Legality of statutory prohibition on success fees in the criminal limb of legal assistance contracts; conflict with public order and good morals

Şedinţa publică din data de 03 octombrie 2019

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1.1. Cadrul procesual

Prin acţiunea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, la data de 26.01.2016, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Uniunea Naţională a Barourilor din România, anularea dispoziţiilor art. 128 alin. (1) teza I referitoare la sintagma "şi ale prezentului statut" şi art. 129 alin. (7) din actul administrativ cu caracter normativ - Statutul profesiei de avocat adoptat de U.N.B.R. prin Hotărârea nr. 64/2011; cu cheltuieli de judecată.

1.2. Hotărârea pronunţată de instanţa de fond

Prin sentinţa civilă nr. 2059 din 14 iunie 2016 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a fost respinsă acţiunea reclamantei, ca neîntemeiată, cu obligarea la plata sumei de 800 RON cheltuieli de judecată către pârâtă.

1.3. Cererea de recurs

Împotriva hotărârii pronunţate de instanţa de fond a formulat recurs reclamanta A., fiind criticată sentinţa atacată pentru motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Recurenta a susţinut că hotărârea atacată a fost pronunţată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, raportat la modalitatea de aplicare de către instanţa de fond a dispoziţiilor privind forţa obligatorie a contractelor, precum şi a dispoziţiilor privitoare la reglementarea normelor de tehnică legislativă.

Recurenta a apreciat că modalitatea de motivare şi, respectiv, soluţia dispusă prin sentinţa atacată se înscriu în cea de-a doua ipoteză prevăzută de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., instanţa aplicând în mod greşit dispoziţiile art. 53 din Constituţie, art. 11 din C. civ., art. 4, art. 14, art. 15, art. 63, art. 69, art. 77 şi art. 79 din Legea nr. 24/2000.

Recurenta arată că dreptul la obţinerea unui onorariu reprezintă o aplicaţie concretă a dreptului fundamental de proprietate, protejat de art. 44 din Constituţie şi art. 1 din protocolul nr. 1 al Convenţiei Europene pentru Drepturile Omului, precum şi a dreptului fundamental la muncă, reglementat de dispoziţiile art. 41 din Constituţie. Astfel, recurenta apreciază că reţinerea instanţei de fond cu privire la inaplicabilitatea în cauză a dispoziţiilor art. 53 din Constituţie, întrucât dreptul la obţinerea onorariului avocaţial nu este un drept fundamental, este nelegală, fiind dată cu interpretarea greşită a dispoziţiilor constituţionale.

Recurenta a susţinut că instanţa de fond în mod greşit a reţinut că sunt incidente dispoziţiile art. 11 din C. civ., întrucât Statutul nu prevede sancţiunea nulităţii contractului de asistenţă juridică pentru stabilirea unui onorariu de succes în latură penală, ci impune sancţionarea disciplinară a avocatului pentru încălcarea acestei dispoziţii prevăzută printr-o prevedere nelegală.

Recurenta a susţinut că hotărârea atacată a fost pronunţată cu încălcarea de lucru judecat a sentinţei pronunţate în dosar nr. x/2014.

1.4. Apărările intimatei

Prin întâmpinarea depusă la dosarul de recurs, intimata Uniunea Naţională a Barourilor din România a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

II. Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Analizând actele şi lucrările dosarului, în raport cu motivele de recurs formulate, sentinţa atacată şi dispoziţiile legale incidente cauzei, instanţa de control judiciar va menţine soluţia dată de instanţa de primă jurisdicţie ca fiind legală şi, pe cale de consecinţă, recursul formulat va fi respins, pentru considerentele ce urmează.

2.1. Argumentele de fapt şi de drept relevante.

Prin cererea de chemare în judecată reclamanta a supus controlului judiciar legalitatea dispoziţiilor art. 128 alin. (1) teza I referitoare la sintagma "şi ale prezentului statut" şi art. 129 alin. (7) din actul administrativ cu caracter normativ - Statutul profesiei de avocat adoptat de U.N.B.R. prin Hotărârea nr. 64/2011.

Prin sentinţa pronunţată de instanţa de primă jurisdicţie a fost respinsă acţiunea reclamantei, instanţa reţinând că reclamanta a încheiat un contract de asistenţă juridică având ca obiect asistarea şi reprezentarea într-o cauză penală. În cuprinsul acestui contract părţile au stabilit un onorariu în cuantum de 300 euro, ce urma a fi achitat în cazul condamnării inculpatului pentru săvârşirea infracţiunii de act sexual cu un minor. Fiind nemulţumită de soluţia pronunţată de instanţa de recurs în cadrul dosarului penal - Decizia nr. 27/R/2014, clienta reclamantei a decis formularea unei plângeri împotriva acesteia în derularea activităţilor aferente contractului de asistenţă juridică, înregistrată sub nr. x/08.04.2014.

Prin Hotărârea nr. 168/08.07.2014, Consiliul Baroului Cluj a decis clasarea aspectelor privitoare la neîndeplinirea obligaţiilor asumate prin contractul de asistenţă juridică, întrucât reclamanta şi-a îndeplinit în mod corespunzător toate obligaţiile asumate prin contractele de asistenţă juridică.

Totodată, la pct. 2 din Hotărâre, Consiliul Baroului a decis că "în temeiul art. 281 alin. (1) din Statutul profesiei de avocat se exercită acţiunea disciplinară în dosarul privind plângerea nr. 760/08.04.2014 formulată faţă de d-na avocat, exclusiv cu privire la stabilirea şi pretinderea unui onorariu de succes nelegal, conform dispoziţiilor art. 129 alin. (7) din Statutul profesiei de avocat, respectiv «onorariul de condamnare» prevăzut în contractele de asistenţă juridică încheiate cu petenta".

Statutul profesiei de avocat prevede la art. 128 alin. (1) că "Onorariile se stabilesc liber între avocat şi client, în limitele legii şi ale prezentului statut. Este interzisa fixarea de onorarii minime, recomandate sau maxime de către organele profesiei, de către formele de exercitare a profesiei de avocat sau de către avocaţi."

Conform art. 129 alin. (7) din acelaşi Statut, "În cauzele penale, onorariul de succes nu poate fi practicat decât în legătură cu latura civilă a cauzei".

Susţinerea reclamantei cu privire la încălcarea dispoziţiilor art. 53 din Constituţie nu a fost primită de instanţa de fond, având în vedere faptul că art. 53 este inclus în Constituţia României în cap. II - Drepturi şi libertăţi fundamentale, iar dreptul la obţinerea unui onorariu avocaţial nu constituie un drept fundamental, dintre cele care sunt reglementate în acest capitol al Constituţiei.

Totodată, instanţa nu a primit nici susţinerea reclamantei cu privire la încălcarea art. 1270 alin. (1) şi (2) din C. civ., potrivit cărora "Contractul valabil încheiat are putere de lege între părţile contractante. Contractul se modifică sau încetează numai prin acordul părţilor ori din cauze autorizate de lege". Instanţa de fond a reţinut că este adevărat că un contract reprezintă legea părţilor, dar trebuie să fie valabil încheiat, întrucât în conformitate cu art. 1246 alin. (1) din C. civ., "Orice contract încheiat cu încălcarea condiţiilor cerute de lege pentru încheierea sa valabilă este supus nulităţii dacă prin lege nu se prevede o altă sancţiune".

Instanţa de primă jurisdicţie a reţinut că reclamanta nu a avut în vedere dispoziţiile art. 11 din C. civ., potrivit cărora nu se poate deroga prin convenţii sau acte juridice unilaterale de la legile care interesează ordinea publică sau de la bunele moravuri. Or, prin includerea în contractul de asistenţă juridică a onorariului de succes care urmează a fi plătit în cazul condamnării inculpatului, a reţinut instanţa că se derogă de la bunele moravuri, raţiunea pentru care a fost instituită interdicţia pe care reclamanta o contestă fiind una care ţine de moralitate, astfel că nu poate fi reţinută o restrângere nelegală a libertăţii contractuale a părţilor.

Prin motivele de recurs formulate recurenta-reclamantă a arătat că instanţa de fond a aplicat în mod greşit dispoziţiile art. 53 din Constituţie, art. 11 din C. civ., art. 4, art. 14, art. 15, art. 63, art. 69, art. 77 şi art. 79 din Legea nr. 24/2000.

Instanţa de control judiciar constată că instanţa de primă jurisdicţie a aplicat în mod corect dispoziţiile legale aplicabile la situaţia de fapt corect reţinută, astfel încât criticile formulate de recurentă nu pot fi primite de Înalta Curte.

Înalta Curte reţine că prevederile contestate de recurenta-reclamantă nu contravin şi nu adaugă dispoziţiilor cu forţă juridică superioară în temeiul şi în executarea cărora au fost emise cuprinse în Legea nr. 51/1995, astfel încât se constată că nu au fost încălcate prevederile din Legea nr. 24/2000, pentru considerentele ce urmează.

Statutul avocaţilor a fost adoptat de Consiliul UNBR în aplicarea dispoziţiilor art. 64 alin. (1) lit. d) şi art. 66 lit. ş) din Legea nr. 51/1995.

Înalta Curte constată că prin dispoziţiile art. 31 alin. (1) din Legea nr. 51/1995 se prevede faptul că pentru activitatea sa profesională avocatul are dreptul la onorariu şi la acoperirea tuturor cheltuielilor făcute în interesul procesual al clientului său, fără a se cuprinde vreo referire la categoriile de onorarii reglementate de Statut.

În condiţiile în care Legea nr. 51/1995 nu conţine dispoziţii exprese nici cu privire la onorariul de succes şi nici cu referire la acest onorariu în cauzele penale sau civile, nu se poate considera că prevederile contestate din Statut ar conţine o soluţie normativă contrară unor dispoziţii cu forţă juridică superioară cuprinse în lege.

Legalitatea dispoziţiilor contestate nu poate fi răsturnată de simplul argument că Legea nr. 51/1995 nu interzice expres onorariul de succes cu privire la latura penală. Nelegalitatea unei prevederi cuprinse într-un act administrativ cu caracter normativ poate fi constatată în ipoteza în care acestea vin în contradicţie cu o normă expresă cu forţă juridică superioară, ceea ce presupune în mod necesar existenţa a două norme aflate în conflict. Or, în speţă, nu se poate reţine o contradicţie între prevederile contestate şi lipsa unei norme contrare în reglementarea cu forţă juridică superioară. Principiul de interpretare conform căruia este permis ceea ce legea nu interzice expres nu este de natură a demonstra nelegalitatea prevederilor contestate, întrucât acest principiu are o aplicabilitate restrânsă în sfera dreptului public căruia i se circumscrie actul administrativ cu caracter normativ contestat parţial.

A accepta susţinerile recurentei sub acest aspect ar presupune că niciun act administrativ cu caracter normativ emis în temeiul unor dispoziţii cu forţă juridică superioară nu poate cuprinde vreo prevedere pentru organizarea executării legislaţiei primare, dar care să nu fie cuprinsă în reglementarea primară, întrucât ar constitui de plano o adăugare la actul normativ superior. A accepta opinia recurentei-reclamante ar conduce la concluzia că ar fi nelegale toate prevederile din Statut care reglementează onorariul de succes, întrucât Legea nr. 51/1995 reglementează numai dreptul la onorariu, iar nu tipurile diferite de onorarii, prevăzute de reglementarea subsecventă adoptată de UNBR în exercitarea atribuţiilor ce îi revin pentru organizarea executării legii.

Înalta Curte reţine că dreptul la obţinerea unui onorariu avocaţial nu constituie un drept fundamental, reglementat de Constituţie, aşa cum pretinde recurenta-reclamantă, ci este o componentă a dreptului avocatului de a obţine compensaţia corespunzătoare muncii prestate, aşa cum este reglementat dreptul de Legea nr. 51/1995 şi de reglementarea cu caracter subsidiar, Statutul profesiei de avocat, care are scopul de a asigura cadrul normativ de organizare a executării legii. Astfel, instanţa de control judiciar constată, în deplin acord cu cele reţinute de instanţa de fond, că nu au fost încălcate prevederile art. 53 din Constituţie.

Cu privire la invocarea autorităţii de lucru judecat cu referire la sentinţa civilă nr. 968 din 3 aprilie 2015 pronunţată de Cureta de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal în dosar nr. x/2014, Înalta Curte reţine că nu există autoritate de lucru judecat, având în vedere că sentinţa pronunţată de instanţa de fond în dosarul indicat a fost casată şi, în rejudecare, prin decizia nr. 2822 din 26 octombrie 2016 pronunţată de Înalta Curte, a fost respinsă acţiunea introductivă ce a avut ca obiect anularea alin. (7) al art. 129 şi a sintagmei -şi ale prezentului statut- din conţinutul art. 128 alin. (1) teza I din Statului profesiei de avocat, aprobat prin Hotărârea Consiliului UNBR nr. 64/2011.

Cu privire la solicitarea de acordare a cheltuielilor de judecată formulată de intimată, Înalta Curte constată că la dosarul cauzei există depusă numai factura emisă de cabinetul avocaţial, fără a fi depusă chitanţa ce face dovada achitării efective a cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul dosar. Având în vedere aceste aspecte, în temeiul art. 452 din C. proc. civ., va fi respinsă cererea de acordare a cheltuielilor de judecată formulată de intimată.

2.2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de A. împotriva sentinţei civile nr. 2059 din 14 iunie 2016 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Respinge cererea de acordare a cheltuielilor de judecată.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 03 octombrie 2019.