fi necesară o analiză complexă specifică inspecţiei fiscale (care confirmă sau infirmă corespondenţa dintre situaţia de fapt a contribuabilului şi datele declarate şi înregistrate de acesta), ci are ca finalitate preîntâmpinarea riscului la care ar fi expus titularul dreptului de creanţă fiscală în situaţia în care ar fi pus în imposibilitatea de a-l realiza ca urmare a manoperelor dolosive ale unor contribuabili.

Prin urmare, măsura asigurătorie are caracter provizoriu şi preventiv, pentru situaţia în care se confirmă indiciile privind neînregistrarea unor operaţiuni economice.

Atât instanţa de fond, cât şi instanţa de recurs nu pot face aprecieri cu privire la fondul obligaţiilor fiscale, ci numai cu privire la aparenţa în fapt şi în drept. Dezlegarea pe fond a problemelor de drept privind îndeplinirea condiţiilor legale privitoare la regimul TVA revine instanţei de contencios administrativ şi fiscal învestite cu fondul litigiului, aparenţa fiind însă favorabilă reclamantei.

Art. 1 paragraf 2 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului prevede că dispoziţiile paragrafului1 "nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare reglementării folosirii bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuţii, sau a amenzilor". Cu toate acestea, măsurile atrebuie să fie dispuse în conformitate cu legea, să fie necesare într-o societate democratică şi să fie proporţionale.

Or, prin raportare la respectarea dispoziţiilor legale privitoare la forma deciziei, instanţa reţine că este insuficientă indicarea sumară a raportului juridic de drept fiscal şi citarea dispoziţiilor art. 213 alin. (2) din Legea nr. 207/2015.

Potrivit dispoziţiilor Ordinului A.N.A.F. nr. 2605/2010 pentru aprobarea Procedurii de aplicare efectivă a măsurilor asigurătorii:

Pct. 5.1.1 "În situaţia în care organul de control, în timpul acţiunii de control, efectuată după procedurile prealabile de documentare pentru control, şi în urma analizei dosarului fiscal, situaţiilor financiare, declaraţiilor fiscale sau a altor documente şi a informaţiilor pe care le deţine, constată că există suficiente informaţii că debitorul nu şi-a declarat materia impozabilă şi totodată apreciază că există pericolul iminent să se sustragă de la plata obligaţiilor la bugetul general consolidat sau să prejudicieze bugetul, prin ascunderea sau risipirea patrimoniului, periclitând sau îngreunând în mod deosebit colectarea, va dispune luarea măsurilor asigurătorii, iar organul de executare va proceda la ducerea la îndeplinire a măsurilor asigurătorii împreună cu organul de control".

Pct. 5.6 lit. f) "Referatul justificativ al măsurilor asigurătorii va conţine următoarele elemente minimale: (…) f) motivarea necesităţii dispunerii măsurilor asigurătorii, în sensul indiciilor sau pericolului ca debitorul să se sustragă, să îşi ascundă ori să îşi risipească patrimoniul, periclitând sau îngreunând în mod considerabil colectarea, ţinând cont şi de istoria comportamentului fiscal al contribuabilului, al reprezentanţilor legali şi al asociaţilor/acţionarilor majoritari (mod de declarare şi plată, situaţii de atragere a răspunderii solidare, situaţii de insolvenţă sau de insolvabilitate etc.)".

În acest context nu pot fi reţinut criticile recurentei că aspectele inserate în referatul justificativ completează decizia de instituire a măsurilor asigurătorii, ceea ce conduce la o motivare suficient de amplă, dar în egală măsură şi satisfăcătoare a măsurilor luate.

Totodată, Înalta Curte constată că recurenta-reclamantă nu a criticat soluţia în ceea ce priveşte încălcarea dispoziţiilor art. 9 alin. (2) lit. d) din Codul de procedură fiscală, deşi a solicitat în cuprinsul motivelor de recurs casarea în integralitate a hotărârii atacate.

Referitor la capătul de cerere accesoriu privind cheltuielile de judecată instanţa de control judiciar constată că în mod legal prima instanţă a obligat pârâta la plata acestora, având în vedere prevederile art. 451-453 C. proc. civ. şi poziţia părţilor căzute în pretenţii, reţinând că s-au acordat cheltuielile solicitate, iar această acordare corespunde, în aprecierea instanţei de recurs, măsurii admiterii cererii.

Prin urmare, Înalta Curte apreciază că sunt neîntemeiate criticile recurentei - pârâte care atrag incidenţa art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat, nefiind identificate motive de reformare a sentinţei în limitele art. 488 alin. (1) pct. 8 din acelaşi cod.

În temeiul art. 451 C. proc. civ. va obliga recurenta-pârâtă la plata către intimata-reclamantă a sumei de 2000 RON, reprezentând onorariu avocat şi va respinge în rest cererea potrivit dispoziţiilor art. 451 alin. (2) C. proc. civ.. Pentru a hotărî astfel, s-a apreciat că onorariul solicitat (11.307.86 RON cu TVA) este vădit disproporţionat în raport cu complexitatea cauzei şi cu activitatea desfăşurată de avocat în condiţiile în care practica judiciară a Înaltei Curţi este unitară şi constantă în cauze asemănătoare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepţia nulităţii recursului declarat de pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală

Respinge recursul declarat de pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală împotriva sentinţei nr. 12/CA/2017-PI din 6 februarie 2017 a Curţii de Apel Oradea, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Obligă recurenta-pârâtă Agenţia Naţională de Administrare Fiscală la plata sumei de 2000 RON către intimata reclamantă A. S.R.L., reprezentând cheltuieli de judecată, cu aplicarea dispoziţiilor art. 451 alin. (2) C. proc. civ.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 15 octombrie 2019.