Workplace discrimination claim: exclusion of labor group classification based on specific working conditions rather than professional role

Şedinţa publică din data de 10 octombrie 2019

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Circumstanţele cauzei

Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Mehedinţi, la data de 21.12.2015, sub nr. x/2015, contestatoarea A. a formulat în contradictoriu cu intimatul Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării contestaţie împotriva Hotărârii nr. 535/18.11.2015, solicitând anularea acestei şi constatarea existenţei cazului de discriminare.

La data de 08.03.2016 contestatoarea a formulat precizare de acţiune prin care a înţeles să se judece în contradictoriu cu Consiliul Naţional de Combaterea Discriminării şi cu S.C. ŞANTIERUL NAVAL ORŞOVA S.A., precizând că îşi menţine acţiunea formulată şi constatând existenţa cazului de discriminare să fie obligat intimatul S.C. Şantierul Naval Orşova S.A. la despăgubiri aferente discriminării la care a fost supusă în comparaţie cu colegii săi, în sumă de 100.000 RON, cuprinzând daune morale, diferenţe salariale şi cuantum pensie.

Prin sentinţa nr. 772/06.05.2016, Tribunalul Mehedinţi a admis excepţia necompetenţei materiale a instanţei invocată de intimatul Şantierul Naval Orşova S.A.. în baza dispoziţiilor art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 şi O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare, a declinat competenţa de soluţionare a cauzei privind pe contestatoarea A., în favoarea Curţii de Apel Craiova, secţia de contencios administrativ şi fiscal.

Hotărârea primei instanţe

Curtea de Apel Craiova, secţia contencios administrativ şi fiscal prin sentinţa nr. 263 din 20 aprilie 2017 a respins cererea formulată de reclamanta A. şi a obligat pârâta S.C. Şantierul Naval Orşova la cheltuieli de judecată în cuantum de 3000 RON.

Calea de atac exercitată

Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs reclamanta A. invocând motivele de casare prevăzute prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 din C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinţei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare la instanţa de fond.

În motivarea căii de atac recurenta a susţinut următoarele.

Recurenta se consideră discriminată de către angajator, prin încălcarea dreptului său la demnitate, deoarece conducerea unităţii în care şi-a desfăşurat activitatea în calitate de sudor, a acordat grupa I de muncă pentru sudorii care au lucrat numai în spaţii închise, după anul 1990 până la 1 mai 2001, sau au acordat grupa I de muncă sudorilor de suprafaţă.

Motivarea respingerii cererii de către intimata CNCD a constat în argumentul că este imposibil pentru orice expert tehnic să determine condiţiile în care reclamanta şi-a desfăşurat activitatea în urmă cu zeci de ani şi cu atât mai puţin să se constate că reclamanta a lucrat efectiv 100% din programul de lucru în condiţiile impuse de grupa I de muncă.

În opinia recurentei, în mod eronat Consiliul a reţinut că în speţă nu se întrunesc elementele constitutive ale faptei de discriminare, nefiind vorba de situaţii comparabile având în vedere că aspectele sesizate se referă la situaţia diferită a reclamantei prin comparaţie cu situaţia colegilor săi, nefiind astfel încălcat principiul egalităţii şi nici cel al discriminării.

Precizează recurenta că, a încercat să arăte că în condiţii de muncă similare, majoritatea colegilor de echipă ai săi au fost recompensaţi de către unitatea angajatoare cu grupa I de muncă în procent de 100% şi deşi recurenta a desfăşurat în permanenţă numai activitate de sudor în spaţii închise, a fost omisă de la acordarea acestor beneficii.

Apărarea intimatei-pârâte

Prin întâmpinare, intimata-pârâtă S.C. ŞANTIERUL NAVAL ORŞOVA S.A. a invocat excepţia nulităţii recursului apreciind că susţinerile recurentei nu se încadrează în ipotezele enumerate de art. 488 C. proc. civ.. În subsidiar a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Decizia instanţei de recurs

Înalta Curte urmează a respinge excepţia nulităţii recursului, invocată de intimatul-pârât prin întâmpinare, apreciind că, din punct de vedere formal, susţinerile expuse în cuprinsul cererii de recurs se pot circumscrie dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 sau 8 din C. proc. civ.

Verificând considerentele sentinţei recurate, Înalta Curte nu poate reţine incidenţa motivului de casare prevăzut de pct. 6 al art. 488 C. proc. civ., având în vedere că acestea îndeplinesc exigenţele dispoziţiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. şi explică în mod convingător soluţia pronunţată în dispozitiv, prin argumente de fapt şi de drept care demonstrează că judecătorul fondului a analizat în mod adecvat probele dosarului, pe care le-a trecut prin filtrul propriei sale aprecieri şi a explicat raţionamentul pe baza căruia a reţinut, în final, că se impune respingerea acţiunii.

Contrar criticilor recurentei-reclamante, motivarea hotărârii recurate permite exercitarea controlului judiciar al instanţei superioare asupra sentinţei pronunţate de prima instanţă, fiind respectate garanţiile procesuale ale imparţialităţii judecătorului şi ale calităţii actului de justiţie, precum şi exigenţele instituite în cuprinsul art. 21 alin. (3) din Constituţia României şi cele ale art. 6 alin. (1) din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, referitoare la existenţa unui proces echitabil.

Împrejurarea că instanţa de fond nu şi-a însuşit argumentele reclamantei nu face incident motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., pentru că acest text legal are în vedere argumentarea hotărârii în baza unor temeiuri străine de natura pricinii, respectiv de motivele invocate de părţi prin căile procesuale reglementate de lege, iar nu de cele invocate exclusiv de una dintre părţi.

Or, o soluţie sau alta a instanţei de fond presupune preluarea filtrată, totală sau parţială, a argumentelor unei părţi în conflictul judiciar dedus judecăţii,

Referitor la motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte apreciază că nu se poate reţine că prima instanţă ar fi încălcat sau aplicat greşit normele de drept material.

Recurenta-reclamanta A. a investit instanţa de contencios administrativ cu cerere având ca obiect anularea Hotărârii nr. 535/18.11.2015, emisă de Consiliul National pentru Combaterea Discriminării şi constatarea existenţei cazului de discriminare invocat în faţa acestuia.

Consiliul National pentru Combaterea Discriminării a reţinut în hotărârea contestată că recurenta-reclamanta, la începutului anului 2014, s-a adresat societăţii angajatoare cu o cerere prin care a solicitat să i se elibereze o adeverinţă în care să i se recunoască grupa I de muncă, pe toată perioada anilor 1980-2001, respectiv condiţii deosebite după 01.04.2001 până în 2014. Considerând că adeverinţa nr. x/14.02.2014 nu reflectă realitatea, recurenta-reclamantă a solicitat Tribunalului Mehedinţi obligarea societăţii de a-i recunoaşte vechimea în grupa I de muncă în intervalul 1980 până la soluţionarea cauzei, în procent de 100%.

În cauza de faţă, s-a reclamat o posibilă faptă de discriminare, prin încălcarea demnităţii recurentei, urmare a procesului derulat în faţa instanţei pentru încadrarea în grupa I de muncă. Faţă de definiţia discriminării, aşa cum este reglementată de art. 2 alin. (1) din OG 137/2000, recurenta a arătat că se consideră discriminată de angajator, prin încălcarea dreptului său la demnitate, deoarece conducerea unităţii în care şi-a desfăşurat activitatea în calitate de sudor, a acordat grupa I de muncă, pentru sudorii care au lucrat numai în spaţii închise după anul 1990 până la 1 mai 2001 sau a acordat grupa I de muncă sudorilor de suprafaţă, în timp ce petenta, care a lucrat numai în spaţii închise, a fost apreciată ca îndeplinind condiţiile pentru grupa a II a de muncă.

Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării şi instanţa de fond au reţinut că în speţă nu se întrunesc elementele constitutive ale faptei de discriminare, nefiind vorba de situaţii comparabile, având în vedere că aspectele sesizate se referă la situaţia diferită a recurentei-reclamante prin comparaţie cu situaţia colegilor săi, nefiind astfel încălcat principiul egalităţii şi nici cel al discriminării. Prin urmare, s-a decis, că în cazul de faţă, nu s-a săvârşit o faptă de discriminare, potrivit O.G. nr. 137/2000.

Astfel, potrivit art. 3 din Ordinul nr. 50/1990, beneficiază de încadrare în grupele I şi II de muncă, fără limitarea numărului, personalul care este în activitate: muncitori, ingineri, subingineri, tehnicieni, personal de întreţinere şi reparaţii, controlori tehnici de calitate, precum şi alte categorii de personal care lucrează efectiv la locurile de muncă şi activităţile prevăzute în anexele 1 şi 2.

De asemenea, potrivit art. 6 din aceiaşi act normativ, nominalizarea persoanelor care se încadrează în grupele I şi II de muncă se face de către conducerea unităţilor împreună cu sindicatele libere din unităţi, ţinându-se seama de condiţiile deosebite de muncă concrete în care îşi desfăşoară activitatea persoanele respective (nivelul noxelor existente, condiţii nefavorabile de microclimat, suprasolicitare fizică sau nervoasă, risc deosebit de explozie, iradiere sau infectare, etc).

Art. 7 al textului de lege prevede că încadrarea în grupele I şi II de muncă se face proporţional cu timpul efectiv lucrat la locurile de muncă incluse în aceste grupe, cu condiţia ca, pentru grupa I, personalul să lucreze în aceste locuri cel puţin 50 % din programul de lucru, iar, pentru grupa II, cel puţin 70% din programul de lucru.

Din dispoziţiile ordinului, rezultă că acesta instituie principiul legalităţii grupelor de muncă, în sensul că activităţile, locurile de muncă şi categoriile profesionale sunt stabilite numai prin acte normative, ele trebuind să fie cuprinse expres în norme specifice domeniului.

Prin urmare, simpla exercitare a funcţiei de sudor şi condiţiile grele specifice activităţii desfăşurate nu atrag automat încadrarea în grupa de muncă, fiind necesar ca activităţile, condiţiile sau locul de muncă să fie din cele prevăzute în anexa I sau II la ordin.

Or, în speţă, contrar susţinerilor recurentei s-a îndeplinit procedura de nominalizare de către conducerea unităţilor împreună cu sindicatele libere din unităţi a locurilor de muncă care se încadrează în condiţii de grupa I sau II de muncă, ţinîndu-se seama de condiţiile deosebite de muncă concrete în care îşi desfăşoară activitatea persoanele respective.

O dovadă în plus a faptului că argumentele recurentei nu pot fi reţinute, se referă la situaţia recurentei-reclamante căreia i s-au recunoscut perioadele în care a lucrat în mod efectiv în astfel de condiţii, iar perioadele în care s-a lucrat în condiţii normale de muncă nu pot fi asimilate în lipsa unui text legal unui stagiu de grupa I sau II de muncă.

În ceea ce priveşte invocarea unei pretinse discriminări, corect s-a reţinut că stabilirea grupelor de muncă se face în raport de condiţiile, activităţile sau locurile de muncă specifice fiecărui salariat, deci condiţiilor concrete aşa cum rezulta din raporturile de munca ce fac obiectul judecăţii.

În speţa de faţă, nu s-a făcut dovada incidenţei vreunei fapte de discriminare, neputând fi reţinută încălcarea principiului egalităţii şi al nediscriminării.

În ceea ce priveşte cererea având ca obiect despăgubirile solicitate de către recurenta-reclamantă, corect s-a reţinut că, în lipsa unei fapte culpabile a intimatei-pârâte S.C. ŞANTIERUL NAVAL ORŞOVA, aceasta nu poate fi obligată la despăgubiri, de vreme ce în cauză nu s-a dovedit că prejudiciul pe care aceasta pretinde că l-ar fi suferit, a fost produs de fapta pârâtului chemat în judecată.

În consecinţă, Înalta Curte constată că sentinţa atacată nu a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Pentru aceste considerente, reţinând că nu au fost identificate motive de reformare a sentinţei potrivit dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în baza dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ. şi art. 20 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepţia nulităţii recursului.

Respinge recursul formulat de A. împotriva sentinţei nr. 263 din 20 aprilie 2017 a Curţii de Apel Craiova, secţia contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 10 octombrie 2019.