Judge's claim for management allowance rejected over missing statutory seniority.

Şedinţa publică din data de 24 septembrie 2019

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Obiectul acţiunii

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal la data de 01.04.2016, A. a chemat în judecată pe pârâţii Ministerul Justiţiei, Curtea de Apel Galaţi şi Tribunalul Galaţi, solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunţa să fie obligat pârâtul Ministerul Justiţiei la emiterea unui ordin de încadrare în grila de salarizare care să cuprindă şi acordarea indemnizaţiei de conducere aferentă funcţiei de preşedinte de judecătorie la Judecătoria Lieşti, judeţul Galaţi, precum şi celelalte drepturi de natură salarială ce rezultă din acordarea acestei indemnizaţii de conducere, pentru perioadele 01.07.2013-01.04.2014, 01.10.2014-prezent (până la încetarea desemnării reclamantului în această funcţie), precum şi obligarea pârâţilor la acordarea diferenţelor salariale pentru perioadele 01.07.2013-01.04.2014 şi începând cu 01.10.2014 până în prezent, sume actualizate cu indicele de inflaţie, plus dobânda legală de la datele scadente şi până la plata efectivă şi integrală a acestora şi obligarea pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată.

2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa nr. 3611 din 17 noiembrie 2016 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal s-a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive invocată de pârâta Curtea de Apel Galaţi.

A fost respinsă cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâta Curtea de Apel Galaţi, ca privind o persoană lipsită de calitate procesuală pasivă.

S-a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Justiţiei şi Tribunalul Galaţi, ca nefondată.

3. Recursul

Împotriva acestei sentinţe a formulat recurs reclamantul A., care a considerat că hotărârea pronunţată este nelegală şi netemeinică, având la bază o interpretare şi aplicare greşită a dispoziţiilor legale, caz de casare reglementat de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Recurentul- reclamant a criticat soluţia dispusă în ceea ce priveşte excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei Curtea de Apel Galaţi, apreciind că instanţa fondului a făcut o greşită aplicare a dispoziţiilor art. 43 alin. (2) şi art. 44 din Legea nr. 303/2004, preşedintele curţii de apel, în calitate de ordonator secundar de credite, exercitând atribuţii de coordonare a instanţelor din circumscripţie.

Referitor la fondul cauzei, s-a arătat că lipsa unui temei de drept în legislaţia naţională nu presupune existenţa unei interdicţii în acordarea indemnizaţiei de conducere, în condiţiile în care desemnarea unor atribuţii suplimentare către un judecător nu poate privi exercitarea funcţiei de preşedinte a unei instanţe.

Recurentul- reclamant a invocat dispoziţiile art. 1, 2 şi 3 din O.U.G. nr. 137/2000, apreciind că nu a fost respectat principiul egalităţii şi nediscriminării în cadrul relaţiilor de muncă pentru toţi salariaţii aflaţi în aceeaşi situaţie juridică.

Totodată s-a mai invocat, prin motivele de recurs, încălcarea prevederilor art. 14 din Convenţia E.D.O., în interpretarea dată de Curte în cauza Marks contra Belgiei şi Driha contra României, privind diferenţa de tratament intre persoane din aceleaşi categorii profesionale, aflate în situaţii comparabile, Directivele Consiliului nr. 200/43/CE/19 iulie 2000 şi nr. 2000/78/CE/2 decembrie 2000 privind egalitatea de tratament, precum şi dispoziţiile art. 5 din Codul Muncii.

In raport cu aceste norme de drept s-a arătat că diferenţa de acordare a indemnizaţiilor de conducere nu este justificată exclusiv pe considerentul delegării sau numirii, iar statul este obligat să ia măsurile necesare de acoperire a situaţiilor cum este cea din speţa de faţă, în care niciun judecător nu îndeplineşte condiţiile impuse pentru ocuparea funcţiei.

Pentru aceste motive s-a solicitat admiterea recursului, casarea sentinţei atacate şi, în rejudecare, admiterea acţiunii.

Totodată, prin cererea de recurs s-a solicitat şi sesizarea, în temeiul dispoziţiilor 519 din C. proc. civ., a Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, cu următoarea problemă de drept:

"dacă un judecător care nu îndeplineşte condiţiile prevăzute de HCSM nr. 193/2006 pentru a fi numit sau delegat în această funcţie, fiind desemnat să îndeplinească atribuţiile specifice fucţiei de preşedinte al unui judecătorii este îndreptăţit la acordarea indemnizaţiei de conducere aferentă funcţiei de preşedinte de judecătorie, precum şi celelalte drepturi de natură salarială ce rezultă din acordarea aceste idemnizaţii de conducere".

Prin notele de şedinţă depuse la data de 22 august 2019, recurentul- reclamant a invocat dispoziţiile art. 15 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă nr. 27/2006 privind acordarea indemnizaţiei de conducere judecătorului numit temporar într-o funcţie de conducere in situaţia in care titularul funcţiei lipseşte din instituţie mai mult de 30 de zile. Totodată, au fost invocate prevederile art. 7 din Decretul nr. 212/31 octombrie 1974 pentru ratificarea Pactului internaţional cu privire la drepturile economice sociale şi culturale şi Pactului internaţional cu privire la drepturile civile şi politice.

4. Apărările intimatului

Prin întâmpinarea depusă la data de 10 martie 2017, intimata pârâtă Curtea de Apel Galaţi a solicitat respingerea recursului ca nefondat, apreciindu-se că în mod corect instanţa de fond a reţinut că obligaţia de plată şi calcul a drepturilor salariale pentru un judecător care funcţionează în cadrul judecătoriei nu aparţine curţii de apel.

Pe fondul cauzei s-a arătat că hotărârea atacată este în concordanţă cu prevederile art. 48 alin. (1), (50) alin. (1) şi 57 alin. (2) şi (4) din Legea nr. 303/2004 precum şi cu dispoziţiile art. 14-17 din Hotărârea Consiliului Superior al Magistraturii nr. 193/9 martie 2006.

Prin întâmpinarea depusă la data de 17 martie 2017, pârâtul Tribunalul Galaţi a solicitat, de asemenea, respingerea recursului ca nefondat, pentru aceleaşi apărări formulate şi în faţa primei instanţe.

Pârâtul Ministerul Justiţiei, prin întâmpinarea depusă la data de 30 martie 2017, a solicitat respingerea recursului şi menţinerea sentinţei atacate.

5. Procedura în faţa instanţei de recurs

Prin rezoluţia completului învestit cu soluţionarea dosarului din data de 22 octombrie 2018, a fost fixat termen de judecată pe fond a recursului la data de 24 septembrie 2019, faţă de Hotărârea Colegiului de Conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 106 din 20 septembrie 2018, prin care s-a luat act de Hotărârea Plenului Judecătorilor secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, adoptată la data de 13 septembrie 2018, în sensul că procedura de filtrare a recursurilor reglementată prin dispoziţiile art. 493 din C. proc. civ. este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ şi fiscal.

6. Considerentele şi soluţia Înaltei Curţi

6.1. Examinând cu prioritate în condiţiile art. 519 din C. proc. civ., cererea de sesizare a Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, Înalta Curte reţine că, potrivit art. 519 din C. proc. civ., " Dacă, în cursul judecăţii, un complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului, învestit cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă, constatând că o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei respective, este nouă şi asupra acesteia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat şi nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, va putea solicita Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să pronunţe o hotărâre prin care să se dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată".

Din cuprinsul acestor prevederi legale rezultă următoarele condiţii de admisibilitate a sesizării:

- existenţa unei chestiuni de drept; problema pusă în discuţie trebuie să fie una veritabilă, susceptibilă să dea naştere unor interpretări diferite;

- chestiunea de drept să fie ridicată în cursul judecăţii în faţa unui complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului, învestit cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă;

- chestiunea de drept să fie esenţială, în sensul că de lămurirea ei să depinsă soluţionarea pe fond a cauzei; noţiunea de "soluţionare pe fond" trebuie înţeleasă în sens larg, incluzând nu numai problemele de drept material ci şi pe cele de drept procesual, cu condiţia ca de rezolvarea acestora să depindă soluţionarea pe fond a cauzei;

- chestiunea de drept să fie nouă, respectiv să nu facă obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare iar Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să nu fi statuat deja asupra problemei de drept printr-o hotărâre obligatorie pentru toate instanţele (intră în această categorie hotărârile pronunţate într-un recurs în interesul legii şi hotărârile preliminare).

Recurentul-reclamant solicită învestirea Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept pentru a stabili dacă un judecător care nu îndeplineşte condiţiile prevăzute de HCSM nr. 193/2006 pentru a fi numit sau delegat în această funcţie, fiind desemnat să îndeplinească atribuţiile specifice fucţiei de preşedinte al unui judecătorii este îndreptăţit la acordarea indemnizaţiei de conducere aferentă funcţiei de preşedinte de judecătorie, precum şi la celelalte drepturi de natură salarială ce rezultă din acordarea aceste idemnizaţii de conducere.

Înalta Curte apreciază că, prin cererea formulată, recurentul - reclamant nu pune în discuţie o veritabilă problemă de drept, susceptibilă de interpretări juridice diferite, ci urmăreşte, în realitate, obţinerea unei soluţii pe fondul cauzei deduse judecăţii, realizarea unui raţionament judiciar care este atributul instanţei învestite cu judecarea litigiului şi care reprezintă cea mai importantă componentă a activităţii de judecată, a cărei dezlegare este nepermisă pe calea prevăzută de art. 519 din C. proc. civ.

Astfel, în practica Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept s-a reţinut că obiectul procedurii prevăzute de aceste dispoziţii legale constă în interpretarea de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a unor norme de drept determinate, lacunare sau neclare.

Or, în prezenta speţă nu a fost indicată norma de drept neclară, sesizarea fiind lipsită de conţinut şi, ca atare, instanţa constată că nu este îndeplinită prima condiţie de admisibilitate impusă de dispoziţiile art. 519 din C. proc. civ., motiv pentru care va respinge cererea de sesizare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept adresată de recurentul - reclamant A..

6.2. Examinând sentinţa atacată prin prisma criticilor ce i-au fost aduse şi raportat la prevederile legale incidente din materia supusă verificării, Înalta Curte constată că recursul este nefondat în considerarea celor în continuare arătate.

În fapt, reclamantul, judecător A., a participat la concursul de admitere în magistratură în anul 2012 şi a fost numit în funcţia de judecător la Judecătoria Lieşti prin Decretul nr. 837/07.12.2012 publicat în M.O. nr. 834/11.12.2012, începând activitatea de la data publicării decretului, respectiv la data de 11.12.2012.

In condiţiile în care la vacantarea postului de preşedinte al Judecătoriei Lieşti, niciunul dintre judecătorii instanţei nu îndeplinea condiţia de vechime de 5 ani pentru ocuparea postului prin concurs sau prin delegare, conform Ordinului de serviciu nr. 1/17 ianuarie 2013 (emis de fostul preşedinte al Judecătoriei Lieşti), funcţia de preşedinte a fost îndeplinită de judecător A., iar în anul 2014, conform ordinului nr. 2/2014, semnat de domnul judecător A., fără a exista o decizie emisă de preşedintele Curţii de Apel Galaţi sau al Tribunalului Galaţi.

Ulterior, ca urmare a unei recomandări din raportul Inspecţiei Judiciare întocmit în anul 2014, preşedintele Tribunalului Galaţi a emis deciziile nr. 28/09.01.2015 şi nr. 3/13.01.2016, prin care judecătorul A. a fost desemnat să îndeplinească atribuţii specifice funcţiei de preşedinte al Judecătoriei Lieşti.

In drept, sunt incidente dispoziţiile din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, respectiv art. 43 alin. (1), potrivit căruia "Fiecare instanţă judecătorească este condusă de un preşedinte care exercită atribuţiile manageriale în scopul organizării eficiente a activităţii acesteia." şi art. 47, potrivit căruia "Preşedinţii instanţelor desemnează judecătorii care urmează să îndeplinească, potrivit legii, şi alte atribuţii decât cele privind activitatea de judecată."

În temeiul art. 48 alin. (1) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor "Numirea în funcţiile de preşedinte şi vicepreşedinte la judecătorii, tribunale, tribunale specializate şi curţi de apel se face numai prin concurs sau examen organizat, ori de câte ori este necesar, de Consiliul Superior al Magistraturii, prin Institutul Naţional al Magistraturii."

- şi art. 50 alin. (1) din aceeaşi lege "Pentru numirea în funcţii de conducere, sunt necesare următoarele condiţii minime de vechime: a) pentru funcţia de preşedinte şi vicepreşedinte de judecătorie, prim-procuror al parchetului de pe lângă judecătorie şi adjunct al acestuia, o vechime de 5 ani în funcţia de judecător sau procuror", delegarea în funcţii de conducere fiind reglementată în aceleaşi condiţii, potrivit art. 57 alin. (4) din aceeaşi lege.

O primă critică cuprinsă în motivele de recurs vizează modul în care prima instanţă a soluţionat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive invocată de Curtea de Apel Galaţi, apreciind recurentul reclamant că preşedintele Curţii de Apel, în calitate de ordonator secundar de credite, are calitate procesuală pasivă în cauză, în temeiul dispoziţiilor art. 43 alin. (2) şi art. 44 din Legea nr. 304/2004.

Cu privire la acest aspect, Înalta Curte reţine că dispoziţiile invocate nu justifică reţinea calităţii procesuale pasive a curţii de apel, întrucât este dedus judecăţii un raport juridic ivit intre reclamant şi Ministerul Justiţiei, pentru primul capăt de cerere, şi între reclamant (judecător în cadrul judecătoriei) şi Tribunalul Galaţi pentru capătul de cerere privind acordarea diferenţelor salariale.

Având în vedere calitatea de ordonator de credite a preşedintelui tribunalului, reclamantul nu poate justifica chemarea în judecată a curţii de apel în calitate de ordonator secundar, nici ca o garanţie a executării obligaţiei de plată ce revine instituţiei cu care este stabilit raportul de serviciu. (decizia nr. 13/2016, pronunţată în recurs în interesul legii).

Prin urmare, Înalta Curte reţine caracterul nefondat al motivului de recurs formulat de reclamant în privinţa criticilor vizând soluţia dată asupra excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a Curţii de Apel Galaţi.

Examinând legalitatea sentinţei prin prisma motivului prevăzut în art. 488 alin. (1 pct. 8 C. proc. civ.) sub aspectul soluţionării fondului cauzei, Înalta Curte constată că recurentul a invocat greşita aplicare a dispoziţiilor art. 1,2 şi 3 din O.U.G. nr. 137/2000, a art. 14 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi a art. 5 din Codul Muncii, raportat la jurisprudenţa CJUE.

In acord cu soluţia pronunţată de instanţa de fond, ale cărei argumente Înalta Curte şi le însuşeşte în totalitate, se constată că în controlul de legalitate efectuat asupra refuzului nejustificat de emitere a ordinului de încadrare, instanţa de contencios administrativ nu are competenţa să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii, şi să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative, astfel cum a stabilit Curtea Constituţională prin Decizia nr. 1325/2008 referitoare la prevederile Ordonanţei Guvernului nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare

Or, în speţă, prin deciziile emise de preşedintele tribunalului s-a dispus desemnarea domnului judecător de a îndeplini atribuţii specifice funcţiei de preşedinte al Judecătoriei Lişeşti şi în aceleaşi condiţii a fost desemnat un alt judecător de a îndeplini aceleaşi atribuţii în caz de imposibilitate temporară de exercitare a atribuţiilor de către reclamant.

Reţine Înalta Curte că funcţia de preşedinte de judecătorie se poate ocupa potrivit dispoziţiilor art. 48 alin. (1) din Legea nr. 303/2004, prin concurs, sau, prin excepţie, potrivit dispoziţiilor a art. 57 alin. (4) din aceeaşi lege, prin delegare dispusă de Consiliul Superior al Magistraturii, doar îndeplinind cerinţele de vechime corespunzătoare, iar indemnizaţia de conducere se acordă doar persoanei numite în aceste condiţii.

Raportat la aceste considerente, în speţă nu este vorba despre o ocupare, în condiţiile mai sus arătate a funcţiei de conducere, ci de desemnarea unui judecător de a îndeplini şi alte atribuţii decât cele privind activitatea de judecată, în temeiul dispoziţiilor art. 47 din Legea 304/2004.

Pentru aceste motive nu se poate reţine un refuz nejustificat din partea pârâtului Ministerul Justiţie de a acorda indemnizaţia de conducere, întrucât nu există un temei legal pentru acordarea acesteia în favoarea reclamantului.

Jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, reprezentată de cauzele Marks contra Belgiei şi Driha contra României, nu pot fi reţinute în prezenţa speţă, neavând legătura cu cauza, cum nici Directivele Consiliului nr. 200/43/CE/19 iulie 2000 şi nr. 2000/78/CE/2 decembrie 2000 care se referă la criterii de apartenenţă religioasă sau convingeri, handicap, vârstă, orientare sexuală, respectiv origine etnică şi nici prevederile art. 7 din Decretul nr. 212/31 octombrie 1974 pentru ratificarea Pactului internaţional cu privire la drepturile economice sociale şi culturale şi Pactului internaţional cu privire la drepturile civile şi politice.

Art. 14 din Convenţie interzice diferenţa de tratament atunci când se induc distincţii între situaţii analoage sau comparabile fără ca acestea să se bazeze pe o justificare rezonabilă şi obiectivă, or, asa cum s-a arătat, nu există această situaţie comparabilă, câtă vreme ipoteza care a generat prezentul litigiu a reprezentat-o împrejurarea că niciunul dintre judecătorii care funcţionau în cadrul instanţei nu îndeplinea condiţia cerută de lege pentru a fi delegat în funcţia de preşedinte, şi anume aceea de vechime, luându-se măsura desemnării reclamantului de a îndeplini o serie de atribuţii care, în mod normal, intrau în atribuţiile preşedintelui de instanţă.

În egală măsură, se constată că dispoziţiile art. 15 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă nr. 27/29 martie 2006 privind acordarea indemnizaţiei de conducere judecătorului numit temporar într-o funcţie de conducere în situaţia în care titularul funcţiei lipseşte din instituţie mai mult de 30 de zile, reglementează o altă ipoteză decât cea reţinută in cauza de faţă, în care, aşa cum reiese din cele menţionate anterior, pentru perioada analizată nu a intervenit o numire temporară sau o delegare în funcţia de conducere.

Mai reţine instanţa de control judiciar că nici dispoziţiile art. 5 şi art. 159 din Codul Muncii nu pot constitui temei pentru acordarea indemnizaţiei de conducere, care se acordă doar în condiţiile legislaţiei speciale privind salarizarea personalului din justiţie.

6.2.2 Temeiul legal al soluţiei adoptate

Constatând că sentinţa recurată este legală şi temeinică şi că nu există motive care să atragă casarea sau modificarea acesteia, în conformitate cu prevederile art. 496 teza a II - a C. proc. civ. şi art. 20 din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge cererea de sesizare a Inaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, formulată de recurentul - reclamant A., ca inadmisibilă.

Respinge recursul declarat de recurentul - reclamant A. împotriva sentinţei civile nr. 3611 din 17 noiembrie 2016 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 24 septembrie 2019.