Classifying the Integrity Agency’s wealth assessment report as a seizure act for the Property Verification Commission rather than a final administrative act subject to direct judicial annulment

Şedinţa publică din data de 1 octombrie 2019

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul litigiului dedus judecăţii

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Iaşi, secţia de contencios administrativ şi fiscal în data de 30.12.2015 sub nr. x/2015, reclamanta A. a formulat, în contradictoriu cu pârâta Agenţia Naţională de Integritate (ANI), contestaţie împotriva Raportului de evaluare nr. x/7.12.2015, solicitând anularea acestui act conform art. 17 alin. (7) din Legea nr. 176/2010 coroborat cu art. 22 alin. (1) din acelaşi act normativ.

2. Hotărârea primei instanţe

Prin sentinţa nr. 102 pronunţată la 25 mai 2016, Curtea de Apel Iaşi, secţia contencios administrativ şi fiscal a respins acţiunea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta Agenţia Naţională de Integritate, ca inadmisibilă.

3. Cererea de recurs şi motivele de recurs invocate

Împotriva sentinţei nr. 102 pronunţată la 25 mai 2016 a declarat recurs reclamanta A., prin care a solicitat admiterea recursului, casarea în tot a hotărârii recurate şi rejudecând pe fond cauza a solicitat să se admită acţiunea astfel cum aceasta a fost formulată.

În motivarea cererii de recurs, recurenta-reclamantă a invocat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., republicat, apreciind că hotărârea a fost pronunţată cu încălcarea normelor de drept material.

Recurenta-reclamantă, în critica sentinţei recurate a afirmat că, în motivarea cererii de a arătat în esenţă că la întocmirea Raportului contestat au fost nesocotite o serie de dispoziţii legale, în speţă Legea nr. 176/2010.

Recurenta apreciază că prin prevederile art. 17 şi art. 22 din Legea nr. 176/2010 conferă posibilitatea persoanei evaluate de a se adresa direct instanţei de judecată pentru a verifica legalitatea activităţii ANI în legătură cu actele emise de această instituţie.

Totodată, recurenta afirmă că, Legea nr. 176/2010 coroborată cu Legea nr. 115/1996, acordă Comisiei pentru Cercetarea Averilor competenţa de a verifica fondul Raportului, iar instanţei de judecată (Curţii de Apel) îndrituirea de a cenzura legalitatea activităţii ANI în elaborarea şi întocmirea Raportului.

Astfel, conform art. 104 din Legea nr. 115/1996, Comisia poate dispune limitativ, prin ordonanţă motivată soluţii după cercetarea factuală a averii persoanei faţă de care ANI are o suspiciune ce izvorăşte din actele strânse pentru elaborarea Raportului, însă, este sustrasă competenţei Comisiei verificarea legalităţii actului de sesizare, legea netratând acest organism ca o instanţă de judecată.

În susţinerea argumentului sus arătat, recurenta a reiterat, că în acest sens s-a pronunţat şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, prin Decizia nr. 6040 din 5 iulie 2013, din care rezultă în esenţă că: "instanţa de contencios administrativ poate analiza legalitatea emiterii acestui raport, respectarea prevederilor legale în cadrul procedurii desfăşurate în faţa Agenţiei Naţionale de Integritate, conform Legii nr. 176/2010."

Recurenta-reclamantă apreciază că prima instanţă nu a analizat situaţia prin raportare la normele de drept material aplicabile, reprezentate în cauză de dispoziţiile art. 17 şi art. 22, alin. (1) din Legea nr. 176/2010 coroborate cu dispoziţiile art. 104 din Legea nr. 115/1996. În mod greşit instanţa de fond a apreciat că în cauză sunt incidente dispoziţiile art. 5, alin. (2) din Legea nr. 554/2004, şi astfel a respins acţiunea ca inadmisibilă.

4. Apărarea formulată în cauză

Intimata-pârâtă Agenţia Naţională de Integritate a depus întâmpinare la data de 16 septembrie 2016 prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

5. Cu privire la examinarea recursului

În cauză, au fost avute în vedere modificările aduse prin Legea nr. 212/2018 dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ în sensul că procedura de filtrare a recursurilor, reglementată prin dispoziţiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ şi fiscal, precum şi măsurile luate prin Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 106 din data de 20 septembrie 2018 prin care s-a luat act de hotărârea Plenului judecătorilor secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie adoptată la data de 13 septembrie 2018 în sensul că procedura de filtrare a recursurilor, reglementată prin dispoziţiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ şi fiscal.

Faţă de aceste aspecte, în temeiul art. 494, raportat la art. 475 alin. (2) şi art. 201 din C. proc. civ., astfel cum au fost completate prin dispoziţiile XVII alin. (3), raportat la art. XV din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanţelor judecătoreşti, precum şi pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ. şi dispoziţiile art. 109 din Regulamentul de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti, prin rezoluţia din 31 octombrie 2018 s-a fixat iniţial termen de judecată pe fondul recursului la data de 15 octombrie 2019.

Prin încheierea din 17 aprilie 2019, Înalta Curte a preschimbat din oficiu termenul de judecată de la data de 15 octombrie 2019, la data de 01 octombrie 2019.

II. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului declarat în cauză

Examinând sentinţa recurată, prin prisma criticilor formulate de recurenta-reclamantă, a apărărilor formulate de intimata-pârâtă invocate prin întâmpinare, Înalta Curte apreciază că recursul este nefondat, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.

1. Argumente de fapt şi de drept relevante

Înalta Curte, în analiza criticilor formulate de recurena-reclamantă reţine că Agenţia Naţională de Integritate (ANI) a declanşat în data de 15.11.2010 activitatea de evaluare a averii reclamantei A.. În urma acestei activităţi de evaluare, la data de 07.12.2015 a fost emis Raportului de evaluare emis de Inspecţia de Integritate din cadrul Agenţiei Naţionale de Integritate, purtând nr. x, constatându-se prin acesta diferenţe semnificative dintre averea reclamantei şi veniturile sale.

În conformitate cu prevederile art. 17 alin. (4) - (7) din Legea nr. 176/2010: "Raportul de evaluare se comunică în termen de 5 zile de la finalizare persoanei care a făcut obiectul activităţii de evaluare şi, după caz, organelor fiscale, celor de urmărire penală şi celor disciplinare, precum şi comisiei de cercetare a averilor prevăzute în Legea nr. 115/1996 pentru declararea şi controlul averii demnitarilor, magistraţilor, a unor persoane cu funcţii de conducere şi de control şi a funcţionarilor publici, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi cu cele aduse prin prezenta lege. În cadrul organelor fiscale şi de urmărire penală se desemnează persoane responsabile pentru relaţia cu Agenţia, care asigură declanşarea de urgenţă şi cu precădere a procedurilor specifice în cadrul acestora.

(5) În cazul în care inspectorul de integritate consideră că nu sunt întrunite condiţiile prevăzute la alin. (1), întocmeşte un raport de evaluare în acest sens, pe care îl transmite persoanei care a făcut obiectul procedurii. Acest raport poate cuprinde, dacă este cazul, menţiuni privind erorile constatate în ceea ce priveşte întocmirea necorespunzătoare a declaraţiilor de avere şi sugestii de îndreptare.

(6) Persoana a cărei declaraţie de avere a fost supusă evaluării, fiind identificate diferenţe semnificative, în sensul prevederilor art. 18, este considerată incompatibilă.

(7) Dispoziţiile art. 22 alin. (1) şi (2) se aplică în mod corespunzător."

În speţă, Înalta Curte constată că sesizarea Comisiei de Cercetarea Averilor (constituită conf. art. 10 alin. (1) din Legea nr. 115/1996) a fost făcută în temeiul art. 101 din Legea nr. 115/1996 pentru declararea şi controlul averii demnitarilor, magistraţilor, a unor persoane cu funcţii de conducere şi de control şi a funcţionarilor publici.

Înalta Curte reţine că în mod corect instanţa de fond a arătat că în prezenta cauză Raportul de evaluare nr. x/07.12.2015 reprezintă un act de sesizare a Comisiei de Cercetare a Averilor de pe lângă Curtea de Apel Iaşi constituită în temeiul art. 10 din Legea nr. 115/1996, şi nu un act administrativ ce poate fi contestat conform procedurii instituite de Legea nr. 554/2004.

Potrivit art. 10 din Legea nr. 115/1996, cu modificările şi completările ulterioare "pe lângă fiecare curte de apel va funcţiona o comisie de cercetare a averilor" iar în conformitate cu dispoziţiile art. 101 din acelaşi act normativ, Comisia de cercetare va începe acţiunea de control de îndată ce este sesizată de Agenţia Naţională de Integritate cu raportul de evaluare.

Prin urmare, raportul de evaluare este supus controlului Comisiei pentru Verificarea Averilor.

Prin raportul de evaluare întocmit, inspectorul de integritate a stabilit potrivit competenţelor sale, sesizarea Comisiei de cercetare a averilor din cadrul Curţii de Apel Iaşi, în vederea începerii acţiunii de control şi constatării diferenţei semnificative potrivit art. 18 din Legea nr. 176/2010, privind averea deţinută de d-na. A. şi comunicarea Raportului de Evaluare către aceasta, potrivit legii.

Din momentul sesizării Comisiei, procedura de urmat este una specială, ea fiind reglementată de Legea nr. 115/1996 pentru declararea şi controlul averii demnitarilor, magistraţilor, a unor persoane cu funcţii de conducere şi de control şi funcţionarilor publici, cu modificările şi completările ulterioare.

Înalta Curte este de acord că raportul de evaluare are natura unui act administrativ, care de principiu este cenzurabil la judecătorul de contencios administrativ, însă în cauză există dispoziţii legale derogatorii de la normele de drept comun în această materie, respectiv de la Legea nr. 554/2004.

Raportat la critica recurentei-reclamante, privitoare la norma de trimitere cuprinsă la art. 17 alin. (7) din Legea nr. 176/2010, potrivit căreia "dispoziţiile art. 22 alin. (1) şi (2) se aplică în mod corespunzător", Înalta Curte apreciază că aceasta nu are semnificaţia avută în vedere de recurenta-reclamantă, în sensul că legiuitorul a recunoscut posibilitatea contestării directe a raportului de evaluare a averii pe calea unei acţiuni în contencios administrativ, ci reglementează posibilitatea contestării unui raport ulterior, prin care se constată incompatibilitatea persoanei cercetate, urmare constatării definitive a dobândirii nejustificate a averii.

Astfel, art. 17 alin. (6) din Legea nr. 176/2010 instituie un caz distinct de incompatibilitate, în sensul că persoana a cărei declaraţie de avere a fost supusă evaluării, fiind identificate diferenţe semnificative, în sensul prevederilor art. 18, este considerată incompatibilă.

După acest alineat este formulată norma de trimitere la art. 22 alin. (1) şi (2), însă aceasta semnifică doar posibilitatea contestării raportului privitor la incompatibilitate şi nicidecum o competenţă partajată a instanţei de contencios cu cea exercitată de Comisia de Cercetare a Averilor.

Înalta Curte, având în vedere conţinutul acestor dispoziţii legale, apreciază ca fiind corectă concluzia primei instanţe în sensul că raportul de evaluare a averii nu este decât un act de sesizare a Comisiei de cercetare a averilor, neîndeplinind condiţiile legale pentru a fi considerat act administrativ deoarece, prin el însuşi, nu are aptitudinea de a produce efectele juridice ale actului final al procedurii.

2. Temeiul juridic al soluţiei adoptate

În consecinţă, nefiind constatate motive care să justifice reformarea sentinţei, în temeiul art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 şi art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va dispune respingerea recursului, ca nefondat, reţinând legalitatea hotărârii atacate sub toate aspectele invocate, verdictul pronunţat în cauză respectând jurisprudenţa consolidată în materie a instanţei supreme.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Repinge recursul declarat de reclamanta A. împotriva sentinţei nr. 102 din 25 mai 2016 a Curţii de Apel Iaşi, secţia de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 1 octombrie 2019.