Tax amnesty accessory debt cancellation upheld via res judicata after tax authority appeals dismissed

Şedinţa publică din data de 17 septembrie 2020

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1.1 Obiectul acţiunii deduse judecăţii

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII a contencios administrativ şi fiscal la data de 27.12.2016, reclamanta A. S.A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Finanţelor Publice - A.N.A.F. - Direcţia Generala de Administrare a Marilor Contribuabili (D.G.A.M.C.), anularea Deciziei nr. 44243/07.10.2016 de anulare a obligaţiilor de plata accesorii emisa de Direcţia Generala de Administrare a Marilor Contribuabili; anularea Deciziei nr. 36/21.11.2016 emisa de Direcţia Generala de Administrare a Marilor Contribuabili privind soluţionarea contestaţiei formulate de reclamantă; obligarea pârâtei la emiterea unei decizii de anulare a obligaţiilor de plata accesorii pentru suma de 4.205.569 RON, prin admiterea cererii de anulare a accesoriilor nr. 619/23.03.2016 formulate de reclamantă; obligarea instituţiei intimate la plata cheltuielilor de judecată, suspendarea executării actelor administrative până la pronunţarea unei decizii definitive în prezenta cauză, în temeiul art. 15 din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ.

1.2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa nr. 2907 din 10 iulie 2017, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a dispus următoarele:

- a respins excepţiile lipsei de interes ca neîntemeiate;

- a admis cererea formulată de reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâta Ministerul Finanţelor Publice-Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili;

- a anulat decizia privind soluţionarea contestaţiei nr. 36/21.11.2016 şi decizia nr. 44243/07.10.2016 de anulare a obligaţiilor de plată accesorii.

- a obligat pârâta să emită o decizie de anulare a obligaţilor de plată accesorii pentru suma de 4.205.569 RON.

- a suspendat executarea deciziei nr. 44243/07.10.2016 de anulare a obligaţiilor de plată accesorii, până la soluţionarea definitivă a acţiunii în anulare.

- a obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 200 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

1.3. Cererea de recurs:

Pârâta Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili a formulat două recursuri împotriva soluţiei instanţei de fond, criticând-o pentru motive de nelegalitate.

a. Recursul împotriva soluţiei de suspendare a executării Deciziei 44243/07.10.2016 de anulare a obligaţiilor de plată accesorii.

Sub acest aspect, recurenta a considerat că soluţia a fost pronunţată cu încălcarea normelor de drept material, întrucât nu sunt întrunite în cauză condiţiile cazului bine justificat şi pagubei iminente prevăzute de art. 15 din Legea 554/2004.

Apreciază recurenta că în condiţiile în care instanţa de fond s-a pronunţat asupra anulării actului administrativ, soluţia nu este definitivă, astfel că nu este îndeplinită condiţia cazului justificat şi nu este creată o îndoială serioasă asupra legalităţii actului.

Pe de altă parte, simpla menţionare a creanţei şi a cuantumului ei nu conduce, de facto, la constatarea unei pagube iminente.

b. Recursul împotriva soluţiei pronunţate pe fondul cauzei.

Hotărârea data nu cuprinde motivele pe care se întemeiază (art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.). Acest motiv de casare a fost invocat din perspectiva faptului că prima instanţă a procedat la achiesarea în totalitate la toate argumentele susţinute de către reclamantă prin cererea de chemare în judecată, fără a argumenta în niciun fel cu privire la situaţia de fapt existentă în speţă.

În acest sens, se subliniază că motivarea soluţiei pronunţate pe fondul cauzei au o pagină şi jumătate, respectiv pagina 8 şi jumătate din pagina 9, în două paragrafe respectiv paragraful 4 şi 5 din pagina 9 instanţa de fond îşi motivează succint hotărârea pronunţată, iar aceste argumente nu sunt raportate la situaţia de fapt precizată pe larg în cuprinsul paginilor 5,6,7.

Pe cale de consecinţă, reiese faptul că instanţa de fond a motivat în mod succint si superficial sentinţa, fără să se refere concret la argumentele pentru care au fost înlăturate apărările formulate de către Direcţia Generală de Administrare a Marile r Contribuabili.

Sentinţa atacata a fost data cu încălcarea si aplicarea greşita a normelor de drept material aplicabile in cauza (art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.).

Recurenta apreciază că soluţia instanţei de fond este greşită sub aspectul raportării situaţiei de fapt în care se afla A. la norma legală aplicabilă, iar în conţinutul recursului se reiau dispoziţiile legale incidente, respectiv art. 1 alin. (1), art. 3 şi 7 din O.U.G. nr. 44/2015.

Din cererea de chemare în judecată şi documentele anexate, reies următoarele:

Obligaţiile fiscale principale au fost achitate de către societate în data de 03.09.2015, astfel că nefiind restante la data de 30 septembrie 2015, nu pot fi aplicabile prevederile art. 1 din O.U.G. nr. 44/2015, cu modificările şi completările ulterioare.

Obligaţiile fiscale suplimentare au fost stabilite prin Decizia de impunere din data de 31.08.2015, confirmată în data de 01.09.2015, termenul de plată fiind până la data de 05.10.2015. Dat fiind faptul că, obligaţiile fiscale principale în speţa în cauză au termenul de plată până la 05.10.2015, consideră că, nu pot fi aplicabile nici dispoziţiile art. 3 din ordonata de urgenţă.

Deşi contribuabilul înregistra obligaţii fiscale suspendate la executare in baza sentinţei nr. 2629/20.10.2015 a Curţii de Apel Bucureşti, acesta nu putea beneficia da prevederile art. 4, alin. (4)A1 din OMFP nr. 3831/2015, pentru aprobarea Procedurii de aplicare a prevederilor Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 44/2015 privind acordarea unor facilităţi fiscale în cazul creanţelor administrate de către organul fiscal central, întrucât acestea au fost suspendate ulterior datei de 30.09.2015.

Având în vedere faptul că, obligaţiile fiscale principale, stabilite prin Decizia de impunere din data de 31.08.2015, confirmată în data de 01.09.2015, termenul de plată fiind până la data de 05.10.2015, au fost achitate la data de 03.09.2015, acestea nu erau restante la data de 30.09.2015, motiv pentru care nu mai pot fi aplicate prevederile art. 1 din O.U.G. nr. 44/2015 privind acordarea unor facilităţi fiscale.

În final, sentinţa a fost criticată în privinţa nelegalei acordări a cheltuielilor de judecată fundamentul juridic al acordării acestora fiind reprezentat de culpa procesuala a părţii "care cade in pretenţii". În opinia recurentei, nu se află în culpă procesuală întrucât a aplicat corect legislaţia incidente, iar, în subsidiar, solicită aplicabilitatea prevederilor art. 451 alin. (2) C. proc. civ. în sensul diminuării onorariilor solicitate raportat la complexitatea cauzei şi activităţii depusă în cauză.

1.4. Apărările formulate în cauză

Referitor la critica faţă de suspendarea executării actului administrativ, arată că nu poate fi primit argumentul potrivit căruia prezumţia de legalitate a actului administrativ nu poate fi răsturnata, de vreme ce raţiunea însăşi a instituţiei suspendării provizorii este aceea de a asigura o protecţie în urma unei probaţiuni sumare a aparentei de nelegalitate, fără ca instanţa să antameze fondul, când urmează a se face o analiza concreta şi exhaustiva a întregului raport juridic care a generat obligaţiile fiscale.

Fără a relua motivele expuse in cererea de chemare in judecata, se limitează la a reaminti instanţei de recurs că în speţă, în mod corect a apreciat instanţa de fond ca împrejurările menţionate sunt de natura sa creeze o îndoiala serioasă în privinţa legalităţii actelor administrative, acestea încălcând principii fundamentale ale legislaţiei fiscale interne şi europene, aşa cum a arătat în cererea de suspendare formulată.

Cu privire la fondul cauzei, intimata reclamantă susţine că hotărârea instanţei de fond a fost suficient motivată, reţinând, în concret, că sunt îndeplinite cerinţele pentru acordarea facilităţilor fiscale.

Mai mult, se arată că recurenta reia argumentele din întâmpinare şi din decizia atacată, fără a preciza elemente noi care să infirme soluţia primei instanţe. Astfel, precizează că stingerea obligaţiilor principale la data de 03.09.2015 nu atrage pierderea dreptului de a beneficia de amnistia fiscală, deoarece accesoriile pentru care s-au solicitat facilităţile poartă asupra unor diferenţe de obligaţii principale.

În opinia intimatei, art. 7 alin. (1) lit. b) din O.U.G. nr. 44/2015 include în mod expres în sfera obligaţiilor restante la 30.09.2015 "diferenţele de obligaţii de plată principale şi accesorii stabilite prin decizie de impunere comunicate până la data de 30 septembrie 2015, inclusiv, chiar dacă pentru acestea nu s-a împlinit termenul de plată prevăzut la art. 111 alin. (2) din Codul de procedură fiscală".

Mai precizează că nu se află sub incidenţa art. 7 alin. (2) din acelaşi act normativ întrucât nu avea obligaţii de plată stabilite prin acte administrative a căror executare să fi fost suspendată la 30.09.2015.

În legătură cu criticile referitoare la acordarea cheltuielilor de judecată, se arată că condiţia acordării cheltuielilor de judecata este solicitarea părţii care câştigă procesul şi dovada existenţei si cuantumului acestora.

II. Soluţia instanţei de recurs

1. Argumente de fapt şi de drept relevante

Un prim argument de nelegalitate se referă la incidenţa prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 6 noul C. proc. civ., respectiv atunci când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Această critică de nelegalitate nu poate fi primită, întrucât din verificarea argumentelor inserate de prima instanţă în cuprinsul hotărârii recurate, se concluzionează că au fost respectate cerinţele prevăzute de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., respectiv s-au arătat motivele de fapt şi de drept pe care s-a întemeiat soluţia, indicându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor.

Mai mult, este de principiu că "instanţelor naţionale nu le incumbă o obligaţie de a furniza în motivările hotărârilor lor răspunsuri detaliate pentru fiecare argument ridicat de către părţile implicate in litigii" (hot. CEDO Van de Hurk c. Olandei, şi hot. Perez c. Franţei), însă în speţă, Curtea a analizat toate aspectele deduse judecăţii şi a statuat asupra cererilor formulate printr-o motivare succintă, dar care cuprinde raţionamentul ce justifică soluţia pronunţată.

Un alt argument de nelegalitate invocat se referă la incidenţa prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., respectiv atunci când hotărârea a fost dată cu aplicarea sau interpretarea greşită a normelor de drept material.

În acest context, recurenta a susţinut că prima instanţă a aplicat greşit normele din O.U.G. nr. 44/2015, care nu sunt incidente la situaţia de fapt reţinută din probele administrate.

Fără a relua situaţia de fapt reţinută pe larg în motivarea primei instanţe şi care nu a fost contestată, Înalta Curte observă că anterior deciziei a cărei anulare se solicită în prezenta cauză, autorităţile fiscale au emis decizia nr. 44135/31.03.2016 de modificare a deciziei de amânare la plată a obligaţiilor de plată accesorii, prin care a modificat decizia nr. 6283/15.12.2015, în sensul că a acordat reclamantei amânarea la plată a penalităţilor de întârziere, a unei cote de 54,2% din dobânzi şi a unei cote de 77,1% din majorările de întârziere, aferente obligaţiilor de plată principale restante la 30.09.2015, în sumă totală 601 RON, deşi anterior acordase această facilitate pentru suma totală de 4.206.259 RON.

Acest act administrativ fiscal a fost anulat de instanţa de judecată, prin sentinţa nr. 703/2 martie 2017 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia VIII a contencios administrativ şi fiscal, definitivă prin decizia nr. 5076/25.10.2019 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie SCAF, prin care s-a reţinut cu putere de lucru judecat că intimatei reclamante îi sunt aplicabile prevederile O.U.G. nr. 44/2015 privind facilităţile fiscale pentru suma totală de 4.206.259 RON.

În cauza de faţă, intimata a solicitat prin adresa nr. x/23.03.2016 anularea obligaţiilor de plată a accesoriilor prevăzute de art. 1, 3 şi 10 din O.U.G. nr. 44/2015, respectiv: 100% penalităţi de întârziere (1.625.399 RON), 54,2% dobânzi (1.773.328 RON) şi 77,1% majorări de întârziere (806.932 RON). La aceeaşi dată, reclamanta a achitat suma de 1.738.169 RON, reprezentând cota aferentă accesoriilor stabilite prin decizia de impunere nr. x/31.08.2015.

Prin Decizia nr. 44243/7.10.2016 de anulare a obligaţiilor de plată accesorii emisă de Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili (contestată în prezentul dosar) s-a acordat reclamantei anularea la plată a penalităţilor de întârziere, a unei cote de 54,2% din dobânzi şi a unei cote de 77,1% din majorările de întârziere, aferente obligaţiilor de plată principale restante la 30.09.2015, în sumă totală 601 RON.

Prin decizie s-a reţinut că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de O.U.G. nr. 44/2015, doar pentru acest cuantum, însă nu cuprinde motivele pentru care nu au fost acordate facilităţi fiscale pentru suma de 4.206.259 RON, aşa cum s-a solicitat.

Observând că în cele două litigii instanţele au avut de dezlegat aceeaşi chestiune litigioasă şi anume îndeplinirea condiţiilor legale pentru acordarea facilităţilor fiscale prevăzute de O.U.G. nr. 44/2015 în privinţa aceloraşi obligaţii fiscale în valoare totală de 4.206.259 RON, Înalta Curte are de analizat efectul pe care hotărârea anterioară definitivă îl produce în litigiul de faţă şi dacă aceasta se poate impune cu putere de lucru judecat, aşa cum a susţinut intimata prin notele sale de şedinţă depuse la fila x.

Cu titlu prealabil, Înalta Curte aminteşte că autoritatea de lucru judecat cunoaşte doua manifestări procesuale, aceea de excepţie procesuală (conform art. 431 alin. (1) C. proc. civ.) şi aceea de prezumţie, mijloc de proba de natură să demonstreze ceva în legătură cu raporturile juridice dintre părţi (conform art. 431 alin. (2) C. proc. civ.).

Dacă în manifestarea sa de excepţie procesuală (care corespunde unui efect negativ, extinctiv, de natură să oprească a doua judecată), autoritatea de lucru judecat presupune tripla identitate de elemente prevăzuta de art. 431 alin. (1) C. proc. civ. (obiect, părţi, cauză), nu tot astfel se întâmplă atunci când acest efect important al hotărârii se manifesta pozitiv, demonstrând modalitatea în care au fost dezlegate anterior anumite aspecte litigioase în raporturile dintre parţi, fără posibilitatea de a se statua diferit.

Altfel spus, efectul pozitiv al lucrului judecat se impune într-un al doilea proces care are legătură cu chestiunea litigioasa dezlegata anterior, fără posibilitatea de a mai fi contrazis.

Aceasta reglementare a puterii de lucru judecat în forma prezumţiei vine să asigure, din nevoia de ordine şi stabilitate juridica, evitarea contrazicerilor între considerentele hotărârilor judecătoreşti.

Revenind la speţa dedusă judecăţii, se observă că deşi în cele două litigii pendinte obiectul a fost diferit în sensul că în primul s-a pus problema amânării la plată, iar în al doilea anularea aceloraşi obligaţii fiscale, totuşi, în ambele procese instanţele au fost chemate să stabilească dacă intimatei reclamante îi sunt aplicabile criteriile legale de acordare a facilităţilor fiscale în temeiul disp. O.U.G. nr. 44/2015.

Aşadar, indiferent că este vorba de amânare la plată sau de anulare a aceloraşi obligaţii fiscale, este evident că statuarea definitivă anterioară în sensul că intimata reclamantă se încadrează în condiţiile legale prevăzute de actul normativ ce reglementează facilităţile fiscale, se impune cu putere de lucru judecat în prezenta cauză.

Făcând aplicarea principiului de mai sus, Înalta Curte observă că nu pot fi reţinute susţinerile recurentei care a apreciat că nu sunt aplicabile, obligaţiilor restante ale intimatei, prevederile art. 1, 3 şi 7 din O.U.G. nr. 44/2015.

În ce priveşte critica referitoare la cheltuielile de judecată acordare de instanţa de fond, se constată că acestea au fost legal apreciate în temeiul disp. 451 C. proc. civ. în raport de culpa procesuală a recurentei.

Recursul separat declarat de pârâtă împotriva soluţiei de suspendare a actului administrativ atacat va fi, de asemenea, respins în raport de soluţia pronunţată asupra raporturilor juridice de mai sus.

2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru toate aceste considerente, în temeiul prevederilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ. şi art. 20 din Legea 554/2004 se va dispune respingerea recursului ca nefondat, cu consecinţa menţinerii sentinţei instanţei de fond, ca legală.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile formulate de pârâta Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili împotriva sentinţei civile nr. 2907 din 10 iulie 2017 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondate.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 17 septembrie 2020.