Enforceability of judicial salary awards against state budget constraints and application of legal interest to public service wage differences

Şedinţa publică din data de 29 ianuarie 2020

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată la data de 19 octombrie 2016, pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, reclamanţii A., B., C., D., E., F., G., H., I., J. şi K., în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi Ministerul Finanţelor Publice, au solicitat:

(i) suspendarea Ordinului nr. 171 din 02 septembrie 2016, emis de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, până la soluţionarea acţiunii în anularea acestui act administrativ;

(ii) anularea în tot a Ordinului nr. 171 din 02 septembrie 2016, emis de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie;

(iii) obligarea pârâtului Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să plătească indemnizaţiile de încadrare brută lunare cuvenite reclamanţilor începând cu data de 01 august 2016, astfel cum au fost stabilite prin Ordinul nr. 156/2016, emis de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie;

(iv) obligarea pârâtului Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să plătească dobânda legală şi actualizarea sumelor cu indicele de inflaţie;

(v) obligarea pârâtului Ministerul Finanţelor Publice să asigure în bugetul Ministerului Public creditele bugetare necesare efectuării plăţii sumelor datorate prin aplicarea Ordinului nr. 156/2016 din 12 august 2016;

(vi) obligarea pârâtului Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie la plata cheltuielilor de judecată.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 1233 din 05 aprilie 2017, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a dispus următoarele:

(i) a admis, în parte, excepţia rămânerii fără obiect a cererii;

(ii) a respins capetele de cerere privind anularea şi suspendarea Ordinului nr. 171/02.09.2016, emis de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, respectiv de obligare a pârâtului la plata indemnizaţiilor de încadrare brută lunară cuvenite începând cu data de 01.08.2016, astfel cum au fost stabilite prin Ordinul nr. 156/2016, ca rămase fără obiect;

(iii) a admis capătul de cerere privind dobânda legală şi indicele de inflaţie;

(iv) a obligat pârâtul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie la plata către reclamanţi a sumelor reprezentând contravaloarea dobânzii legale şi a ratei inflaţiei, calculate la nivelul drepturilor salariale cuvenite, astfel cum au fost stabilite prin Ordinul nr. 2536/21.12.2016, emis de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, pentru perioada dintre data aplicării Ordinului nr. 171/02.09.2016 şi data aplicării Ordinului nr. 2536/21.12.2016;

(v) a admis excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamanţilor în ceea ce priveşte capătul de cerere formulat împotriva pârâtului Ministerul Finanţelor Publice şi a respins acest capăt de cerere ca fiind formulat de persoane fără calitate procesuală activă.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei civile nr. 1233 din 05 aprilie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a declarat recurs pârâtul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 4 şi 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinţei recurate şi, în rejudecare, respingerea cererii de chemare în judecată.

În motivarea recursului, pârâtul a susţinut că obligaţia dispusă de instanţa de fond, cu privire la achitarea unor drepturi băneşti actualizate cu indicele de inflaţie, nu este posibilă, având în vedere că fondurile alocate ministerului pe anul 2017, pentru plata drepturilor de personal, au fost aprobate prin legea bugetului de stat, iar acordarea ulterioară a altor sume de bani nu se justifică. În acest sens, pârâtul a invocat dispoziţiile art. 14 alin. (2), art. 29 alin. (3) şi art. 47 din Legea nr. 500/2002, susţinând că nu există o bază legală pentru angajarea cheltuielilor dispuse de instanţa de judecată.

Recurentul-pârât a contestat şi obligaţia dispusă în sarcina sa de către instanţa de fond, cu privire la plata dobânzii legale.

A arătat pârâtul că, potrivit art. 1535 şi următoarele din C. civ. şi O.G. nr. 9/2000, dobânda reprezintă o sancţiune civilă, aplicabilă în cazul nerespectării unei convenţii. Recurentul-pârât a învederat că ambele tipuri de dobânzi reglementate de legislaţia civilă, respectiv remuneratorie sau penalizatoare, au ca factor comun preexistenţa unei convenţii încheiate de părţi, situaţie neîntâlnită în speţă, astfel încât nu sunt întrunite condiţiile răspunderii civile contractuale.

De asemenea, recurentul-pârât a arătat că în cauză nu sunt întrunite nici condiţiile cumulative ale răspunderii civile delictuale referitoare la: săvârşirea unei fapte ilicite, existenţa unui prejudiciu, legătura de cauzalitate dintre faptă şi prejudiciu, vinovăţia.

4. Apărările formulate în cauză

Intimaţii-reclamanţi nu au depus întâmpinare la cererea de recurs.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de pârâtul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este nefondat, pentru următoarele considerente:

Înalta Curte apreciază că, faţă de criticile de nelegalitate formulate de recurentul-pârât, în cauză nu sunt incidente dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., întrucât motivul de casare referitor la depăşirea atribuţiilor puterii judecătoreşti priveşte nerespectarea unor competenţe jurisdicţionale în cadrul organizării statale, potrivit principiului separaţiei şi echilibrului puterilor, respectiv săvârşirea, de către instanţa de judecată, a unor acte aflate în sfera de competenţă a organelor puterii executive sau legislative, situaţie care nu se regăseşte în speţă.

În consecinţă, Înalta Curte va examina recursul dedus judecăţii prin prisma motivului de nelegalitate reglementat de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., criticile formulate de pârât fiind circumscrise acestui caz de casare.

În ceea ce priveşte criticile referitoare la obligaţia de achitare a drepturilor salariale, actualizate cu indicele de inflaţie, Înalta Curte le va respinge, ca nefondate, reţinând că argumentele privitoare la neincluderea acestor sume în proiecţia bugetară aferentă anului 2017 nu pot constitui temeiul refuzului punerii în aplicare a unei hotărâri judecătoreşti şi nu reprezintă o obligaţie imposibil de executat de către pârât.

Înalta Curte reţine că dispoziţiile Legii finanţelor publice nr. 500/2002 permit efectuarea unor rectificări bugetare în cursul anului fiscal-bugetar, respectiv modificarea exerciţiului bugetar iniţial, astfel cum prevăd dispoziţiile art. 2 alin. (1) pct. 32, art. 5, art. 6 şi art. 17 din acest act normativ. Prin legea de rectificare bugetară pot fi înscrise în bugetul de cheltuieli şi sume care nu au putut fi avute în vedere la elaborarea bugetului iniţial, inclusiv sume la care recurentul-pârât a fost obligat prin hotărâri judecătoreşti definitive.

De altfel, obligaţia de achitare a sumelor dispuse prin hotărâri judecătoreşti este prevăzută de art. 2 pct. 32 din Legea nr. 500/2002, potrivit căruia prin "angajarea cheltuielilor" se înţelege acea "fază în procesul execuţiei bugetare, prin care instituţia publică îşi asumă obligaţia de a plăti o sumă de bani, rezultată în urma (...) hotărârilor judecătoreşti, în limita creditelor de angajament aprobate prin legea bugetară anuală".

În consecinţă, odată dispusă printr-o hotărâre judecătorească, obligaţia de plată a unor sume de bani trebuie avută în vedere la formarea bugetului anual, în concordanţă cu actele normative care reglementează plata creanţelor salariale stabilite prin hotărâri judecătoreşti.

În ceea ce priveşte obligaţia de plată a dobânzii legale, Înalta Curte reţine că, prin Ordinul emis de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie sub nr. x/21.12.2016 a fost revocat implicit Ordinul nr. 171/02.09.2016, emis de aceeaşi autoritate, ca urmare a Deciziei nr. 794 din 15 decembrie 2016, pronunţată de Curtea Constituţională. Astfel cum a reţinut şi prima instanţă, revocarea ordinului contestat a produs efecte retroactive, reclamanţii fiind repuşi în situaţia anterioară emiterii acestui act administrativ, redobândind indemnizaţiile brute stabilite anterior, prin Ordinul nr. 156/2016, emis de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Lipsirea de efecte a Ordinului nr. 171/02.09.2016 are drept consecinţă recunoaşterea drepturilor salariale în cuantumul solicitat de către reclamanţi, începând cu data de 01.08.2016, până la data de 21.12.2016, ceea ce se reflectă în obligaţia pârâtului de a achita diferenţele dintre drepturile salariale cuvenite potrivit legii şi cele stabilite prin Ordinul nr. 171/02.09.2016, precum şi de a acoperi prejudiciul suferit de reclamanţi prin acordarea cu întârziere a drepturilor salariale complete.

În această privinţă, Înalta Curte are în vedere că, prin decizia nr. 2 din 17 februarie 2014, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent sa judece recursul în interesul legii, s-a reţinut că actualizarea unei sume datorate cu indicele de inflaţie acoperă prejudiciul cauzat creditorului, datorat devalorizării monedei naţionale (damnum emergens), iar plata dobânzii legale acoperă beneficiul de care a fost lipsit creditorul (lucrum cessans), dând expresie astfel principiului reparării integrale a prejudiciului suferit de creditor, principiu consacrat de art. 1.531 alin. (1), alin. (2) teza întâi si art. 1.535 alin. (1) din C. civ.

Repararea integrală a prejudiciului suferit de reclamanţi prin lipsirea acestora de drepturile salariale cuvenite cuprinde trei componente: plata diferenţelor salariale; plata prejudiciului cauzat de devalorizarea monedei naţionale, echivalent al ratei inflaţiei; plata beneficiului nerealizat, echivalent al dobânzii legale.

Susţinerile recurentului-pârât referitoare la necesitatea preexistenţei unei convenţii între părţi, în vederea aplicării normelor referitoare la dobânda legală, vor fi respinse, ca nefondate, Înalta Curte reţinând că obligaţiile de plată a drepturilor salariale derivă din raporturile de muncă ale reclamanţilor cu autoritatea ministerială, care se derulează în temeiul ordinelor de numire în funcţie şi a prevederilor Statului judecătorilor şi procurorilor, aprobat prin Legea nr. 303/2004. Acestor dispoziţii li se adaugă prevederile generale în materia reparării prejudiciului suferit de un creditor prin întârzierea plăţii făcute de un debitor, respectiv dispoziţiile art. 1531 şi următoarele din C. civ.

Este eronat argumentul recurentului-pârât referitor la aplicabilitatea în cauză a dispoziţiilor O.G. nr. 9/2000, având în vedere că acest act normativ a fost abrogat la data de 01.09.2011, prin art. 11 din O.G. nr. 13/2011, anterior emiterii ordinului contestat în cauză şi naşterii litigiului referitor la contestarea drepturilor salariale.

Chiar în ipoteza luării în considerare a dispoziţiilor O.G. nr. 13/2011, Înalta Curte reţine că dispoziţiile art. 1 alin. (3) din acest act normativ reglementează dobânda penalizatoare, respectiv dobânda datorată de debitorul obligaţiei băneşti pentru neîndeplinirea acesteia la scadenţă, situaţie regăsită în speţa de faţă, în care pârâtul nu a respectat obligaţia de achitare a drepturilor salariale cuvenite reclamanţilor în cuantumul prevăzut de lege, pe perioada 01.08.2016-21.12.2016.

Totodată, se vor avea în vedere şi prevederile art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011, care stabilesc modul de calcul al dobânzii penalizatoare, precum şi dispoziţiile art. 10 din acelaşi act normativ, care dispun că prevederile art. 1535 şi art. 1538 - 1543 din Legea nr. 287/2009, republicată, sunt aplicabile dobânzii penalizatoare.

Prin urmare, instanţa de fond a făcut o corectă aplicare în cauză a dispoziţiilor legale prevăzute de legislaţia civilă, constatând existenţa obligaţiei pârâtului de plată a dobânzii legale aferente sumelor achitate cu titlu de diferenţe salariale.

Pentru considerentele expuse, nefiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., republicat, în temeiul dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 şi art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., republicat, Înalta Curte va respinge recursul declarat de pârâtul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de pârâtul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie împotriva sentinţei civile nr. 1233 din 05 aprilie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 29 ianuarie 2020.