Reversal of nationalization exemption dispute via execution of ECJ judgment on fair trial and property rights

Asupra recursului în anulare de față,

În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 18 august 1993, N.Z. a solicitat să se constate calitatea sa de unic moștenitor, legal, al părinților săi N.A. și N.R., precum și că imobilul înscris în C.F. nr. 14430 Arad, cu nr. Top.878/2-879/b1, compus din teren și construcție, nu intră sub incidența Decretului Lege nr. 92/1950, fiind exceptat de la naționalizare, conform art. II din acest decret.

În motivarea acțiunii, reclamantul a relevat că imobilul menționat a aparținut părinților săi, cărora le-a fost naționalizat în mod abuziv, deoarece aceștia nu se încadrau în categoriile de persoane cărora le erau aplicabile dispozițiile Decretului Lege nr. 92/1950.

Prin sentința civilă nr. 10189 din 23 noiembrie 2003, Judecătoria Arad a admis acțiunea formulată de reclamant și, constatând calitatea sa de unic moștenitor al defuncților N.A. și N.R., a considerat că imobilul în litigiu nu intră sub incidența art. I alin. (4) din Decretul Lege nr. 92/1950, fiind exceptat de la naționalizare conform art. II din același decret. Ca urmare, prin aceeași sentință, s-a dispus ca Notariatul de Stat al județului Arad să rectifice coala C.F. nr. 14430 Arad, în sensul radierii mențiunii privind constituirea dreptului de proprietate al statului asupra imobilului în litigiu cu titlu de naționalizare și să înscrie în cartea funciară dreptul de proprietate al reclamantului, în calitate de unic moștenitor al defuncților proprietari.

Tribunalul Arad, prin decizia civilă nr. 571 din 24 mai 1994, a respins apelul declarat de pârâta Regia Autonomă de Localuri și Locuințe Arad împotriva sentinței menționate.

Prin decizia nr. 3117 din 15 decembrie 1995, Curtea Supremă de Justiție, secția civilă, a admis recursul în anulare declarat de procurorul general și, casând cele două hotărâri pronunțate în cauză, a respins acțiunea formulată de N.Z. împotriva Consiliului Local Arad și Regiei Autonome de Localuri și Locuințe Arad.

În motivarea acestei decizii, s-a învederat că instanțele de fond și de apel și-au depășit atribuțiile avute, respectiv, de a aplica dispozițiile legale, iar nu de a le modifica, deoarece, soluționând acțiunea în revendicare, i-au constituit reclamantului un drept de proprietate, stingându-l pe cel al statului, ceea ce constituie o modificare a anexelor Decretului nr. 92/1950, care, conform art. I alin. (4) fac parte integrantă din acesta.

N.Z. a sesizat Curtea Europeană a Drepturilor Omului.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului, prin sentința din 26 noiembrie 2002, a constatat că, pronunțând decizia nr. 3117 din 15 decembrie 1995, Curtea Supremă de Justiție, secția civilă a renegat, prin aplicarea dispozițiilor art. 330 C. proc. civ., principiul securității raporturilor juridice și, implicit, dreptul reclamantului la un proces echitabil în sensul art. 6 paragraful 1 al Convenției.

S-a considerat, de asemenea, că excluderea de către Curtea Supremă de Justiție a acțiunii în revendicare a reclamantului din competența instanțelor este contrară dreptului de acces la un tribunal, garantat de art. 6 paragraful 1 din Convenție.

În fine, s-a apreciat că reclamantul a suferit în mod incontestabil un prejudiciu moral datorită violării art. 6 paragraf 1 din Convenție și art. 1 al Protocolului nr. 1 din Convenție.

Conchizând, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a decis:

- inadmisibilitatea plângerii cu privire la apartamentele nr. 1-4 din imobil, pe motiv că reclamantul le-a vândut la data de 31 iulie 1996;

- admisibilitatea plângerii cu privire la apartamentul nr. 5, locuit de reclamant, pe motiv că este revendicat în continuare de Regia Autonomă de Localuri și Locuințe Arad.

S-a mai constatat violarea art. 6 paragr.1 al Convenției, datorită lipsei unui proces echitabil și refuzului dreptului la acces la un tribunal, precum și încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenției.

Totodată, statul român a fost obligat să achite reclamantului, în termen de 3 luni, suma de 5.000 euro cu titlu de daune morale, precum și suma de 400 euro reprezentând taxe și cheltuieli de judecată.

Ca urmare, Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție, invocând prevederile art. 330 pct. 4 C. proc. civ. și ale art. II alin. (3) din O.U.G. nr. 58/2003, a declarat un nou recurs în anulare, prin care a vizat decizia nr. 3117 din 15 decembrie 1995 a Curții Supreme de Justiție, secția civilă.

S-a relevat, în acest sens, că decizia atacată este în vădită contradicție cu prevederile Convenției pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, ratificată de România prin Legea nr. 30 din 18 mai 1994, deoarece au fost încălcate dispozițiile din această Convenție, referitoare la dreptul de acces la o instanță de judecată care să respecte principiul securității raporturilor juridice, precum și la dreptul reclamantului de a i se respecta proprietatea asupra imobilului, astfel cum îi fusese recunoscut printr-o hotărâre intrată în puterea lucrului judecat.

În concluzie, s-a cerut casarea deciziei atacate și admiterea în parte a acțiunii, în sensul înscrierii în cartea funciară a dreptului de proprietate al reclamantului asupra apartamentului nr. 5 din imobilul moștenit de la părinții săi.

Recursul în anulare este fondat, în sensul celor ce urmează:

Din examinarea actelor dosarului rezultă că, prin contractul de vânzare-cumpărare din 30 septembrie 1936, N.A. și N.R. au cumpărat imobilul înscris în C.F. nr. 14430 Arad cu nr. Top.878/2-879/b1, situat în Arad, strada Voltaire nr. 2, format din 5 apartamente.

În anul 1967, invocându-se prevederile Decretului nr. 92/1950, imobilul a fost naționalizat, soții N. fiind lăsați să locuiască în unul din apartamente.

În anul 1975, reclamantul N.Z., unic moștenitor al părinților săi N.A. și N.R., în calitate de locatar al apartamentului nr. 5 din imobil, a cumpărat acel apartament de la stat.

În anul 1993, în calitatea sa de unic moștenitor, reclamantul a introdus acțiune prin care a solicitat să se constate nulitatea naționalizării casei părinților săi, susținând că imobilul a fost naționalizat, deși, părinții săi, fiind pensionari, erau exceptați de la aplicarea prevederilor Decretului nr. 92/1950.

Așa cum s-a arătat, Judecătoria Arad, prin sentința civilă nr. 10189 din 23 noiembrie 1993, a admis acțiunea, a constatat calitatea reclamantului de unic moștenitor legal al defuncților N.A. și N.R., precum și că imobilul rămas în urma acestora nu intră sub incidența dispozițiilor de naționalizare ale Decretului nr. 92/1950, dispunând să fie înscris în cartea funciară dreptul de proprietate al reclamantului asupra imobilului respectiv.

Această sentință a rămas definitivă, în urma respingerii apelului declarat de pârâta Regia Autonomă de Localuri și Locuințe Arad, prin decizia civilă nr. 571 din 24 mai 1994 a Tribunalului Arad.

Prin decizia nr. 3117 din 15 decembrie 1995, Curtea Supremă de Justiție, secția civilă, a admis recursul în anulare declarat de procurorul general, casând cele două hotărâri menționate.

La data de 31 iulie 1996, reclamantul, care figura ca proprietar în cartea funciară, a vândut patru din cele 5 apartamente (de la nr. 1 la nr. 4) soților S.Gh. și S.S., dreptul de proprietate al acestora fiind înscris în cartea funciară la data de 1 august 1996.

După mai multe cicluri procesuale, Judecătoria Arad, prin sentința civilă nr. 4393 din 5 iulie 2001, a respins acțiunea civilă exercitată de reclamantul. Consiliul Local al municipiului Arad, împotriva pârâților S.Gh., S.S. și N.Z., pentru constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare intervenit între aceștia și de rectificare a cărții funciare, motivându-se că pârâții au fost de bună credință la încheierea contractului respectiv.

Apelurile declarate de reclamantul Consiliul Local al municipiului Arad și intervenienții D.Ș. și D.J., împotriva acestei sentințe, au fost respinse prin decizia civilă nr. 137 din 31 noiembrie 2001 a Tribunalului Arad.

Ulterior, prin sentința din 26 noiembrie 2002, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat, așa cum s-a mai relevat, că, prin decizia nr. 3117 din 15 decembrie 1995 a Curții Supreme de Justiție, secția civilă s-a încălcat principiul securității raporturilor juridice și dreptul reclamantului la un proces echitabil, în sensul art. 6 paragr.1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale.

Așa fiind, față de dispozițiile art. 46 alin. (1) din Convenție, prin care statele membre ale Consiliului Europei s-au angajat „să se conformeze hotărârilor definitive ale Curții în litigiile în care ele sunt părți”, nerespectarea acestora constituind, potrivit art. 3 și 8 din Statutul Consiliului Europei, o încălcare gravă, ce poate duce la încetarea calității de membru al Consiliului Europei, urmează ca, în conformitate cu art. 330 pct. 4 C. proc. civ., să se dispună admiterea noului recurs în anulare și să fie casată decizia atacată.

Pe cale de consecință, primul recurs în anulare va fi respins, impunându-se menținerea în totalitate a celor două hotărâri desființate prin decizia atacată, astfel ca raporturile juridice firești, decurgând din recunoașterea dreptului de proprietate a reclamantului, în calitate de unic moștenitor al proprietarilor deposedați abuziv prin Decretul nr. 92/1950, să fie restabilite în totalitate asupra întregului imobil ce a făcut obiectul litigiului, legitimându-se, în acest mod, și vânzarea de către el a celor patru apartamente din imobilul respectiv.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul în anulare declarat de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție.

Casează decizia nr. 3117 din 15 decembrie 1995 a Curții Supreme de Justiție, secția civilă.

Respinge recursul în anulare declarat de procurorul general împotriva sentinței civile nr. 10189 din 23 noiembrie 1993 a Judecătoriei Arad și deciziei civile nr. 571 din 24 mai 1994 a Tribunalului Arad.

Pronunțată, în ședință publică, azi, 26 ianuarie 2004.