Exclusive territorial jurisdiction in administrative labor litigation: domicile of individual employee prevails over union's seat

Şedinţa publică din data de 9 septembrie 2020

Asupra conflictului negativ de competenţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele;

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul litigiului

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Caraş-Severin la data de 23.09.2019 sub nr. x/2019 reclamantul A. şi Personalului Contractual din Ministerului Afacerilor Interne, în numele şi pentru membrii de sindicat B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P., Q., R., S., T., U., V., W., X., Y., Z., AA., BB., CC., DD., EE., FF., GG., HH., II., JJ., KK., LL., MM., NN. OO., PP., QQ., RR., SS., TT., UU., VV., WW., XX., YY., ZZ., AAA., BBB., CCC., DDD., EEE., FFF., GGG. HHH., III., JJJ., KKK., LLL., MMM., NNN., OOO., PPP., QQQ., RRR., SSS., TTT., UUU., VVV., WWW., XXX., YYY., ZZZ., AAAA. BBBB., CCCC., DDDD., EEEE., FFFF., GGGG., HHHH., IIII. şi JJJJ. a chemat în judecată pe pârâtul Inspectoratul Teritorial al Poliţiei de Frontieră Timişoara, solicitând instanţei ca prin hotărârea ce o va pronunţa să dispună:

- obligarea pârâtului la aplicarea Legii nr. 284/2010 în perioada cât aceasta a fost în vigoare, în sensul acordării şi plăţii către reclamanţi a tuturor sporurilor, indemnizaţiilor, compensaţiilor şi a tuturor celorlalte drepturi salariale la care aveau dreptul în perioada de aplicare a legii; obligarea pârâtei la acordarea către reclamanţi a compensaţiei de risc/pericol deosebit, în cuantum de 30%, calculată la salariul de funcţie, începând cu 11.03.2016 până la aplicarea acestui element salarial conform Legii nr. 153/2017;

- obligarea pârâtului la aplicarea Legii nr. 153/2017, începând cu data de 01.07.2017, în sensul acordării şi plăţii către reclamanţi a tuturor sporurilor, indemnizaţiilor, compensaţiilor şi a tuturor celorlalte drepturi salariale la care au dreptul conform acesteia; obligarea pârâtei la acordarea către reclamanţi a compensaţiei de risc/pericol deosebit, în cuantum de 30%, calculată la salariul de funcţie, începând cu 01.07.01.2017; obligarea pârâtei la acordarea către reclamanţi a majorării salariului de funcţie cu 7,5%, conform art. 19 din Anexa VI la Legea nr. 153/2017 începând cu data de 01.07.2017; obligarea pârâtului la acordarea către reclamanţi a majorării salariului de funcţie cu 12,5%, conform art. 23 din Anexa VI la Legea nr. 153/2017 începând cu data de 01.07.2017;

- obligarea pârâtului la aplicarea prevederilor Legii nr. 153/2017, începând cu data de 01.07.2017, în mod special a art. 7 alin. (1) lit. b) raportat la art. 1. din H.G. nr. 1/2017 pentru stabilirea salariului de bază minim brut pe ţară garantat în plată, în sumă de 1450 RON, respectiv raportat la art. 1 din H.G. nr. 846/29 noiembrie 2017 pentru stabilirea salariului de bază minim brut pe ţară garantat în plată, în sensul garantării/plăţii unui salariu de funcţie, fără adaosuri - sporuri, indemnizaţii, compensaţii ori alte tipuri de majorări salariale - la un nivel egal sau mai mare decât salariul de bază minim brut pe ţară în sumă de 1900 RON, respectiv raportat la art. 1 din H.G. nr. 937/07.12.2018, în sensul garantării/plăţii unui salariu de funcţie, fără adaosuri - sporuri, indemnizaţii, compensaţii ori alte tipuri de majorări salariale -la un nivel egal sau mai mare decât salariul de bază minim brut pe ţară în sumă de 2080 RON şi 2.350 RON pentru personalul încadrat pe funcţii pentru care se prevede nivelul de studii superioare, cu vechime în muncă de cel puţin un an în domeniul studiilor superioare; obligarea pârâtului la acordarea sumelor compensatorii cu caracter tranzitoriu (adaosuri) prin raportare la salariul de funcţie stabilit la 1450 RON pentru perioada 01.02.2017-31.12.2017; obligarea pârâtei la acordarea sumelor compensatorii cu caracter tranzitoriu (adaosuri) prin raportare la salariul de funcţie stabilit la 1900 RON pentru perioada 01.01.2018-31.12.2018; obligarea pârâtului la acordarea sumelor compensatorii cu caracter tranzitoriu (adaosuri) prin raportare la salariul de funcţie stabilit la 2080 RON şi 2.350 RON pentru personalul încadrat pe funcţii pentru care se prevede nivelul de studii superioare, cu vechime în muncă de cel puţin un an în domeniul studiilor superioare.

- obligarea pârâtului la plata diferenţelor salariale dintre salariile efectiv încasate şi salariilor cuvenite conform Legii nr. 284/2010, pentru perioada cât aceasta a fost în vigoare, respectiv conform Legii nr. 153/2017, începând cu 01.07.2017, actualizate cu rata inflaţiei, împreună cu dobânzile legale aferente.

Prin încheierea de şedinţă din data de 03.12.2019 instanţa a dispus disjungerea cererii de chemare în judecată cu privire la mai mulţi dintre reclamanţi, printre care şi reclamanta N., dispunând formarea unui nou dosar cu privire la aceasta, care urma să fie repartizat aceluiaşi complet, respectiv dosarul nr. x/10.12.2019.

2. Hotărârile care au generat conflictul negativ de competenţă

2.1. Prin sentinţa nr. 15 din data de 14.01.2020 pronunţată de Tribunalul Caraş - Severin, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal în dosarul nr. x/2019, s-a admis excepţia necompetenţei teritoriale a Tribunalului Caraş-Severin şi a fost declinată competenţa de soluţionare a cererii în favoarea Tribunalului Mehedinţi.

Pentru a pronunţa această soluţie, Tribunalul Caraş-Severin a reţinut că prin dispoziţiile art. 10 alin. (3) si 4 din Legea nr. 554/2004 astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 212 din 25 iulie 2018, aplicabile în raport de data introducerii prezentei acţiuni, legiuitorul a stabilit o competenta teritorială absolută în raport de domiciliul reclamantului (în cazul de faţă), apreciindu-se că este competent din punct de vedere teritorial, Tribunalul Mehedinţi, instanta competentă material şi din perspectiva obiectului cererii.

2.2. Prin sentinţa nr. 98 din 29 mai 2020 pronunţată de Tribunalul Mehedinţi s-a admis excepţia necompetenţei teritoriale a cererii formulate de reclamantul A. şi Personalului Contractual din M.A.I., în numele şi pentru N., în contradictoriu cu pârâtul Inspectoratul Teritorial al Poliţiei de Frontieră Timişoara, în favoarea Tribunalului Caraş-Severin.

S-a constatat ivit conflictul negativ de competenţă între cele două instanţe, s-a dispus suspendarea cauzei şi înaintarea dosarului către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie pentru soluţionarea conflictului de competenţă.

Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa a apreciat că Decizia nr. 31/2019 pronunţată de completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii se referă la excepţia de necompetenţă materială ce nu a fost invocată în termenul legal, dar considerentele sale se aplică deopotrivă şi pentru excepţia necompetenţei teritoriale exclusive.

Aşadar, efectul neinvocării excepţiei necompetenţei cel mai târziu la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate şi pot pune concluzii este acela că instanţa sesizată devine competentă să soluţioneze cauza, Tribunalul Caraş-Severin având obligaţia să invoce excepţia necompetenţei teritoriale sau eventual să acorde un termen pentru lămuriri suplimentare, în condiţiile articolului 131 alin. (2) din C. proc. civ., neprocedând astfel, necompetenţa fiind acoperită definitiv nemaiputând fi invocată în tot cursul procesului.

În concluzie, pentru cele două argumente, respectiv faptul că a operat o prorogare legală de competenţă în baza art. 123 alin. (3) C. proc. civ. şi faptul că prima instanţă învestită a lăsat să treacă momentul limită în care ar fi putut invoca excepţia necompetenţei teritoriale, s-a considerat că Tribunalul Caraş-Severin trebuia să soluţioneze prezentul dosar.

II. Considerentele Înaltei Curţi asupra conflictului negativ de competenţă

1. Aspecte de fapt şi de drept relevante

Instanţa de contencios administrativ şi fiscal a fost învestită cu o acţiune formulată de sindicat pentru un număr de 87 de reclamanţi, toţi salariaţi ai Inspectoratului Teritorial al Poliţiei de Frontieră Timişoara, aceştia pretinzând de la pârâtul angajator recalcularea şi plata drepturilor salariale conform Legii nr. 284/2010, pentru perioada cât a fost în vigoare, respectiv a Legii nr. 153/2017.

Înalta Curte constată că acţiunea a fost formulată de A. şi Personalului Contractual din Ministerul Afacerior Interne, în numele membrilor săi de sindicat, printre care şi reclamanta N., acţiunea fiind disjunsă cu privire la aceasta.

Instanţele aflate în conflict s-au constatat necompetente teritorial în raport cu sediul/domiciliul reclamantei, dând interpretări diferite reglementărilor legii speciale a contenciosului administrativ, respectiv dispoziţiilor C. proc. civ. privind coparticiparea procesuală activă.

Reţine Înalta Curte că, potrivit dispoziţiilor art. 132 alin. (3) din C. proc. civ., atunci când o instanţă se declară necompetentă, hotărârea nu este supusă niciunei căi de atac, dosarul fiind trimis instanţei judecătoreşti necompetente, ca o consacrare a principiului soluţionării cauzei cu celeritate.

Este adevărat că hotărârea de declinare nu are autoritate de lucru judecat în faţa instanţei căreia îi este înaintat dosarul, aceasta din urmă putând, la rândul ei, să invoce propria necompetenţă, urmând ca problema competenţei să fie tranşată pe calea regulatorului de competenţă, însă, eventualele erori pe care le-ar conţine hotărârea de declinare a competenţei pot să fie îndreptate doar de instanţa de control judiciar, cu ocazia exercitării căilor de atac împotriva hotărârii prin care s-a rezolvat fondul cauzei, iar nu de către instanţa de trimitere, care, deşi trebuia să procedeze potrivit 131 alin. (1) din C. proc. civ., a acţionat ca o instanţă de recurs.

Astfel, Înalta Curte, constatând îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 133 alin. (2), art. 134, art. 135 alin. (1) C. proc. civ., urmează a pronunţa regulatorul de competenţă în raport cu obiectul cauzei, precum şi cu dispoziţiile legale incidente.

Prin Decizia nr. 1 din 21 ianuarie 2013 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 118 din 1 martie 2013, s-a statuat că, în interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 28 alin. (2) din Legea sindicatelor nr. 54/2003 (în prezent abrogată prin Legea dialogului social nr. 62/2011), organizaţiile sindicale au calitate procesuală activă în acţiunile promovate în numele membrilor de sindicat şi că, în interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 269 alin. (2) (fost art. 284 alin. (2) din Codul muncii, republicat, cu modificările şi completările ulterioare, instanţa competentă teritorial în soluţionarea conflictelor de muncă în cazul acestor acţiuni este cea de la sediul sindicatului reclamant.

Având în vedere numărul mare de conflicte de competenţă cu care a fost sesizată instanţa supremă, asupra acestei probleme de drept, la data de 22 mai 2017, în şedinţa de unificare a practicii secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, s-a stabilit cu titlu de principiu că, în materia contenciosului administrativ, în acţiunile formulate de sindicate în numele membrilor lor, competenţa de soluţionare a cauzei se stabileşte în funcţie de dispoziţiile speciale prevăzute de art. 10 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, în forma în vigoare de la acea dată, cu exercitarea dreptului de opţiune al reclamantului.

Această chestiune a fost ulterior reglementată prin Legea nr. 212/2018, în sensul introducerii alin. (4) al art. 10 din Legea nr. 554/2004, potrivit căruia competenţa teritorială de soluţionare a cauzei se va respecta şi atunci când acţiunea se introduce în numele reclamantului de orice persoană de drept public sau privat, indiferent de calitatea acestuia din proces.

Înalta Curte reţine că, în cauza de faţă, sindicatul acţionează în numele membrilor săi, menţionaţi în tabelul anexat cererii, în baza unei împuterniciri din partea reclamanţilor, organizaţia fiind reprezentantul acestora în faţa instanţei.

În aceste condiţii, Înalta Curte constată că, potrivit dispoziţiilor art. 10 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, astfel cum au fost acestea modificate prin Legea nr. 212/2018, reclamantul persoană fizică sau juridică de drept privat se adresează exclusiv instanţei de la domiciliul sau sediul său.

Aşa fiind, suntem în prezenta unei necompetenţe teritoriale exclusive, de ordine publică, prevăzută de dispoziţii speciale, pe care părţile nu o pot înlătura, iar instanţa o poate invoca din oficiu în condiţiile art. 130 alin. (2) din C. proc. civ.

În ceea ce priveşte Decizia nr. 1/21.01.2013 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, pronunţată în soluţionarea recursului în interesul legii, instanţa constată că aceasta se referă strict la interpretarea art. 269 alin. (2) din Codul Muncii, respectiv a unei norme de competenţă reglementată de codul muncii şi la recunoaşterea calităţii procesuale active a organizaţiei sindicale.

Argumentele deciziei pronunţate în interesul legii se referă la ocrotirea interesului membrului de sindicat prin recunoaşterea legitimităţii procesuale a organizaţiei de sindicat, chiar în lipsa unui mandat expres şi, pe cale de consecinţă, stabilirea competenţei, în această ipoteză, la sediul sindicatului.

Prin urmare, faţă de cele arătate anterior, în raport de dispoziţiile art. 10 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, modificată prin Legea nr. 212/2018, având în vedere domiciliul reclamantei din prezentul dosar, Înalta Curte constată că instanţa competentă să soluţioneze cauza, în fond, este Tribunalului Mehedinţi, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

2. Temeiul legal al soluţiei adoptate asupra conflictului de competenţă

Pentru considerentele expuse şi în conformitate cu dispoziţiile art. 135 alin. (4) C. proc. civ., Înalta Curte va stabili competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Mehedinţi, secţia a II-civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei privind pe reclamanţii N., A. şi Personalului Contractual din M.A.I. şi pârâtul Inspectoratul Teritorial al Poliţiei de Frontieră Timişoara în favoarea Tribunalului Mehedinţi, secţia a II-civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 9 septembrie 2020.