Annullability of fiscal conservatory measures barred by expiration of statutory deadline and unconstitutional exception

Şedinţa publică din data de 29 ianuarie 2020

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată la data de 03 noiembrie 2016, pe rolul Curţii de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, a solicitat anularea Deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii nr. x din 20.10.2016, emisă de pârâtă.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 67 din 22 martie 2017, Curtea de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a admis cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală şi a dispus anularea Deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii nr. x/20.10.2016, emisă de ANAF - Direcţia Generală Antifraudă Fiscală - Direcţia Antifraudă 2 Constanţa.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei civile nr. 67 din 22 martie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, a declarat recurs pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinţei recurate şi, în rejudecare, respingerea acţiunii, ca neîntemeiată.

În motivarea recursului, pârâta a susţinut că, în conformitate cu dispoziţiile art. 213 alin. (2) din Codul de procedură fiscală şi cele ale capitolului III lit. A) din OMFP nr. 2546/2016 privind procedura de aplicare efectivă a măsurilor asigurătorii, pentru a justifica instituirea acestor măsuri, organul fiscal trebuie să aprecieze că există pericolul ca debitorul să se sustragă de la urmărire ori să îşi ascundă ori să îşi risipească patrimoniul. În cauză, prin verificările efectuate de inspectorii antifraudă, s-a constatat că anumite acte şi fapte ale societăţii supuse controlului pot constitui infracţiuni de evaziune fiscală şi vamală, sens în care au fost sesizate şi organele de urmărire penală.

În ceea ce priveşte argumentul instanţei de fond referitor la nemotivarea deciziei atacate, recurenta-pârâtă a arătat că, în cuprinsul actului administrativ-fiscal, s-a precizat faptul că necesitatea dispunerii acestor măsuri se datorează identificării unor tranzacţii care nu au un conţinut real, fiind prezentat detaliat circuitul comercial menit să creeze aparenţa realităţii şi legalităţii tranzacţiilor. Instituirea măsurilor asigurătorii are un scop preventiv, astfel încât organul fiscal nu are obligaţia de a constata existenţa unor operaţiuni concrete de sustragere sau ascundere a bunurilor de la urmărire, ci numai existenţa unui pericol în acest sens.

A arătat recurenta că măsurile asigurătorii au fost dispuse prin raportare la comportamentul fiscal al societăţii reclamante, la gravitatea faptelor constatate cu ocazia efectuării controlului, precum şi la întinderea prejudiciului, fiind motivate corespunzător cu prevederile art. 213 Codul de procedură fiscală, atât în cuprinsul referatului justificativ, cât şi în cadrul deciziei atacate.

Recurenta-pârâtă a mai susţinut că instituirea măsurilor asigurătorii nu afectează în niciun fel activitatea societăţii, aceasta nepierzând dreptul de a folosi bunurile sechestrate, ci doar dreptul de dispoziţie asupra acestora. Măsurile asigurătorii sunt dispuse cu caracter temporar, iar indisponibilizarea bunurilor nu echivalează cu executarea lor.

4. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinarea înregistrată la dosarul cauzei la data de 12 iulie 2017, intimata-reclamantă A. S.R.L. a invocat excepţia lipsei de interes în susţinerea recursului, iar în subsidiar, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

În ceea ce priveşte excepţia lipsei de interes în susţinerea recursului, intimata-reclamantă a invocat dispoziţiile art. 213 alin. (7) din Codul de procedură fiscală, susţinând că, până la împlinirea termenului de şase luni reglementat de acest text de lege, organul fiscal nu a emis şi comunicat un titlu de creanţă, astfel încât măsurile asigurătorii au încetat de drept.

Pe fondul recursului, intimata-reclamantă a reluat, în esenţă, apărările formulate în faţa instanţei de fond cu privire la nelegalitatea deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii.

II. Soluţia instanţei de recurs

Examinând cu prioritate, potrivit art. 248 alin. (1) din C. proc. civ., excepţia lipsei de interes în susţinerea recursului, Înalta Curte constată că excepţia este întemeiată, pentru următoarele considerentele:

Potrivit art. 32 alin. (1) lit. d) coroborat cu art. 33 C. proc. civ., orice demers judiciar ("orice cerere") poate fi iniţiat şi întreţinut numai prin justificarea unui interes legitim încălcat.

Interesul reprezintă folosul practic, material sau moral, pe care îl urmăreşte cel ce învesteşte o instanţă de judecată cu o cerere (acţiune sau cale de atac), acesta trebuind să fie determinat, legitim, personal, născut şi actual. Prin urmare, interesul reprezintă o condiţie generală ce trebuie îndeplinită în cadrul oricărui proces civil, pe tot parcursul soluţionării unei cauze, nu doar cu prilejul promovării acţiunii sau formulării căii de atac.

În raport de obiectul prezentei cauze, care vizează anularea unei decizii de instituire a măsurilor asigurătorii, emisă de organul de control fiscal, Înalta Curte va avea în vedere dispoziţiile art. 213 alin. (7) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, potrivit cărora:

"În situaţia în care măsurile asigurătorii au fost luate înainte de emiterea titlului de creanţă acestea încetează dacă titlul de creanţă nu a fost emis şi comunicat în termen de cel mult 6 luni de la data la care au fost dispuse măsurile asiguratorii. În cazuri excepţionale, acest termen poate fi prelungit până la un an, de organul fiscal competent, prin decizie. (...)."

Înalta Curte reţine că recurenta-pârâtă Agenţia Naţională de Administrare Fiscală nu a depus la dosarul cauzei nici dovada emiterii unui titlu de creanţă în termenul de 6 luni prevăzut de art. 213 alin. (7) din Codul de procedură fiscală şi nici dovada emiterii unei decizii de prelungire a termenului până la un an, pentru motive excepţionale. În schimb, prin răspunsul la întâmpinare, recurenta-pârâtă a invocat dispoziţiile art. 213 alin. (8) din acelaşi act normativ, în forma în vigoare la data emiterii deciziei contestate, potrivit cărora:

"Prin excepţie de la prevederile alin. (7), în situaţia în care au fost instituite măsuri asiguratorii şi au fost sesizate organele de urmărire penală potrivit legii, măsurile asiguratorii încetează de drept la data la care au fost luate măsuri asiguratorii potrivit Legii nr. 135/2010 privind C. proc. pen., cu modificările şi completările ulterioare.", susţinând că măsurile asigurătorii subzistă, întrucât a formulat sesizare adresată organelor de urmărire penală.

Având în vedere aceste aspecte, instanţa de control judiciar constată că decizia de instituire a măsurilor asigurătorii ce face obiectul contestării în prezenta cauză a fost emisă la data de 20.10.2016, de la acest moment începând că curgă termenul de 6 luni prevăzut de textul de lege anterior citat, termen care s-a împlinit fără ca recurenta-pârâtă să emită titlul de creanţă sau decizia de prelungire a termenului, astfel încât măsurile asigurătorii au încetat de drept.

În ceea ce priveşte sesizarea adresată organelor de urmărire penală, Înalta Curte reţine că, prin decizia Curţii Constituţionale nr. 581/2019, dispoziţiile art. 213 alin. (8) din Codul de procedură fiscală au fost declarate neconstituţionale, atât în forma în vigoare anterioară modificărilor operate prin O.G. nr. 30/2017, cât şi în forma legislativă modificată, astfel încât acest caz excepţional de menţinere a măsurilor asigurătorii peste termenul de 6 luni, respectiv de un an, prevăzut de art. 213 alin. (7) Codul de procedură fiscală, nu mai poate fi invocat.

În acest context, Înalta Curte reţine că, deşi recurenta-pârâtă avea un interes legitim, născut şi actual în prezervarea actului administrativ la data formulării cererii de recurs, la momentul soluţionării căii de atac pârâta nu mai justifică acest interes, având în vedere că măsurile asigurătorii a căror legalitate face obiectul cercetării judecătoreşti, oricum, ar fi încetat de drept.

Mai exact, soluţionarea pe fond a cererii de recurs nu este de natură a aduce un beneficiu concret pârâtei, întrucât, şi în ipoteza în care soluţia instanţei de fond ar fi reformată, efectele deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii ar fi încetat, de drept.

Pentru considerentele arătate şi în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., republicat, Înalta Curte va admite excepţia lipsei de interes în susţinerea recursului şi va respinge recursul declarat de pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, ca lipsit de interes.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepţia lipsei de interes în susţinerea recursului.

Respinge recursul declarat de pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală împotriva sentinţei civile nr. 67 din 22 martie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, ca lipsit de interes.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 29 ianuarie 2020.