Precautionary tax sequestration: requirement of concrete, objective risk of asset dissipation to justify exceptional measures

Şedinţa publică din data de 14 octombrie 2019

Asupra cauzei de faţă,

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul litigiului dedus judecăţii

Prin acţiunea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Iaşi sub nr. x/2016 reclamanta S.C. A. S.R.L. a chemat în judecată pe pârâţii Direcţia Regională Antifraudă Suceava şi Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Iaşi solicitând anularea Deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii x/26.04.2016 ca fiind netemeinică şi nelegală şi pe cale de consecinţă ridicarea sechestrului asigurător instituit.

2. Hotărârea primei instanţe

Prin sentinţa nr. 151 pronunţată la 19 septembrie 2016, Curtea de Apel Iaşi, secţia contencios administrativ şi fiscal a respins ca nefondată, contestaţia formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâţii Direcţia Regională Antifraudă Suceava şi Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Iaşi.

3. Cererea de recurs şi motivele de recurs invocate

Împotriva sentinţei nr. 151 pronunţată la 19 septembrie 2016 a declarat recurs reclamanta S.C. A. S.R.L. prin care a solicitat, admiterea recursului, casarea sentinţei recurate şi rejudecând fondul cauzei să se admită acţiunea astfel cum a fost formulată.

În susţinerea cererii de recurs, recurenta-reclamantă a afirmat că potrivit art. 213 alin. (2) din Legea nr. 207/2015 privind C. proc. civ. fiscală se dispun măsuri asigurătorii sub forma popririi asigurătorii şi sechestrului asigurător asupra bunurilor mobile şi/sau imobile proprietate a debitorului, precum şi asupra veniturilor acestuia, în cazuri excepţionale, respectiv atunci când există pericolul ca acesta să se sustragă, să îşi ascundă ori să îşi risipească patrimoniul, periclitând sau îngreunând în mod considerabil colectarea.

Recurenta susţine că în primul rând, sintagma în cazuri excepţionale, confirmă corectitudinea instanţelor de judecată, care au considerat, şi sub imperiul vechiul cod, că măsura asigurătorie este o măsură de excepţie, iar nu una de drept comun. Astfel încât, dacă organele fiscale constată îndeplinirea necorespunzătoare a obligaţiilor fiscale, nu există un temei suficient pentru luarea măsurilor asigurătorii. Probabil dacă legiuitorul nu ar fi dorit să întărească şi să sublinieze necesitatea îndeplinirii condiţiei existenţei unui pericol, distinctă de condiţia neîndeplinirii obligaţiilor m fiscale, nu ar fi adăugat această sintagmă vechiului text.

În al doilea rând, art. 213 alin. (2) Codul de procedură fiscală califică pericolul ca fiind cel de sustragere, de ascundere sau de risipire a patrimoniului, consecinţa fiind aceea a periclitării sau îngreunării în mod considerabil a colectării.

Recurenta apreciază că că instanţa fondului nu a reţinut faptul că toate textele de lege invocate de către intimată în cuprinsul deciziei contestate nu îi sunt aplicabile, întrucât potrivit dispoziţiilor Codul fiscal, singura obligaţie a recurentei-reclamante este să se asigure atunci când are relaţii comerciale, de faptul că furnizorul sau executantul cu care are o anumită relaţie comercială este o societate activă.

Or, în sentinţa de fond se arată ca pericolul sustragerii patrimoniului a reieşit din aceea ca acţionariatul subscrisei are legătură cu alte operaţiuni ale unor firme care fie fac parte din cele menţionate a fi tip fantoma fie au determinat datorii majore la bugetul de stat (fără ca instanţa de fond să arate concret care sunt acele operaţiuni cu care subscrisa avem legătura si fără sa menţioneze concret care sunt aceste indicii sau elemente care să justifice luarea acestor măsuri asigurătorii).

În drept, recurenta-pârâtă a invocat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., republicat, apreciind că hotărârea a fost pronunţată cu încălcarea normelor de drept material.

4. Apărarea formulată în cauză

Intimata-pârâtă Agenţia Naţională de Administrare Fiscală a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Intimata-pârâtă Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Iaşi a depus întâmpinare prin care a invocat excepţia nulităţii recursului pentru nemotivare, iar în subsidiar a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

5. Cu privire la examinarea recursului

În cauză, au fost avute în vedere modificările aduse prin Legea nr. 212/2018 dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ în sensul că procedura de filtrare a recursurilor, reglementată prin dispoziţiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ şi fiscal, precum şi măsurile luate prin Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 106 din data de 20 septembrie 2018 prin care s-a luat act de hotărârea Plenului judecătorilor secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie adoptată la data de 13 septembrie 2018 în sensul că procedura de filtrare a recursurilor, reglementată prin dispoziţiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ şi fiscal.

Faţă de aceste aspecte, în temeiul art. 494, raportat la art. 475 alin. (2) şi art. 201 din C. proc. civ., astfel cum au fost completate prin dispoziţiile XVII alin. (3), raportat la art. XV din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanţelor judecătoreşti, precum şi pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ. şi dispoziţiile art. 109 din Regulamentul de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti, prin rezoluţia din 31 octombrie 2018 s-a fixat termen iniţial de judecată pe fond a recursului la data de 29 octombrie 2019, iar prin încheierea din 17 aprilie 2019 s-a preschimbat din oficiul primul termen de judecată la 01 octombrie 2019.

II. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului declarat în cauză

Înalta Curte examinând cu prioritate, în temeiul art. 248 alin. (1) C. proc. civ., excepţia nulităţii recursului formulat de reclamanta S.C. A. S.R.L. invocată prin întâmpinare de intimata-pârâtă Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Iaşi pe motiv că criticile dezvoltate de recurenta-reclamantă nu cuprind motivele de nelegalitate şi nu este întemeită în drept.

Recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. a formulat critici ce se circumscriu motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., şi a indicat în susţinerea cererii sale acest motiv de casare, considerente pentru care, Înalta Curte apreciază că excepţia nulităţii nu este întemeiată.

Constatând că excepţia nulităţii cererii de recurs este neîntemeiată, Înalta Curte urmează a o respinge şi va trece la analiza pe fond a recursului.

1. Argumente de fapt şi de drept relevante

Analizând actele şi lucrările dosarului, în raport cu cererile de recurs formulate de pârţi, motivele invocate, sentinţa atacată şi dispoziţiile legale incidente cauzei, instanţa de control judiciar va admite recursul şi va reforma soluţia dată de instanţa de fond, pentru considerentele ce urmează.

Prin de instituire a măsurilor asigurătorii x/26.04.2016, intimata Agenţia Naţională de Administrare Fiscală a instituit măsura asiguratorie a sechestrului asupra unor bunuri aparţinând contestatoarei-recurente.

În motivarea actului amintit s-a arătat că societatea în cauză este beneficiară al unui circuit tranzacţional simulat, având relaţii comerciale cu serie de societăţi comerciale care din care s-au generat deduceri fiscale ilegale. Temeiul de drept al măsurii adoptate este constituit de prevederile art. 213 din Legea nr. 207/2015.

Prin sentinţa nr. 151 din data de 19 septembrie 2016, Curtea de Apel Iaşi a respins ca neîntemeiată acţiunea reclamantei reţinând că se confirmă concluziile organului fiscal din care rezultă că reclamanta A. S.R.L. a înregistrat operaţiuni de achiziţie fictive de la furnizorii săi B., C., D. S.R.L., E. S.R.L., F. S.R.L. şi astfel aceste elemente de fapt sunt suficiente, pentru a se aprecia că există indicii care să conducă la concluzia că există pericolul ca reclamanta să îşi ascundă sau să îşi risipească patrimoniul.

Înalta Curte reţine că, potrivit art. 213 alin. (2) din Codul de procedură fiscală "se dispun măsuri asigurătorii sub forma popririi asigurătorii şi sechestrului asiguratoriu asupra bunurilor mobile şi/sau imobile proprietate a debitorului, precum şi asupra veniturilor acestuia, în cazuri excepţionale, respectiv atunci când există pericolul ca acesta să se sustragă, să îşi ascundă ori să îşi risipească patrimoniul, periclitând sau îngreunând în mod considerabil colectarea".

Instanţa de control judiciar constată că în cauză nu sunt îndeplinite prevederile legale menţionate, respectiv nu s-a făcut dovada că societatea intimată se sustrage de la plata obligaţiilor fiscale, pericolul la care se referă textul de lege trebuie să fie concret şi obiectiv, pentru a fi justificată o astfel de măsură.

Rezultă aşadar că, măsurile asiguratorii sunt măsuri excepţionale, iar luarea acestora trebuie raportată la o anumită atitudine de rea credinţă a persoanei vizate care poate consta, de exemplu, în golirea conturilor societăţii sau vânzarea activelor cu scopul de a se sustrage de la plata obligaţiilor fiscale care îi incumbă.

Examinând înscrisurile depuse în probatoriu, Înalta Curte concluzionează că, organul fiscal nu a motivat şi nici nu a dovedit existenţa cazului excepţional.

Decizia de instituire a măsurilor asiguratorii este motivată generic în ceea ce priveşte necesitatea măsurilor dispuse, respectiv cităm " (...) din verificările relaţiei cu furmizorii (...) au rezultat indicii privind caracterul nereal al acestora, fapt care ar conduce la diminuarea nejustificată a bazei impozabile/taxabile şi prejudicierea bugetului de stat cu suma de 2.964.685 RON.", fără a fi indicate şi dezvoltate în concret aspectele care justifică această concluzie.

Din actele depuse la dosar, nu rezultă faptul că societatea ar încerca să-şi ascundă bunurile pentru a evita o eventuală executare şi nici că aceasta şi-a diminuat patrimoniul în perioada premergătoare controlului.

Stabilirea unor obligaţii fiscale suplimentare nu înseamnă, de plano, că acel contribuabil se va sustrage de la plata respectivelor obligaţii, iar măsurile asiguratorii se aplică doar în cazurile limitate în care există indicii că executarea va fi îngreunată prin atitudinea debitorului, astfel de indicii lipsesc însă din motivarea deciziei atacate.

Articolul 213 alin. (2) din Codul procedură fiscală califică pericolul ca fiind cel de sustragere, de ascundere sau de risipire a patrimoniului, consecinţa fiind aceea a periclitării sau îngreunării în mod considerabil a colectării, iar conform alin. (5) din acelaşi articol "decizia de instituire a măsurilor asigurătorii trebuie motivată şi semnată de către conducătorul organului fiscal competent."

În speţă, Înalta Curte, în dezacord cu opinia instanţei de fond, constată că decizia de instituire a măsurilor asiguratorii nr. x/26.04.2016, emisa de Agenţia Naţională de Administrare Fiscală nu cuprinde decât trimiterea la prevederile legale aplicabile, precum şi scurte referiri la valoarea prejudiciului şi identificarea unor tranzacţii comerciale, fără a se reţine niciun element concret sau indicii de natură a contura concluzia constatării pericolului că recurenta-reclamantă urmează să se sustragă de la urmărire sau să-şi ascundă ori risipească patrimoniul.

2. Temeiul juridic al soluţiei adoptate

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul, va casa în tot sentinţa recurată şi rejudecând cauza, va admite acţiunea, reclamantei şi va anula Decizia de instituire a măsurilor asiguratorii x/26.04.2016. Pe cale de consecinţă în vederea reparării prejudiciului cauzat, în conformitate cu prevederile art. 18 din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte va dispune şi ridicarea măsurii sechestrului asigurator instituită prin decizia anulată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepţia nulităţii recursului invocată de intimata-pârâtă Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Iaşi.

Admite recursul declarat de reclamanta S.C. A. S.R.L. împotriva sentinţei nr. 151 din 19 septembrie 2016 a Curţii de Apel Iaşi, secţia de contencios administrativ şi fiscal, casează sentinţa recurată şi rejudecând cauza:

Admite acţiunea formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L. şi dispune anularea Deciziei de instituire a măsurilor asiguratorii x/26.04.2016 precum şi ridicarea măsurii sechestrului asigurator instituite prin această decizie.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 14 octombrie 2019.