Inadmissibility of appeal against irrevocable appellate judgment on judicial disciplinary dismissal resolution

Şedinţa publică din data de 24 septembrie 2019

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Obiectul acţiunii

Prin acţiunea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII a contencios administrativ şi fiscal la data de 04.02.2016, reclamanta A. a formulat contestaţie împotriva Rezoluţiei nr. x/2015 din data de 15.12.2015 a Inspecţiei Judiciare, solicitând desfiinţarea acesteia şi trimiterea dosarului pentru continuarea procedurii disciplinare.

Prin rezoluţia atacată s-a dispus clasarea sesizării reclamantei, în temeiul art. 45 alin. (4) lit. b) din Legea nr. 317/2004, pentru lipsa indiciilor privind săvârşirea unei abateri disciplinare.

2. Hotărârea Curţii de Apel

Prin sentinţa civilă nr. 3838 din 02 decembrie 2016 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal s-a respins cererea formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâta Inspecţia Judiciară, ca nefondată.

3. Recursul exercitat în cauză

Împotriva sentinţei civile nr. 3838 din 02 decembrie 2016 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal reclamanta a declarat recurs, nemotivat.

Recurenta - reclamantă a formulat cerere de ajutor public judiciar sub forma scutirii de la plata taxei judiciare de timbru şi sub forma desemnării unui avocat pentru redactarea motivelor de recurs.

Prin încheierea din data de 10 iunie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII a contencios administrativ şi fiscal în dosarul nr. x/2019 a fost încuviinţată cererea de ajutor public judiciar formulată de reclamantă, fiind desemnat apărător din cadrul Baroului Bucureşti.

Intimata-pârâtă Inspecţia Judiciară nu a depus întâmpinare.

4. Procedura de soluţionare a recursului.

Prin rezoluţia din data de 22 octombrie 2018, completul învestit cu soluţionarea dosarului a fixat termen de judecată pe fond a recursului la data de 24 septembrie 2019, faţă de Hotărârea Colegiului de Conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 106 din 20 septembrie 2018, prin care s-a luat act de Hotărârea Plenului Judecătorilor secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, adoptată la data de 13 septembrie 2018, în sensul că procedura de filtrare a recursurilor reglementată prin dispoziţiile art. 493 din C. proc. civ. este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ şi fiscal.

5. Hotărârea şi considerentele Înaltei Curţi

Examinând sentinţa atacată raportat la prevederile legale incidente din materia supusă verificării, Înalta Curte reţine că recursul este inadmisibil, în considerarea celor în continuare arătate.

Principiul legalităţii căilor de atac este consacrat în art. 129 din Constituţia României, potrivit căruia căile de atac împotriva hotărârilor judecătoreşti pot fi exercitate în condiţiile legii.

Legalitatea căilor de atac presupune faptul că o hotărâre judecătorească nu poate fi supusă decât căilor de atac prevăzute de lege, nefiind permisă altor mijloace procedurale în scopul de a se obţine reformarea sau retractarea unei hotărâri judecătoreşti.

Prin dispoziţiile art. 457 alin. (1) C. proc. civ., legiuitorul a stabilit că hotărârea judecătorească este supusă numai căilor de atac prevăzute de lege, în condiţiile şi termenele stabilite de aceasta, indiferent de menţiunile din dispozitivul ei.

Prin urmare, revine persoanei interesate obligaţia de a sesiza jurisdicţia competentă, în condiţiile legii procesuale, aceeaşi pentru subiectele de drept aflate în situaţii identice.

În speţă, recurenta -reclamantă a învestit instanţa de contencios administrativ cu o acţiune vizând, examinarea legalităţii unei rezoluţii de clasare a sesizării disciplinare pe care a formulat-o privind judecătorii care au intrat în compunerea completului de judecată învestit cu soluţionarea dosarului nr. x/2012 aflat pe rolul Curţii de Apel Ploieşti.

Prin rezoluţia nr. x/2015/15.12.2015 contestată de reclamantă, inspectorul judiciar a dispus, în temeiul prevederilor art. 45 alin. (4) lit. b) din Legea nr. 317/2004, clasarea sesizării reclamantei nefiind identificate elemente care să constituie indicii privind săvârşirea de către judecătorii reclamaţi a uneia dintre abaterile disciplinare prevăzute la art. 99 din Legea nr. 303/2004.

Potrivit dispoziţiilor art. 45 alin. (4) lit. b) din Legea nr. 317/2004, în forma în vigoare la data sesizării instanţei, rezoluţia de clasare dispusă în urma efectuării verificărilor prealabile efectuate de Inspecţia Judiciară din oficiu sau la sesizarea persoanei interesate şi în cadrul căreia se constată că nu există indiciile săvârşirii unei abateri disciplinare, era definitivă.

Înalta Curte mai reţine că, prin Decizia Curţii Constituţionale a României nr. 397 din 3 iulie 2014, publicată în Monitorul Oficial nr. 529 din 16 iulie 2014, s-a constatat că sintagma "rezoluţia de clasare este definitivă" din cuprinsul art. 47 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 317/2004 este neconstituţională în ipoteza prevăzută de art. 45 alin. (4) lit. b) din aceeaşi lege.

În considerentele deciziei sus-citate, instanţa constituţională a arătat că, potrivit art. 6 alin. (1) din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil a cauzei sale, de către o instanţă independentă şi imparţială, care va hotărî asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil.

Astfel, instanţa de recurs constată că în cazul rezoluţiei de clasare a sesizării s-a declarat neconstituţionalitatea sintagmei "rezoluţia de clasare este definitivă", reţinându-se că partea este lipsită de accesul la o instanţă judecătorească, însă textul de lege nu a fost modificat şi pus în acord cu cele statuate de instanţa de control constituţional.

În lipsa unei reglementări care să pună legea în acord cu decizia Curţii Constituţionale, Înalta Curte reţine că devine aplicabil principiul prevăzut de art. 5 alin. (3) din C. proc. civ., referitor la judecarea pricinilor potrivit dispoziţiilor edictate pentru instituţia juridică cea mai asemănătoare, în speţă, a regimului juridic aplicabil acţiunii exercitate împotriva rezoluţiei de respingere a sesizării, conform art. 47 alin. (5) - (7) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii.

Or, potrivit art. 47 alin. (5) din Legea nr. 317/2004 în forma în vigoare la data sesizării: rezoluţia de respingere a sesizării prevăzută la alin. (1) lit. c) şi alin. (4) poate fi contestată de persoana care a formulat sesizarea la secţia de contencios administrativ şi fiscal a Curţii de Apel Bucureşti, în termen de 15 zile de la comunicare, fără îndeplinirea unei proceduri prealabile.

Conform alin. (7) al art. 47 din aceeaşi lege: Hotărârea secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Curţii de Apel Bucureşti este irevocabilă. (definitivă, potrivit corelării cu Legea nr. 76/2012 de punere în aplicare a C. proc. civ.).

În realizarea rolului constituţional ce revine instanţei supreme de a asigura interpretarea şi aplicarea unitară a legii, în primul rând prin promovarea unei jurisprudenţe unitare, ca modalitate de respectare a principiului securităţii juridice, prevăzut implicit în totalitatea articolelor Convenţiei Europene a Drepturilor Omului şi care constituie unul din elementele fundamentale ale statului de drept (CEDO, Decizia din 6 decembrie 2007, cererea nr. x/05, Beian împotriva României, §39), Înalta Curte s-a pronunţat în acelaşi sens în şedinţa din 9 octombrie 2017 a Plenului secţiei de contencios administrativ şi fiscal, fiind adoptată soluţia de unificare a practicii judiciare, în sensul că: "în ipoteza în care contestaţia formulată împotriva rezoluţiei de clasare a sesizării (..) în temeiul dispoziţiilor art. 45 alin. (4) lit. b) din Legea nr. 317/2004 a fost soluţionată pe fond de prima instanţă prin prisma dispoziţiilor de procedură din Legea nr. 317/2004, recursul este inadmisibil."

Având în vedere cele de mai sus redate, în condiţiile in care recurenta a formulat recurs împotriva unei sentinţe care în conformitate cu dispoziţiile Legii nr. 317/2004 este definitivă, se constată că recursul formulat este inadmisibil.

Chiar dacă instanţa a cărei hotărâre a fost recurată a menţionat în dispozitivul sentinţei că aceasta se poate ataca cu recurs, Înalta Curte subliniază că principiul legalităţii căilor de atac, statuat în art. 129 din Constituţia României şi consacrat în C. proc. civ. de dispoziţiile art. 457 alin. (1) şi (2) din C. proc. civ., exclude examinarea în fond a unei cereri sau căi de atac exercitate în alte situaţii şi în alte condiţii decât cele determinate de dreptul intern prin legea procesuală, indiferent de menţiunile din dispozitivul ei.

Or, potrivit art. 47 alin. (7) din legea nr. 317/2004, în forma in vigoare la momentul sesizării instanţei, hotărârea prin care curtea de apel soluţionează contestaţia împotriva rezoluţiei de clasare a sesizării disciplinare nu este susceptibilă a fi atacată cu recurs.

Conform dispoziţiilor art. 19 alin. (1) din O.U.G. nr. 51/2008, în condiţiile în care nu se poate reţine o exercitare abuzivă a căii de atac, cheltuielile avansate, reprezentând onorariul apărătorului din oficiu, vor rămâne în sarcina statului

6. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru considerentele arătate, în temeiul dispoziţiilor art. 457 alin. (1) şi art. 496 alin. (1) C. proc. civ., instanţa de control judiciar urmează să respingă recursul, ca inadmisibil.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva sentinţei nr. 3838 din 02 decembrie 2016 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca inadmisibil.

În temeiul art. 19 alin. (1) din O.U.G. nr. 51/2008, cheltuielile de judecată în cuantum de 400 de RON, reprezentând onorariul avocatului din oficiu pentru recurenta - reclamantă, se vor avansa din fondurile Ministerului Justiţiei

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 24 septembrie 2019.