Bucharest property's contested listing upheld: updating of monuments list requires no fresh classification, no material error found

Şedinţa publică din data de 29 ianuarie 2020

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată la data de 07 septembrie 2016, pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Culturii şi Institutul Naţional al Patrimoniului, a solicitat obligarea pârâţilor să efectueze operaţiunea administrativă de rectificare a erorii materiale cuprinse în Anexa nr. 1 la Ordinul nr. 2828/2015, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 113 bis din data de 15.02.2016 - Lista monumentelor istorice, în sensul înlăturării înscrierii ca monument istoric a imobilului situat în Bucureşti, Str. x, identificat ca monument istoric la poziţiile nr. 1869 şi nr. 1888 din Anexa nr. 1 la ordinul atacat.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 744 din 06 martie 2017, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a respins, ca nefondată, acţiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Culturii şi Institutul Naţional al Patrimoniului.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei civile nr. 744 din 06 martie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a declarat recurs reclamantul A., întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinţei recurate şi, în rejudecare, admiterea cererii de chemare în judecată.

În motivarea căii de atac, reclamantul a susţinut că, potrivit art. 60 alin. (1) din Legea nr. 422/2001, în situaţia imobilelor înscrise în Lista monumentelor istorice anterior intrării în vigoare a acestei legi, Institutul Naţional al Patrimoniului avea obligaţia ca, în termen de 3 ani de la apariţia actului normativ, să verifice dacă regimul de monument istoric se menţine sau nu, ceea ce înseamnă reluarea şi parcurgerea procedurii de clasare prevăzută de lege.

Contrar argumentaţiei primei instanţe, nu există un ordin de clasare nici înainte, nici după apariţia Legii nr. 422/2001, astfel încât, în lipsa acestui ordin, procedura nu a fost legal îndeplinită, iar imobilul a fost în mod eronat înscris în Lista monumentelor istorice din anul 2004, eroare care s-a perpetuat în anul 2015.

A apreciat recurentul-reclamant a fi greşit argumentul instanţei de fond, referitor la menţinerea efectelor Listei monumentelor istorice din anul 1991-1992, al cărei conţinut a fost preluat în lista aferentă anului 2004, întrucât, potrivit art. 60 din Legea nr. 422/2001, această listă avea o existenţă juridică limitată la cei trei ani de la intrarea în vigoare a acestui act normativ, timp în care autoritatea publică avea obligaţia de a parcurge procedura prevăzută de art. 3, art. 7 şi art. 21 cu privire la clasarea imobilelor. Această interpretare este susţinută de dispoziţiile Deciziei Curţii Constituţionale nr. 477/2005, care a reţinut că efectele clasării stabilite în temeiul O.G. nr. 27/1992 încetează la împlinirea termenului prevăzut de art. 60 din Legea nr. 422/2001, dar şi de jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, sens în care este indicată decizia nr. 908/2008.

În acest context, recurentul-reclamant a susţinut că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 19 alin. (4) din Legea nr. 422/2001 pentru a se dispune rectificarea erorilor materiale din cuprinsul Listei monumentelor istorice din anul 2015.

4. Apărările formulate în cauză

4.1. Prin întâmpinarea înregistrată la dosarul cauzei la data de 26 iunie 2017, intimatul-pârât Institutul Naţional al Patrimoniului a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

4.2. Prin întâmpinarea înregistrată la dosarul cauzei la data de 14 iulie 2017, intimatul-pârât Ministerul Culturii a invocat excepţia nulităţii recursului, iar în subsidiar, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamantul A. este nefondat, pentru următoarele considerente:

Chestiunea litigioasă supusă dezlegării instanţei de contencios administrativ priveşte, în esenţă, modalitatea de aplicare a dispoziţiilor art. 60 alin. (1) din Legea nr. 422/2001, în cazul imobilelor înscrise în Lista monumentelor istorice întocmită anterior acestui act normativ, recurentul-reclamant susţinând că autorităţii publice competente îi revenea obligaţia actualizării acestei liste prin parcurgerea întregii proceduri de clasificare a tuturor imobilelor, ipoteză pe care instanţa de fond a apreciat-o a fi lipsită de fundament.

Înalta Curte constată că modalitatea de interpretare a noţiunii de "actualizare" a listei monumentelor istorice, dispuse prin art. 60 alin. (1) din Legea nr. 422/2001, astfel cum a fost susţinută de recurentul-reclamant, nu corespunde voinţei legiuitorului.

Potrivit art. 60 alin. (1) din Legea nr. 422/2001:

"Lista cuprinzând monumentele, ansamblurile şi siturile istorice, aprobată de Comisia Naţională a Monumentelor, Ansamblurilor şi Siturilor Istorice în anii 1991-1992, rămâne în vigoare şi produce efecte ca atare timp de maximum 3 ani de la data intrării în vigoare a prezentei legi, perioadă în care aceasta va fi actualizată potrivit art. 3, 7 şi 21."

Datorită trimiterilor textului de lege la dispoziţiile art. 3, art. 7 şi art. 21 din Legea nr. 422/2001, care reglementează procedura de clasificare a imobilelor, recurentul-reclamant a pornit de la premisa eronată că toate imobilele cuprinse în listele monumentelor istorice întocmite anterior, trebuie să fie supuse unei noi proceduri de clasare, astfel încât, includerea imobilului aflat în proprietatea sa în lista întocmită la nivelul anului anului 2004 şi apoi în cea aferentă anului 2015, fără parcurgerea acestei proceduri, reprezintă o eroare.

În realitate, "actualizarea" listei monumentelor istorice nu poate avea ca obiect reluarea procedurii de clasare cu privire la toate imobilele înscrise anterior, atât timp cât o astfel de dispoziţie nu rezultă explicit din textul de lege (şi, am adăuga, o astfel de activitate ar reprezenta un consum însemnat de resurse şi un număr ridicat de proceduri de îndeplinit, care ar putea depăşi cu uşurinţă reperul temporal de trei ani), trimiterile la dispoziţiile art. 3, art. 7 şi art. 21 din Legea nr. 422/2001 având aplicabilitate doar în privinţa imobilelor nou introduse în listă. După cum în mod corect a remarcat şi instanţa de fond, având în vedere şi dispoziţiile Ordinului ministrului Culturii şi Cultelor nr. 2682/2003 privind aprobarea normelor metodologice de clasare şi evidenţă a monumentelor istorice, operaţiunea de actualizare a listei monumentelor istorice presupune adăugarea în listă a obiectivelor nou clasate, înlăturarea imobilelor pentru care s-a urmat procedura de declasare şi validarea monumentelor istorice deja cuprinse în lista aprobată în anii 1991-1992, respectiv preluarea acestora în noua listă, fără refacerea/reluarea procedurii de clasare.

Or, imobilul proprietatea reclamantului a fost înscris în Lista cuprinzând monumentele, ansamblurile şi siturile istorice, aprobată de Comisia Naţională a Monumentelor, Ansamblurilor şi Siturilor Istorice în anii 1991-1992, conform dispoziţiilor O.G. nr. 27/1992 şi nu a fost supus declasării în perioada 1991-2015, fiind cuprins în listele succesive, întocmite la nivelul anilor 2004, 2010 şi 2015, conform Legii nr. 422/2001.

Aşadar, este nefondată critica formulată de recurentul-reclamant referitoare la inexistenţa unui ordin de clasare, necesar includerii imobilului în lista aferentă anului 2015, atât timp cât imobilul a fost inclus în Lista monumentelor istorice prin urmarea procedurii prevăzute de O.G. nr. 27/1992, în vigoare la data clasării, procedură care nu prevedea emiterea unui ordin de clasare, ci doar aprobarea listei de către Comisia Naţională a Monumentelor, Ansamblurilor şi Siturilor Istorice. Totodată, emiterea unui ordin de clasare nu era necesară după apariţia Legii nr. 422/2001, având în vedere argumentele expuse anterior, referitoare la inexistenţa unei obligaţii a autorităţii de a relua procedura de clasare pentru imobilele deja cuprinse în listele anterioare şi care nu au fost declasate.

În ceea ce priveşte considerentele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 477/2005, pronunţate în soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 60 alin. (1) din Legea nr. 422/2001, Înalta Curte constată că recurentul-reclamant a prezentat doar un anumit pasaj din această decizie, desprins din context, fără a-l corela cu restul considerentelor. Deşi Curtea Constituţională a reţinut că efectele clasării dispuse prin O.G. nr. 27/1992 au încetat la data expirării celor trei ani, termen stabilit de art. 60 din Legea nr. 422/2001, în cuprinsul aceleiaşi decizii a concluzionat că:

"...în baza dispoziţiilor art. 60 alin. (1) din lege, a fost emis Ordinul ministrului culturii şi cultelor nr. 2.314/2004 privind aprobarea Listei monumentelor istorice, actualizată, şi a Listei monumentelor istorice dispărute, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 646 din 16 iulie 2004, listă care cuprinde şi monumentele istorice clasate ca atare prin Lista cuprinzând monumentele, ansamblurile şi siturile istorice, aprobată de Comisia Naţională a Monumentelor, Ansamblurilor şi Siturilor Istorice în anii 1991-1992.

În consecinţă, potrivit art. 29 alin. (1) şi (6) din Legea nr. 47/1992, Curtea constată că excepţia de neconstituţionalitate ridicată este inadmisibilă, întrucât textul legal criticat nu mai este în vigoare, acesta încetându-şi efectele la data de 16 iulie 2004, când a fost publicat în Monitorul Oficial al României Ordinul nr. 2.314/2004 privind aprobarea Listei monumentelor istorice, actualizată, şi a Listei monumentelor istorice dispărute, emis de ministrul culturii şi cultelor."

Aşadar, Curtea Constituţională a constatat că imobilele cuprinse în Lista monumentelor istorice întocmită la nivelul anilor 1991-1992 au fost preluate în lista întocmită în anul 2014, fără ca prin aceasta să afirme, explicit sau implicit, astfel cum a susţinut recurentul-reclamant, că includerea în noua listă trebuia să se realizeze prin reluarea procedurii de clasare.

În ceea ce priveşte decizia de speţă din jurisprudenţa Înaltei Curţi, invocată de recurentul-reclamant, instanţa de control judiciar reţine că, din considerentele deciziei nr. 908/2008, rezultă o situaţie de fapt diferită de cea din prezenta cauză (în decizia de speţă reclamanta nu a cunoscut existenţa procedurii de clasare a imobilului proprietatea sa), de natură a afecta însăşi procedura care a condus la includerea imobilului în lista monumentelor istorice întocmită în anul în anul 2004. Aceste circumstanţe specifice nu au fost invocate de reclamant şi nu se regăsesc în prezenta cauză, pe de-o parte, iar pe de altă parte, această decizie de speţă, singulară şi cu elemente de fapt diferite, nu poate fi opusă, cu titlu de practică judiciară a ÎCCJ în materie.

În fine, în ceea ce priveşte invocarea dispoziţiilor art. 19 alin. (4) din Legea nr. 422/2001, care permit efectuarea unor operaţiuni de rectificare a erorilor ivite în cuprinsul listei monumentelor istorice, Înalta Curte constată că textul de lege se referă la erorile materiale, situaţie neregăsită în prezenta cauză, întrucât pretinsa eroare invocată de reclamant nu vizează o simplă greşeală materială, ci pune în discuţie un aspect de nelegalitate a Ordinul ministrului culturii nr. 2828/2015, din perspectiva includerii imobilului pe care îl deţine reclamantul în cuprinsul listei monumentelor istorice din 2015, fără respectarea procedurii de clasare.

Pentru considerentele expuse, nefiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., republicat, în temeiul dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 şi art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., republicat, Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamantul A., ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamantul A. împotriva sentinţei civile nr. 744 din 06 martie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 29 ianuarie 2020.