Challenge to judicial omission of damages claim in administrative litigation: appeal declared inadmissible

Şedinţa publică din data de 27 septembrie 2019

Asupra contestaţiei în anulare de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin decizia nr. 3366 din 16 octombrie 2018, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal a respins cererea formulată de A. privind completarea dispozitivului deciziei nr. 2457 din 12 iunie 2018 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondată.

Împotriva acestei decizii contestatoarea A. a formulat o nouă contestaţie în anulare.

Contestatoarea susţine, în esenţă, că prin decizia civilă nr. 2457/12.06.2018 instanţa a avut în vedere şi s-a pronunţat asupra întregului recurs şi a admis toată acţiunea aşa cum a fost formulată inclusiv cu cererea accesorie de obligare a CNCD la plata de despăgubiri în cuantum de 200.000 RON cu toate penalităţile şi dobânzile aferente până la data efectivă a plăţii, în sensul că la pagina a 2-a a Deciziei 2457/2018 alin. (3) se reţine că "prin cererea depusă la dosar la data de 04.11.2015 reclamanta a precizat temeiul de drept al cererii privind despăgubirile solicitate, precum şi cuantumul acestora, respectiv suma de 200.000 RON". Prin recursul formulat a solicitat să se admită şi să se rejudece cauza pendinte fie prin trimitere fie prin reţinere aşa cum a fost formulată prin cererea introductivă.

Se apreciază că este hilară justificarea soluţiei dată prin Decizia 3366/16.10.2018 cum că instanţa de fond a omis să soluţioneze capătul de cerere privitor la despăgubiri (pag. 3 alin. (4).

În opinia contestatoarei, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie s-a aflat într-o eroare gravă când a soluţionat cererea de îndreptare, completare a dispozitivului Deciziei cu nr. 2457/12.06.2018, cerere soluţionată prin Decizia nr. 3366/16.10.2018, în sensul că nu a promovat recurs pentru completarea hotărârii instanţei de fond aşa cum se argumentează la pag. 4 alineatul penultim din Decizia cu nr. 3366/16.10.2018, ci a promovat recurs împotriva soluţiei de respingere a întregii acţiuni aşa cum ea a fost formulată şi precizată în cererea introductivă, soluţie de respingere dată de Curtea de Apel Cluj prin sentinţa civilă nr. 19/18.11.2015.

Analizând decizia contestată, prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte apreciază că prezenta contestaţie în anulare este inadmisibilă, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.

Contestaţia în anulare este o cale extraordinară de atac, ce poate fi exercitată numai în condiţiile şi pentru motivele expres şi limitativ prevăzute de lege.

Conform dispoziţiilor art. 503 din C. proc. civ.:

"(1) Hotărârile definitive pot fi atacate cu contestaţie în anulare atunci când contestatorul nu a fost legal citat şi nici nu a fost prezent la termenul când a avut loc judecata.

(2) Hotărârile instanţelor de recurs mai pot fi atacate cu contestaţie în anulare atunci când:

1. hotărârea dată în recurs a fost pronunţată de o instanţă necompetentă absolut sau cu încălcarea normelor referitoare la alcătuirea instanţei şi, deşi se invocase excepţia corespunzătoare, instanţa de recurs a omis să se pronunţe asupra acesteia;

2. dezlegarea dată recursului este rezultatul unei erori materiale;

3. instanţa de recurs, respingând recursul sau admiţându-l numai în parte, a omis să cerceteze vreunul dintre motivele de casare invocate de recurent în termen;

4. instanţa de recurs nu s-a pronunţat asupra unuia dintre recursurile declarate în cauză.

(3) Dispoziţiile alin. (2) pct. 1, 2 şi 4 se aplică în mod corespunzător hotărârilor instanţelor de apel care, potrivit legii, nu pot fi atacate cu recurs."

Deci, pentru a promova contestaţie în anulare se cere, pe de o parte, ca hotărârea care se contestă să fie definitivă, iar, pe de altă parte, se cere ca motivul pe care se sprijină această cale de atac să nu fi putut fi invocat prin căile ordinare de atac.

Potrivit art. 634 alin. (1) C. proc. civ. sunt hotărâri definitive: hotărârile care nu sunt supuse apelului şi nici recursului; hotărârile date în primă instanţă, fără drept de apel, neatacate cu recurs; hotărârile date în primă instanţă, care nu au fost atacate cu apel; hotărârile date în apel, fără drept de recurs, precum şi cele neatacate cu recurs; hotărârile date în recurs, chiar dacă prin acestea s-a soluţionat fondul pricinii; orice alte hotărâri care, potrivit legii, nu mai pot fi atacate cu recurs.

Din interpretarea coroborată a prevederilor anterior citate, rezultă că obiect al unei contestaţii în anulare îl poate forma numai o hotărâre definitivă, prin care s-a soluţionat un recurs împotriva unei decizii date în apel, sau o hotărâre a instanţelor de recurs când dezlegarea dată este rezultatul unei greşeli materiale.

Prevederile art. 503 alin. (2) C. proc. civ. se referă exclusiv la contestaţia în anulare specială. Se reţine, aşadar, că pe calea contestaţiei în anulare se tinde la anularea unei hotărâri definitive nu pentru că judecata nu a fost bine făcută în fond, ci pentru o serie de motive expres şi limitativ prevăzute de lege (necompetenţa, încălcarea normelor referitoare la alcătuirea instanţei, nepronunţarea asupra unuia dintre apelurile declarate în cauză).

Înalta Curte constată că în cauza de faţă nu ne aflăm în prezenţa unei hotărâri date asupra recursului, pe de o parte, iar, pe de altă parte, aspectele invocate de contestatoare nu se circumscriu noţiunii de "eroare materială" în sensul dispoziţiilor art. 503 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ.

Pentru a fi aplicabile în speţă aceste prevederi, ar fi trebuit ca hotărârea pronunţată de o instanţă de recurs să fie rezultatul unei erori materiale, or, în cauză, nu se poate susţine că ne aflăm în prezenţa acestei situaţii.

Aşa cum s-a arătat anterior, obiectul contestaţiei în anulare întemeiate pe dispoziţiile art. 503 alin. (2) C. proc. civ. este restrâns la hotărârile instanţelor de recurs, respectiv la acelea prin care s-a soluţionat recursul, prin exercitarea controlului judiciar, astfel că n-ar putea fi introdusă o astfel de contestaţie împotriva unei hotărâri dată într-o contestaţie în anulare, similară celei care face obiectul prezentei contestaţii.

Pe de altă parte, aşa zisele erori invocate de contestatoare nu pot forma obiectul remedierii pe calea contestaţiei în anulare pentru că exced voinţei legiuitorului, exced prevederilor art. 503 C. proc. civ., care reglementează contestaţia în anulare.

Dispoziţiile normelor menţionate au caracter imperativ, astfel că nerespectarea lor, prin formularea unor motive care nu corespund realităţii, obligă la respingerea contestaţiei ca inadmisibilă.

Deşi formal contestatoarea şi-a fundamentat cererea pe aceste dispoziţii legale, în realitate aspectele învederate nu pot fi circumscrise niciunuia dintre motivele expres şi limitativ prevăzute de legiuitor.

Din analiza textelor legale anterior citate rezultă că un exerciţiu legal al contestaţiei în anulare, cale extraordinară de atac, este condiţionat de invocarea unor motive de fapt care să se circumscrie în mod riguros celor limitativ prevăzute de art. 503 alin. (1) şi respectiv art. 503 alin. (2) C. proc. civ.

Pentru considerentele arătate şi în temeiul art. 503, coroborat cu art. 508 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge contestaţia în anulare de faţă, ca inadmisibilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge contestaţia în anulare formulată de contestatoarea A. împotriva Deciziei nr. 3366 din 16 octombrie 2018 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, ca inadmisibilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 27 septembrie 2019.