Conflict of interest in local council budget approvals: appeal dismissed, upholding agency's finding of violation

Şedinţa publică din data de 8 octombrie 2019

Deliberând asupra prezentului recurs, din examinarea actelor dosarului, constată următoarele:

I. Procedura în faţa primei instanţe

1. Cadrul procesual

Prin contestaţia înregistrată pe rolul Curţii de Apel Piteşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, la data de 11.06.2015, reclamantul A. - viceprimar al Oraşului Mioveni, judeţul Argeş a solicitat, în contradictoriu cu Agenţia Naţională de Integritate, anularea Raportului de evaluare nr. x/26.05.2015 întocmit în lucrarea nr. 51079/S/II din 20.04.2011 de către Agenţia Naţională de Integritate, prin care s-a reţinut că reclamantul, în calitate de viceprimar al Oraşului Mioveni, judeţul Argeş nu a respectat regimul juridic al conflictelor de interese, participând în calitate de consilier local la deliberarea şi adoptarea hotărârilor Consiliului Local Mioveni, privind aprobarea bugetelor de venituri şi cheltuieli, în baza cărora au fost semnate contractele de finanţare a B., în cadrul căruia acesta deţine calitatea de membru asociat, începând cu data de 8.08.2006, având şi funcţia de vicepreşedinte al Consiliului director, în perioada 25.09.2006 - 23.04.2011, perioada exercitării mandatelor de viceprimar al Oraşului Mioveni fiind 2008-2012 şi 2012-2016, încălcând prevederile art. 77 din Legea nr. 161/2003, coroborat cu dispoziţiile art. 46 alin. (1) din Legea nr. 215/2001 şi art. 75 lit. p), art. 77 alin. (1), (2) şi 3 din Legea nr. 393/2004,

Prin încheierea de şedinţă din 14.12.2015, Curtea de apel a dispus sesizarea Curţii Constituţionale în vederea soluţionării excepţiei de neconstituţionalitate ridicată de reclamant.

2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa nr. 194 din 15 decembrie 2016, Curtea de Apel Piteşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal:

- a luat act de renunţarea la cererea de suspendare a judecăţii până la soluţionarea sesizării Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate formulată de către reclamantul A.;

- a respins ca nefondată contestaţia formulată de reclamantul A. împotriva Raportului de evaluare nr. x/26.05.2015 întocmit în lucrarea 51079/S/II/20.04.2011 de către pârâta Agenţia Naţională de Integritate.

3. Calea de atac exercitată

Împotriva sentinţei nr. 194 din 15 decembrie 2016 a Curţii de Apel Piteşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, a formulat recurs reclamantul A., în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., considerând hotărârea netemeinică şi nelegală.

A arătat că, în considerentele raportului de evaluare, intimata pârâtă Agenţia Naţională de Integritate a susţinut că s-ar fi încălcat prevederile art. 70 si art. 71 din Legea nr. 161/2003, instanţa de fond neţinând cont de aspectul că nu au fost aduse dovezi în acest sens.

Hotărârea primei instanţe este rezultatul unei greşite interpretări a dispoziţiilor legale, motivat de următoarele:

Textul de lege ce defineşte conflictul de interese se găseşte în Legea nr. 161/2003 în art. 70 din cadrul Cap. 2 "Conflictul de interese": "Prin conflict de interese se înţelege situaţia în care persoana ce exercită o demnitate publică sau o funcţie publică are un interes personal de natură patrimonială, care ar putea influenţa îndeplinirea cu obiectivitate a atribuţiilor care îi revin potrivit Constituţiei şi altor acte normative".

Această lege-cadru face trimitere la Legea nr. 215/2001, art. 77 prevăzând: "conflictele de interese pentru preşedinţii şi vicepreşedinţii consiliilor judeţene sau consilierii locali şi judeţeni sunt prevăzute în art. 47 din Legea administraţiei publice locale nr. 215/2001, cu modificările şi completările ulterioare".

Respectivul art. 47 alin. (1) din Legea nr. 215/2001 privind administraţia publică locală prevede faptul că "nu poate lua parte la deliberare şi la adoptarea hotărârilor, consilierul local care, fie personal, fie prin soţ, soţie, afini sau rude până la gradul al patrulea inclusiv, are un interes patrimonial în problema supusă dezbaterilor consiliului local".

Or, instanţa reţine că recurentul ar fi încălcat dispoziţiile art. 77 din Legea nr. 161/2003 coroborat cu art. 46 alin. (1) din Legea nr. 215/2011 şi art. 75 lit. b), f), art. 77 din Lege nr. 393/2004, respectiv că avea un interes personal ca asociaţia B. (la care este membru asociat si vicepreşedinte al Consiliului Director) să primească bani de la Consiliul Local al Oraşului Mioveni, în urma adoptării unor hotărâri de către Consiliul Local al Oraşului Mioveni de aprobare a bugetelor locale de venituri si cheltuieli.

În raportul întocmit de Agenţia Naţională de Integritate, precum şi în hotărârea instanţei de fond, se face referire la prevederile Legii nr. 393/2004 si ale Legii nr. 161/2003, care însă nu pot fi aplicate împreună raportului litigios dedus judecăţii, fiind în contradicţie, deoarece interesul personal prevăzut de art. 77 din Legea nr. 393/2004 nu este acelaşi lucru cu interesul material prevăzut de art. 77 din Legea nr. 161/2003 (şi de Legea nr. 215/2001), care nu poate fi extins Ia un interes de orice natură, câtă vreme legea nu face această precizare.

Pe de altă parte, Legea nr. 176/2010 fiind adoptată ulterior Legii nr. 393/2004, prevederile acestui din urmă act normativ ce vin în contradicţie cu prevederile legii noi urmează a fi considerate abrogate tacit, aspect întărit de conţinutul art. 32 din Legea nr. 176/2010.

În plus, chiar şi în situaţia în care Legea nr. 393/2004 (art. 77 şi art. 75 lit. b),f) ar fi aplicabilă, recurentul nu se găseşte în situaţia unui conflict de interese.

Potrivit art. 47 din Legea nr. 393/2009, aleşii locali sunt obligaţi să menţioneze expres situaţiile în care interesele lor personale contravin intereselor generale.

Per a contrario, in cazul în care interesul personal nu are caracter patrimonial, consiliile locale pot permite participarea la vot a consilierului.

Potrivit art. 77 din Legea nr. 161/2003, conflictele de interese pentru preşedinţii şi vicepreşedinţii consiliilor judeţene sau consilierii locali şi judeţeni sunt prevăzute în Legea Administraţiei Publice locale nr. 215/2011, care în art. 46 dispune că "nu poate lua parte la deliberare şi la adoptarea hotărârilor consilierul local care, fie personal, fie prin soţ, soţie, afini şi rude până la gradul al patrulea inclusiv, are un interes patrimonial în problema supusă dezbaterilor consiliului local.

În sensul Legii nr. 161/2003, prin conflict de interese se înţelege situaţiile în care persoana ce exercită o demnitate publică sau o funcţie publică are un interes personal de natură patrimonială, care ar putea influenţa îndeplinirea cu obiectivitate a atribuţiilor care îi revin potrivit Constituţiei şi altor acte normative, iar principiile care stau la baza prevenirii conflictului de interese în exercitarea demnităţilor publice şi funcţiilor publice sunt: imparţialitatea, integritatea, transparenţa deciziei şi supremaţia interesului public.

De asemenea, Legea nr. 393/2004 prevede la art. 75 că aleşii locali au un interes personal într-o anumită problemă, dacă au posibilitatea să anticipeze că o decizie a autorităţii publice din care fac parte ar putea prezenta un beneficiu sau un dezavantaj pentru sine sau pentru: "b) orice persoană fizică sau juridică cu care au o relaţie de angajament, indiferent de natura acestuia; (…) f) o asociaţie sau fundaţie din care fac parte;".

Or, extinderea interpretării legii şi aplicarea ei la orice interes, de orice natură, fără o prevedere expresă, reprezintă o exercitare a dreptului de apreciere al Agenţiei Naţionale de Integritate prin încălcarea drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor.

Interpretarea dată de pârâtă dispoziţiilor art. 70 şi 71 din Legea nr. 161/2003 şi extinderea lor la alte feluri de interes decât cele la care legea se referă expres constituie un exces de putere în sensul art. 2 alin. (1) lit. n) din Legea nr. 554/2004, precum şi o încălcare a dispoziţiilor art. 10 din Noul C. civ., cu aplicabilitate generală în materia drepturilor civile.

Se mai reţine că asociaţia B. "este o instituţie subordonată din punct de vedere financiar Consiliului Local Mioveni", motivare total eronată, întrucât între B. si Consiliul Local Mioveni nu există şi nu a existat niciodată un raport de subordonare.

Conform statutului său, B. este o persoană juridică de drept privat, nonguvernamentală, apolitică, fără scop patrimonial, autonomă din punct de vedere organizatoric, juridic si financiar, având caracter personal si independent de orice organizaţie de stat sau privată.

În acest context, activitatea unei fundaţii nu poate fi interpretată ca fiind derulată în satisfacerea unui interes personal, individual, astfel cum consideră intimata şi instanţa.

Conflictul de interes este definit de legea cadru şi vizează interesul personal de natură patrimonială, însă faptele imputate nu se circumscriu unui atare interes. Fundaţia nu poate avea prin lege scop patrimonial, iar activitatea recurentului în cadrul fundaţiei este, de asemenea, lipsită de caracter patrimonial, acesta neprofitând de vreun folos de pe urma hotărârilor de consiliu local sau a contractelor la care face referire raportul de evaluare.

In cuprinsul statutului B. se menţionează faptul că patrimoniul acestuia este dezvoltat prin contribuţia membrilor clubului, precum si prin finanţare de la Consiliul Local Mioveni, sponsorizări, donaţii etc.

În acest sens, între B. si Consiliul Local al Oraşului Mioveni au fost încheiate mai multe contracte de finanţare a activităţilor din cadrul programului "Promovarea Sportului de Performanţă", contracte încheiate in conformitate cu prevederile legale.

În ceea ce priveşte posibilitatea de a anticipa decizia autorităţii publice, a reiterat recurentul afirmaţia că, raportat la cele rezultate din actele de la dosarul cauzei, nu se relevă un interes personal de natură patrimonială, iar faptele imputate nu se circumscriu sferei conflictului de interese, astfel cum este reglementat de lege.

Nu avea posibilitatea de a anticipa un eventual beneficiu material pentru sine, întrucât nu exista si nu a existat vreodată vreun folos material al său, nefiind retribuit în calitate de membru al clubului.

Prin cererea de recurs formulată, a solicitat recurentul şi proba cu înscrisuri, fără a preciza care sunt acestea şi fără a ataşa înscrisuri suplimentare faţă de cele prezentate la instanţa de fond.

II. Procedura în faţa instanţei de recurs

Intimata pârâtă a depus întâmpinare la dosar, solicitând respingerea recursului ca nefondat, având în vedere că prin probele administrate a fost confirmată starea de conflict de interese şi, prin aceasta, legalitatea şi temeinicia raportului de evaluare.

Recurentul reclamant a depus răspuns la întâmpinare, prin noul apărător angajat, reiterând principalele susţineri din recurs şi din cererea de chemare în judecată.

Prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 569/2016 s-a respins excepţia de neconstituţionalitate a art. 77 din Legea nr. 393/2004, invocată de recurentul reclamant în faţa instanţei de fond.

Intimata pârâtă ANI a depus note de şedinţă, invocând Recomandarea nr. 10/2000 a Consiliului şi jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în speţe similare.

Prin cel de-al treilea apărător angajat, recurentul reclamant a depus la 02.05.2018 o cerere prin care a arătat că înţelege să invoce drept "motive de recurs de ordine publică": încălcarea art. 76 din Legea nr. 161/2003, care era aplicabil în cauză, eronat reţinându-se incidenţa art. 77; încălcarea art. 3 şi urm. din Legea nr. 69/2000, act normativ în baza căruia funcţionează B., precum şi încălcarea par. 26-30 din Decizia Curţii Constituţionale nr. 449/2015. A invocat, ca temei legal al acestei cereri, Decizia nr. 36/2016 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, precum şi prevederile art. 174 şi art. 489 alin. (3) din C. proc. civ.

Intimata pârâtă ANI a formulat o completare a întâmpinării, faţă de "motivele de ordine publică", susţinând tardivitatea completării motivelor de recurs şi inadmisibilitatea completării în recurs a apărărilor de fond împotriva raportului de evaluare.

Tot la data de 02.05.2018, recurentul reclamant A. a depus şi o cerere de sesizare a Curţii Constituţionale cu soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a art. 76 alin. (1), art. 77 alin. (1) din Legea nr. 161/2003, cu referire la art. 46 din Legea nr. 215/2001, art. 75 din Legea nr. 393/2004, art. 3 din Legea nr. 69/2000.

La 13.06.2018, recurentul reclamant a depus şi o cerere de completare a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale, arătând că înţelege să critice pentru neconstituţionalitate prevederile art. 76 alin. (1) şi art. 77 alin. (1) din Legea nr. 161/2003 şi prin referire la art. 87, art. 88 din aceeaşi lege.

De asemenea, a depus o cerere de recalificare a "motivelor de recurs de ordine publică" în "excepţii de ordine publică", invocând prevederile art. 246 din C. proc. civ., art. 4 din Legea nr. 554/2004, Decizia nr. 36/2016 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept şi decizia (de speţă) nr. 3784/2017 a instanţei supreme.

A formulat, totodată, o "cerere de probe întemeiată pe art. 293 din C. proc. civ.." (reiterată de recurent şi respinsă de instanţa de recurs în şedinţa publică din 17.10.2018), solicitând depunerea la dosar a corespondenţei dintre intimata pârâtă şi SRI în legătură cu recurentul reclamant A. şi să se precizeze care au fost propriu-zis acţiunile de colaborare între cele două instituţii în activitatea de evaluare a stării de conflict interese în discuţie.

Prin încheierea de şedinţă din 13.06.2018, Înalta Curte a respins cererea recurentului reclamant de suspendare a judecăţii până la pronunţarea Curţii Constituţionale asupra excepţiei de neconstituţionalitate invocate.

Totodată, a luat act de precizarea recurentului reclamant în sensul că nu a înţeles să formuleze excepţie de nelegalitate a raportului de evaluare în temeiul art. 4 din Legea nr. 554/2004, ci a solicitat recalificarea motivelor de recurs de ordine publică în excepţii de ordine publică, iar în cazul în care nu se va proceda la această recalificare, să se reţină că acestea reprezintă doar o prelungire a motivelor de recurs deja formulate în termenul legal.

Prin aceeaşi încheiere, Înalta Curte - după ce a pus în discuţia părţilor şi calificarea motivelor de recurs intitulate de recurentul reclamant "motive de ordine publică" (şi pentru care s-a solicitat recalificarea ca "excepţii de ordine publică") - a constatat tardivă completarea motivelor de recurs, apreciind că este vorba de susţineri noi, care nu se circumscriu noţiunii de motive de ordine publică prevăzute de art. 489 alin. (3) din C. proc. civ.

Totodată, a constatat că - aceste motive fiind, în fapt, critici noi de nelegalitate a raportului de evaluare - o astfel de completare a acţiunii în anulare este inadmisibilă în recurs, conform art. 494 coroborat cu art. 478 din C. proc. civ.

Prin încheierea din 13.06.2018 pronunţată în dosar asociat nr. x/2015, s-a admis cererea recurentului reclamant de sesizare a Curţii Constituţionale.

La termenul de judecată din 17.10.2018, recurentul reclamant a invocat excepţiile de nelegalitate a raportului de evaluare, în sensul că: raportul de evaluare se referă la fapte din anul 2008, în condiţiile în care Legea nr. 176/2010 a intrat în vigoare abia la 05.09.2010; raportul de evaluare încalcă prevederile art. 76 şi face aplicarea art. 77 din Legea nr. 161/2003, fiind încălcate şi art. 26 din C. proc. civ., principiile unui proces echitabil şi ale unui termen rezonabil prevăzute de art. 6 din Convenţie, par. 26-28 din Decizia nr. 449/2015 a Curţii Constituţionale şi art. 3 din Legea sportului nr. 69/2000.

Prin încheierea de şedinţă din 17.10.2018, Înalta Curte a respins ca inadmisibile excepţiile de nelegalitate, reţinând că nu se poate invoca nelegalitatea aceluiaşi act administrativ, de către aceeaşi parte, atât pe cale de acţiune, cât şi pe cale de excepţie, iar susţinerile din dezvoltarea excepţiilor de nelegalitate reprezintă, în fapt, tocmai motivele intitulate "de recurs de ordine publică", pentru care s-a solicitat recalificarea în "excepţii de ordine publică" şi cu privire la care instanţa de recurs se pronunţase anterior.

Prin încheierea de şedinţă din 17.10.2018, Înalta Curte a respins ca inadmisibile excepţiile de nelegalitate, reţinând că nu se poate invoca nelegalitatea aceluiaşi act administrativ, de către aceeaşi parte, atât pe cale de acţiune, cât şi pe cale de excepţie, iar susţinerile din dezvoltarea excepţiilor de nelegalitate reprezintă, în fapt, tocmai motivele intitulate "de recurs de ordine publică", pentru care s-a solicitat recalificarea în "excepţii de ordine publică" şi cu privire la care instanţa de recurs se pronunţase anterior.

La data de 22.03.2019, recurentul reclamant a depus la dosar cererea prin care a arătat că înţelege să invoce "excepţie de ordine publică generată de modificarea art. 25 din Legea nr. 176/2010 prin introducerea alin. (5) ce a operat prin Legea nr. 54/2019", în speţă fiind lipsit de interes şi scop actual raportul de evaluare, ca urmare a împlinirii termenului de 3 ani de la data săvârşirii faptei nemaiputând fi angajată răspunderea civilă, administrativă, disciplinară.

La 08.04.2019 au formulat cerere de intervenţie accesorie în interesul recurentului reclamant numiţii C., D. şi E..

Prin încheierea de şedinţă de la 25.09.2019, Înalta Curte a admis în principiu cererea de intervenţie accesorie.

La aceeaşi dată, recurentul reclamant a invocat în şedinţă publică, prin apărător, "excepţia lipsei capacităţii şi competenţei" Agenţiei intimate, depunând şi cerere scrisă "în condiţiile art. 245 din C. proc. civ..", prin care a precizat că formulează "motivul de ordine publică, respectiv lipsa capacităţii ANI de a face activităţi de evaluare a interesului personal la care se referă art. 77 şi 75 din Legea nr. 393/2004", această autoritate neavând competenţa să completeze prevederile Legii nr. 161/2003.

III. Analiza motivelor de casare

Examinând hotărârea atacată prin prisma motivelor de casare invocate, pe baza probelor administrate şi a dispoziţiilor legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru argumentele ce vor fi prezentate în continuare.

Recurentul reclamant a supus controlului de legalitate al instanţei de contencios administrativ actul administrativ reprezentat de Raportul de evaluare nr. x/26.05.2015 emis de intimata pârâtă ANI.

Acţiunea sa a fost respinsă, prima instanţă apreciind ca fiind temeinic şi legal actul administrativ contestat, motiv pentru care recurentul a exercitat prezenta cale de atac.

Cu prioritate, referitor la invocarea, pe calea "excepţiei de ordine publică", a modificării art. 25 din Legea nr. 176/2010 prin introducerea alin. (5) ce a operat prin Legea nr. 54/2019, în conformitate cu care răspunderea civilă, administrativă sau disciplinară în această materie poate fi angajată doar în condiţiile în care nu este depăşit termenul general de prescripţie de 3 ani de la data săvârşirii faptelor, Înalta Curte constată că această critică a fost formulată ca un motiv de nelegalitate distinct, dar invocat pentru prima dată în recurs, analiza acestuia de către instanţa de control judiciar fiind inadmisibilă din perspectiva art. 494 raportat la art. 478 alin. (2) din C. proc. civ.

Astfel, legea mai sus menţionată a fost adoptată în contextul pronunţării unor decizii de către Curtea Constituţională, dar prescripţia dreptului de a constata fapta de conflict de interese nu a fost invocată în termenul procedural de contestare a raportului de evaluare, deşi prescripţia la care se referă Decizia nr. 449/2015 era prevăzută în Decretul nr. 167/1958 şi, respectiv, în C. civ., la momentul introducerii acţiunii.

Tot astfel, erau deja cunoscute considerentele Deciziei CCR nr. 449/2015 (aceasta fiind publicată în Monitorul Oficial al României) până la primul termen de judecată în faţa primei instanţe, dar recurentul reclamant nu şi-a completat cererea în termenul prevăzut de C. proc. civ.

Pe de altă parte, Înalta Curte consideră că susţinerea recurentului în sensul că înlăturarea răspunderii disciplinare ca urmare a intervenirii prescripţiei ar avea drept consecinţă lipsa de interes în menţinerea raportului contestat nu este fondată, întrucât o eventuală imposibilitate de punere în executare a unui act administrativ nu se poate constitui într-un motiv de nulitate intrinsecă a acestuia.

Mai mult, Înalta Curte reţine că, ulterior emiterii Deciziei nr. 449/2015, Curtea Constituţională, prin Decizia nr. 456/2018, a arătat: "79. Or, C. civ., care cuprinde Cartea a Vl-a "Despre prescripţia extinctivă, decădere şi calculul termenelor" şi care este reglementarea comună în materie de prescripţie extinctivă, la art. 2.500 alin. (1), prevede că dreptul material la acţiune se stinge prin prescripţie, dacă nu a fost exercitat în termenul stabilit de lege, respectiv în termenul general de prescripţie de 3 ani, dacă legea nu prevede un alt termen [art. 2.517 din C. civ..], în timp ce textul criticat se referă la faptele săvârşite de persoanele aflate în exercitarea demnităţilor publice sau funcţiilor publice ce determină existenţa conflictului de interese sau a stării de incompatibilitate ce se prescriu în termen de 3 ani de la data săvârşirii lor. Însă, prescripţia extinctivă este definită ca fiind acel mod de înlăturare a răspunderii civile, constând în stingerea dreptului material la acţiune neexercitat în termenul stabilit de lege.

80. Ca atare, nu se prescrie fapta, ci dreptul material la acţiune, dacă nu a fost exercitat în termenul stabilit de lege, iar, corelativ, se înlătură şi răspunderea juridică - civilă, administrativă sau penală, după caz - ca efect al prescripţiei dreptului material la acţiune, respectiv dacă Agenţia Naţională de Integritate nu a îndeplinit niciun act de întrerupere a prescripţiei, potrivit legii, răspunderea juridică nemaiputând fi angajată în condiţiile depăşirii termenului general de prescripţie. Dacă, în schimb, conform art. 2.537 din C. civ., prescripţia se întrerupe printr-un act al autorităţii îndrituite prin lege în acest sens, devin aplicabile prevederile art. 2.541 din C. civ. cu privire la efectele întreruperii prescripţiei."

Aceste statuări referitoare la incidenţa, nu doar a termenelor de prescripţie, ci a întregii instituţii a prescripţiei extinctive, inclusiv a prevederilor legale referitoare la întreruperea sau suspendarea termenelor în discuţie sunt reiterate identic şi în cuprinsul par. 33,34 din Decizia nr. 682/2018 a instanţei de contencios constituţional, fiind pe deplin valabile şi în prezenta speţă, în care declanşarea procedurii de evaluare a avut loc înlăuntru termenului general de prescripţie de 3 ani de la data adoptării primei hotărâri în stare de conflict de interese.

De altfel, chiar şi modificarea adusă prin Legea nr. 54/2019, invocată de recurentul reclamant face referire la termenul general de prescripţie, fără vreo derogare de la prevederile C. civ. care stipulează cazurile de întrerupere şi suspendare ale termenului respectiv (această împrejurare existând şi pentru situaţiile în care prescripţia a început să curgă sub imperiul Decretului nr. 167/1958).

Referitor la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. ("hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material"), se reţine că acesta a fost invocat prin raportare la prevederile Legii nr. 161/2003, recurentul arătând că art. 77 din această lege face trimitere doar la art. 47 din Legea nr. 215/2001, nefiind aplicabile dispoziţiile art. 77 şi art. 75 lit. b), f) din Legea nr. 393/2004, invocate în raport.

În ceea ce priveşte aşa-zisa "excepţie a lipsei capacităţii şi competenţei" Agenţiei intimate, respectiv "motivul de ordine publică" reprezentat de "lipsa capacităţii ANI de a face activităţi de evaluare a interesului personal la care se referă art. 77 şi 75 din Legea nr. 393/2004", invocate de recurentul reclamant în faţa instanţei de recurs, Înalta Curte arată, pe de o parte, că sunt valabile cele expuse în cuprinsul încheierii din 13.06.2018, prin care a constatat tardivă completarea motivelor de recurs cu susţineri noi, care nu se circumscriu noţiunii de motive de ordine publică prevăzute de art. 489 alin. (3) din C. proc. civ.

Pe de altă parte, susţinerile privind "excesul de putere" (în sensul art. 2 alin. (1) lit. n) din Legea nr. 554/2004) în emiterea raportului de evaluare şi "excepţia lipsei capacităţii şi competenţei" Agenţiei/"motivul de ordine publică" reprezentat de "lipsa capacităţii ANI de a face activităţi de evaluare a interesului personal la care se referă art. 77 şi 75 din Legea nr. 393/2004", această autoritate neavând "competenţa să completeze prevederile Legii nr. 161/2003", constituie critici noi de nelegalitate aduse raportului de evaluare, care nu au fost invocate în termenul procedural de contestare a acestuia, ci pentru prima oară în faza procesuală a recursului, în condiţiile în care modificarea acţiunii în anulare (schimbarea cauzei juridice a acesteia), aşa cum am arătat deja, este inadmisibilă în recurs, conform art. 494 coroborat cu art. 478 din C. proc. civ.

Aşa fiind, Înalta Curte nu va efectua controlul judiciar decât asupra aspectelor cu privire la care instanţa de fond şi, respectiv, instanţa de recurs au fost învestite în termenele legale.

În această ordine de idei, se reţine că situaţia de fapt rezultată din probele administrate la fond constă în aceea că recurentul reclamant a exercitat funcţia de viceprimar pentru mandatul 2008-2012, iar începând cu data de 21.06.2012, pentru mandatul 2012-2016, conform hotărârilor Consiliului Local Mioveni nr. 2/20.06.2008, nr. 2/21.06.2012, nr. 5/20.06.2008 şi nr. 5/21.06.2012.

Din 08.08.2006, a avut calitatea de membru asociat al B., iar în perioada 25.09.2006 - 23.04.2011 a deţinut şi funcţia de vicepreşedinte al Consiliului Director al B., conform Statutului şi Actului constitutiv al clubului, hotărârii AGA a B. nr. 1/08.08.2006, hotărârilor nr. 220/25.09.2006 şi nr. 2/24.032011 ale Consiliului Director al B..

În calitate de consilier local (statut păstrat şi după alegerea sa ca viceprimar, potrivit dispoziţiilor exprese ale art. 57 alin. (7) din Legea nr. 215/2001), recurentul a participat la deliberare şi la adoptarea hotărârilor Consiliului Local Mioveni nr. 33/17.03.2009, nr. 12/18.02.2010, nr. 25/09.02.2011, nr. 17/06.02.2012 şi nr. 38/28.03.2013 privind aprobarea bugetelor de venituri şi cheltuieli pentru anii 2009, 2010, 2011, 2012 şi 2013, în cadrul bugetelor aprobate cuprinse în anexele acestor hotărâri fiind prevăzute - la capitolul bugetar 67.02 "Cultură, recreere şi religie,"; subcapitolul "Sport" - sume din care s-a finanţat activitatea B., în baza contractelor de finanţare încheiate între Consiliul local şi club.

Contrar susţinerii recurentului reclamant, acestuia nu i s-a imputat prin raportul de evaluare încheierea contractelor de finanţare (pe care nu el le-a semnat), aceste acte juridice fiind menţionate doar în contextul demonstrării modului în care s-a conturat interesul recurentului în deliberarea şi adoptarea hotărârilor consiliului care au precedat finanţările.

Înalta Curte reţine că art. 77 al Legii nr. 161/2003 prevede:

"Conflictele de interese pentru preşedinţii şi vicepreşedinţii consiliilor judeţene sau consilierii locali şi judeţeni sunt prevăzute în art. 47 (n.r. art. 46 anterior republicării) din Legea Administraţiei publice locale nr. 215/2001, cu modificările şi completările ulterioare."

Potrivit dispoziţiilor art. 47 din Legea nr. 215/2001:

"(1) Nu poate lua parte la deliberare si la adoptarea hotărârilor consilierul local care, fie personal, fie prin soţ, soţie, afini sau rude până la gradul al patrulea inclusiv, are un interes patrimonial în problema supusă dezbaterilor consiliului local. (2) Hotărârile adoptate în consiliul local cu încălcarea dispoziţiilor alin. (1) sunt nule de drept. Nulitatea se constată de către instanţa de contencios administrativ. Acţiunea poate fi introdusă de orice persoană interesată."

Însă, ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 215/2001, legiuitorul a înţeles să reglementeze detaliat, printr-un act normativ distinct, statutul aleşilor locali, la art. 75 (cuprins în capitolul "Registrul de Interese") din Legea nr. 393/2004 prevăzând:

"Aleşii locali au un interes personal într-o anumită problemă, dacă au posibilitatea să anticipeze că o decizie a autorităţii publice din care fac parte ar putea prezenta un beneficiu sau un dezavantaj pentru sine sau pentru: (...); b) orice persoană fizică sau juridică cu care au o relaţie de angajament, indiferent de natura acestuia; (...) f) o asociaţie sau fundaţie din care fac parte."

De asemenea, în art. 77 din Legea nr. 393/2004 privind Statutul aleşilor locali, se stipulează: "(1) Consilierii judeţeni şi consilierii locali nu pot lua parte la deliberarea şi adoptarea de hotărâri dacă au un interes personal în problema supusă dezbaterii.

(2) în situaţiile prevăzute la alin. (1), consilierii locali şi consilierii judeţeni sunt obligaţi să anunţe, la începutul dezbaterilor, interesul personal pe care îl au în problema respectivă.'

(3) Anunţarea interesului personal şi abţinerea de la vot se consemnează în mod obligatoriu în procesul-verbal al şedinţei".

Nu există nicio contradicţie (cu atât mai puţin o abrogare tacită) sub aspectul regimului conflictului de interese între prevederile Legilor nr. 161/2003, Legii nr. 215/2001 şi Legii nr. 393/2004, astfel cum fără temei susţine recurentul.

Faptul că art. 77 din Legea nr. 161/2003 face referire expresă doar la art. 47 (fost 46) din Legea nr. 215/2001 se explică prin aceea că, la data intrării în vigoare a Legii nr. 161/2003, Legea nr. 393/2004 nu fusese încă adoptată, iar nu prin faptul că intimata ANI nu ar putea evalua şi din perspectiva art. 77 din Legea nr. 393/2004 respectarea sau nu a regimului conflictelor de interese în privinţa aleşilor locali, întrucât legea se interpretează în sensul în care produce efecte, iar nu în sensul în care nu ar produce niciun efect.

De asemenea, trebuie avute în vedere definiţia conflictului de interese din legea-cadru în materie, nr. 161/2003, precum şi faptul că, potrivit art. 71 din această lege, "Principiile care stau la baza prevenirii conflictului de interese în exercitarea demnităţilor publice şi funcţiilor publice sunt: imparţialitatea, integritatea, transparenţa deciziei şi supremaţia interesului public".

În concret, recurentul-reclamant, în calitatea sa de consilier local al Oraşului Mioveni (statut păstrat şi pe perioada exercitării mandatului de viceprimar), prin participarea şi votarea, în cadrul şedinţelor Consiliului Local Mioveni, a bugetului anual al B., al cărui membru asociat şi membru al Consiliului Director era, a contribuit la transferarea către această asociaţie fără scop patrimonial a unor sume substanţiale.

Astfel, Înalta Curte constată, în acord cu cele reţinute şi de judecătorul fondului, că recurentul avea un evident interes personal în adoptarea bugetelor în care erau incluse cheltuieli pentru finanţarea clubului, deoarece avea posibilitatea să anticipeze că aprobarea respectivelor structuri ale bugetelor anuale reprezintă un beneficiu pentru B., persoană juridică de drept privat (în cadrul căreia recurentul deţine calitatea de membru, iar până la data de 23.04.2011 a deţinut şi funcţia de vicepreşedinte al Consiliului director).

De altfel, acest interes nu trebuie neapărat să se şi materializeze, opţiunea legiuitorului fiind ca simpla existenţă a acestuia la nivel potenţial să fie suficientă pentru a fi reţinută incidenţa conflictului de interese.

Aşa fiind, în speţă nu prezintă relevanţă cuantumul folosului material obţinut efectiv de clubul sportiv, ci producerea unui beneficiu material în favoarea acestuia prin deliberarea şi votul favorabil exprimat de recurent la adoptarea hotărârilor Consiliului local şi posibilitatea prefigurării acestui beneficiu, împrejurări de natură a afecta îndeplinirea cu obiectivitate şi imparţialitate a atribuţiilor ce-i reveneau potrivit legii.

Or, în aceste condiţii, se constată că recurentul reclamant a încălcat dispoziţiile art. 77 din Legea nr. 161/2003 coroborate cu dispoziţiile alin. (1) al art. 47 (fost art. 46 înainte de republicarea legii) din Legea nr. 215/2001 şi art. 75 lit. f) din Legea nr. 393/2004, nefiind respectate dispoziţiile art. 77 alin. (1), (2) şi (3) din Legea nr. 393/2004, impuse de regimul juridic al conflictelor de interese inerent exercitării funcţiei de consilier local.

Susţinerea recurentului reclamant în sensul că probele administrate în cauză nu relevă un interes personal de natură patrimonială, iar faptele imputate nu se circumscriu sferei conflictului de interese, astfel cum este reglementat de lege, este vădit nefondată.

Înalta Curte constată, din cuprinsul proceselor-verbale şi al hotărârilor depuse la dosarul de fond, că recurentul-reclamant a participat, în intervalul 2008-2012, la şedinţele Consiliului local al Oraşului Mioveni în care s-au aprobat şi alocat, în scopul finanţării anuale, sume considerabile din bugetul autorităţii publice B..

În condiţiile în care era membru al clubului şi membru al Consiliului director al CS Mioveni, asociaţie care a beneficiat de finanţare în baza hotărârilor adoptate de consiliul local, recurentul avea obligaţia de a-şi anunţa la începutul şedinţei interesul personal şi de a se abţine de la vot, ceea ce nu s-a întâmplat, astfel de consemnări neregăsindu-se în procesele-verbale ale respectivelor şedinţe ale consiliului local, fiind deci încălcate dispoziţiile art. 77 din Legea nr. 393/2004.

Finanţările obţinute de către B. se înscriu în sfera noţiunii de beneficiu din conţinutul conflictului de interese, întrucât aceste finanţări au constituit resurse financiare pentru club, ce reprezintă un avantaj patrimonial considerabil ce a fost oferit asociaţiei şi prin contribuţia recurentului-reclamant A..

Constatarea încălcării regimului juridic al conflictelor de interese se justifică prin identificarea interesului personal urmărit în exercitarea şi îndeplinirea atribuţiilor de serviciu, respectiv manifestarea votului (atribuţie legală a funcţiei de consilier local) pentru adoptarea unor hotărâri favorabile clubului sportiv în care recurentul reclamant deţinea calitatea de membru şi o funcţie în organul de conducere, interesul fiind evident.

Nici afirmaţia recurentului reclamant în sensul că nu se poate reţine în privinţa sa existenţa unui interes patrimonial, raportat la împrejurarea că nu încasa nicio indemnizaţie în cadrul clubului, acesta fiind, de altfel, o asociaţie non-profit, nu poate fi apreciată ca fondată.

Potrivit dispoziţiilor art. 75 din Legea nr. 393/2004, în cazul interesului personal de ordin administrativ nu se pune în discuţie existenţa unui folos material concret, ci simpla posibilitate a anticipării deciziei autorităţii, neprezentând relevanţă faptul că recurentul reclamant nu a fost remunerat pentru activitatea desfăşurată în cadrul B. (o astfel de împrejurare nefiind, de altfel, imputată recurentului reclamant prin raportul de evaluare contestat în prezentul dosar).

Pe de altă parte, legiuitorul a avut în vedere în mod expres şi situaţia în care beneficiul/avantajul viza o asociaţie sau fundaţie, deci o persoană juridică care de regulă desfăşoară activitate non-profit.

Inalta Curte nu poate primi critica recurentului-reclamant în sensul că instanţa de fond ar fi reţinut eronat faptul că "B. este o instituţie subordonată din punct de vedere financiar Consiliului Local Mioveni".

Este necontestat faptul că B. îi sunt alocate anual sume de bani de la Consiliul Local al Oraşului Mioveni, prin hotărâri ale consiliului, sume care contribuie la dezvoltarea patrimoniului clubului sportiv, potrivit art. 17.2 din Statutul acestuia.

În Statutul Clubului, Consiliul Local al Oraşului Mioveni este prevăzut ca membru fondator, iar în bugetele de venituri şi cheltuieli ale consiliului, clubul a fost prevăzut expres ca fiind ordonator secundar de credite şi instituţie finanţată din bugetul local.

În ceea ce priveşte susţinerea recurentului-reclamant în sensul că au existat şi alte persoane (consilieri locali) cu privire la care s-au făcut sesizări la Agenţia Naţională de Integritate, iar în privinţa acestora intimata a pronunţat soluţii de clasare, Înalta Curte reţine că acestea constituie acte administrative care nu au fost supuse controlului de legalitate al unei instanţe de contencios administrativ şi, în plus, nu rezultă existenţa unei identităţi de situaţie juridică a persoanelor faţă de care s-au emis soluţii administrative de clasare cu cea a recurentului.

Faţă de toate împrejurările de fapt şi de drept expuse, Înalta Curte constată că prima instanţă a făcut o corectă aplicare a prevederilor legale la situaţia de fapt ce rezulta din probatoriul administrat, motiv pentru care nu se impune casarea sentinţei recurate.

IV. Soluţia instanţei de recurs şi temeiul juridic al acesteia

În baza dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 coroborate cu art. 496 alin. (1) raportat la art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte va menţine ca legală şi temeinică sentinţa instanţei de fond, urmând să respingă ca nefondat recursul declarat de reclamantul A..

În considerarea dispoziţiilor art. 61 alin. (3) şi art. 67 alin. (1) din C. proc. civ. şi în raport cu soluţia dată recursului reclamantului, va fi respinsă şi cererea de intervenţie accesorie formulată în interesul acestuia de intervenienţii C., D. şi E..

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de reclamantul A. împotriva sentinţei nr. 194 din 15 decembrie 2016 a Curţii de Apel Piteşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Respinge cererea de intervenţie accesorie formulată de intervenienţii C., D. şi E..

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 8 octombrie 2019.