Admissibility of constitutional unconstitutionality exception against a normative administrative act and its relevance to judicial inspection resolutions

Şedinţa publică din data de 27 septembrie 2019

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Soluţia instanţei de fond

Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, prin încheierea de şedinţă din data de 1 februarie 2019, a respins cererea reclamantului de sesizare a Curţii Constituţionale a României, ca inadmisibilă.

2. Calea de atac exercitată

Împotriva încheierii instanţei de fond reclamantul A., prin mandatar B., a declarat recurs.

În motivarea recursului se arată că este evident că instanţa a greşit când a apreciat contrar legii că "cele două Secţii" din structura de funcţionare a Consiliului Superior al Magistraturii, au putut fi externalizate politic în "cele două Direcţii" în structura Direcţiei de Inspecţie Judiciară.

De asemenea instanţa a greşit când arată că - Cetăţenii nu beneficiază de drepturile şi de libertăţile consacrate prin art. 15 alin. (1) din Constituţie, respectiv cele date prin art. 97 alin. (1) din Legea 303/2004, şi că judecătorii nu ar avea obligaţiile prevăzute de aceste legi. Este criticabil şi faptul că instanţa explică faptul că pronunţă o soluţie în numele legii pentru încălcarea Legii.

Contrar Statului de drept, instanţa în mod greşit a realizat prin soluţia pronunţată că în România este inadmisibilă cererea de respectare a Constituţiei şi faptul că nu mai este o obligaţie, ci doar o opţiune, iar supremaţia Constituţiei şi a legilor este doar acel artificiu care apare necesar doar la nivel declarativ, nu efectiv.

Pentru aceste situaţii apare lipsit de orice raţiune dreptul de recurs încadrat într-un termen de 48 de ore de la pronunţarea nemotivată a instanţei, având în vedere că prin puterea judecătorească folosită în mod greşit la pronunţare, nu modifică sub nici o formă "nici o literă" din Constituţia României, ci dimpotrivă, principiile art. 54 alin. (2) coroborate cu principiile art. 129 din Constituţie au instituit, răspunderea dată de căile de atac, cerută în condiţiile legii: Cetăţenii cărora le sunt încredinţate funcţii publice, răspund de îndeplinirea cu credinţă a obligaţiilor ce le revin.

Prin urmare, sesizarea uneia din cele două instanţe - fie instanţa secţiei pentru judecători, fie instanţa secţiei pentru judecători, este un drept fundamental al oricărei persoane care a fost vătămată de conduita unui magistrat.

În susţinerea recursului sunt redate şi invocate texte de lege incidente pricinii.

3. Apărările formulate în cauză

Intimaţii Consiliul Superior al Magistraturii şi Inspecţia Judiciară au formulat întâmpinări prin care au solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

4. Soluţia instanţei de recurs

Analizând sentinţa atacată, prin prisma criticilor formulate de recurent, a apărărilor expuse în întâmpinările intimaţilor, Înalta Curte apreciază că recursul este nefondat.

Pentru a ajunge la această soluţie instanţa a avut în vedere următoarele considerente.

Prin cererea de chemare în judecată, recurentul-reclamant a contestat rezoluţiile nr. x/2017 şi nr. 472/1 J/218/DIJ/2017, emise de Inspecţia Judiciară, invocând şi excepţia de neconstituţionalitate a art. 65 alin. (1) din Legea nr. 317/2004, cu modificările ulterioare, precum şi a unor dispoziţii din Ordinul nr. 24/2012 privind aprobarea Regulamentului de organizare şi funcţionare a Inspecţiei Judiciare.

Prin încheierea din 01.02.2019, instanţa de fond a respins ca inadmisibilă cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate având ca obiect textele legale sus-menţionate. Astfel, instanţa de fond a arătat că dispoziţiile art. 65 alin. (1) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii nu au legătură cu soluţionarea cauzei, iar Ordinul nr. 24/2012 nu este lege sau ordonanţă, ci act administrativ cu caracter normativ, astfel că nu este supus controlului de constituţionalitate.

Recurentul susţine faptul că dispoziţiile art. 65 alin. (1) din Legea nr. 317/2004 au legătură cu soluţionarea cauzei, nefiind adus niciun argument cu privire la nelegalitatea încheierii recurate în ceea ce priveşte excepţia de neconstituţionalitate având ca obiect Ordinul nr. 24/2012.

Potrivit dispoziţiilor art. 29 alin. (1)-(3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, republicată, "(1) Curtea Constituţională decide asupra excepţiilor ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti sau de arbitraj comercial privind neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare, care are legătură cu soluţionarea cauzei în orice fază a litigiului şi oricare ar fi obiectul acestuia. (2) Excepţia poate fi ridicată la cererea uneia dintre părţi, sau, din oficiu, de către instanţa de judecată ori de arbitraj comercial. De asemenea, excepţia poate fi ridicată de procuror în faţa instanţei de judecată, în cauzele la care participă. (3) Nu pot face obiectul excepţiei prevederile constatate ca fiind neconstituţionale printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale".

Din interpretarea logico-juridică a prevederilor art. 29 alin. (1), (2) şi (3) al Legii nr. 47/1992 rezultă că pentru sesizarea Curţii constituţionale cu o excepţie de neconstituţionalitate trebuie îndeplinite următoarele condiţii, în mod cumulativ:

- excepţia să fie invocată în cadrul unui litigiu aflat pe rolul unei instanţe judecătoreşti sau de arbitraj comercial;

- excepţia să aibă ca obiect neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare;

- norma vizată de excepţie să aibă legătură cu soluţionarea cauzei şi să nu fi fost constată ca fiind neconstituţională printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale.

Condiţia relevanţei excepţiei, care impune ca normele criticate să aibă incidenţă în soluţionarea cauzei respective, nu trebuie analizată in abstracto şi dedusă din orice fel de tangenţă a prevederilor legale în discuţie cu litigiul aflat pe rolul instanţei.

Astfel se impune o analiză riguroasă, în care să fie luat în calcul interesul procesual al rezolvării excepţiei de neconstituţionalitate, prin prisma elementelor cadrului procesual şi a stadiului concret în care se află litigiul.

Înalta Curte constată că înainte de a sesiza Curtea Constituţională, instanţa trebuie să analizeze dacă excepţia îndeplineşte condiţiile de admisibilitate prevăzute de lege, printre acestea regăsindu-se şi condiţia ca dispoziţia din lege sau ordonanţă criticată pe motiv de neconstituţionalitate, să aibă legătură cu soluţionarea cauzei.

Analizând această condiţie de admisibilitate, instanţa de fond motivat şi argumentat a apreciat că această condiţie nu este îndeplinită în cauză.

În acest sens, Înalta Curte constată că, în mod corect, instanţa de fond a arătat că partea care pretinde încălcarea legii fundamentale, trebuie să argumenteze legătura cu cauza a dispoziţiilor normative criticate, întrucât doar în ipoteza existenţei acestei legături, neconstituţionalitatea ar determina soluţia ce urmează a fi pronunţată de instanţa de judecată.

Altfel spus, decizia Curţii Constituţionale în soluţionarea excepţiei trebuie să fie de natură să producă un efect concret asupra conţinutului hotărârii în procesul principal.

În mod corect prima instanţă a reţinut că dispoziţiile art. 65 alin. (1) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, referitoare la faptul că Inspecţia Judiciară are personalitate juridică şi că funcţionează în cadrul Consiliului Superior al Magistraturii, nu au legătură cu soluţionarea unei cauze care are ca obiect anularea unor rezoluţii emise de Inspecţia Judiciară.

Ordinul nr. 24/2012 privind aprobarea Regulamentului de organizare şi funcţionare a Inspecţiei Judiciare este un act administrativ cu caracter normativ, nicidecum o lege sau ordonanţă, aşa cum impune legea.

Prin urmare, instanţa constată că susţinerile şi criticile recurentului sunt nefondate şi nu pot fi primite, iar instanţa de fond a pronunţat o hotărâre legală, motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., fiind nefondat.

5. Temeiul legal al soluţiei instanţei de recurs

Pentru toate considerentele expuse la punctul anterior, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamantul A. prin mandatar B. împotriva încheierii din 01 februarie 2019 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 27 septembrie 2019.