Tax assessment validity for disputed territory: non-retroactivity of new fiscal procedure rules and good faith reliance on conflicting land registry entries

Şedinţa publică din data de 7 septembrie 2020

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul litigiului dedus judecăţii

Prin acţiunea înregistrată la data de 15.12.2014, pe rolul Curţii de Apel Constanţa, reclamanta S.C. A. S.R.L. în contradictoriu cu pârâtul Serviciul Public de Impozite şi Taxe Locale Constanţa a învestit instanţa cu acţiunea având ca obiect: în principal, obligarea SPIT să soluţioneze contestaţia formulată împotriva Deciziei de Impunere privind creanţele datorate bugetului local, emise şi înregistrate de Serviciul Public de Impozite şi Taxe Locale Constanţa cu nr. x/11.03.2014, prin care se impune în sarcina sa obligaţia de a achita suma de 2.336.138 RON, cu titlu de creanţe datorate bugetului local Constanţa pentru taxele şi impozitele locale aferente perioadei cuprinse între 2008 - 2014 şi Raportului de Inspecţie fiscală emis şi înregistrat de către Serviciul Public de Impozite şi Taxe Locale Constanţa cu nr. x/11.03.2014, prin care se impune în sarcina sa obligaţia de a achita suma de 2.336.138 RON, cu titlu de creanţe datorate bugetului local Constanţa pentru taxele şi impozitele locale aferente perioadei cuprinse între 2008 - 2014 sub sancţiunea amenzii prevăzută de art. 24 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 conducătorului unităţii; în subsidiar, anularea Deciziei de impunere privind creanţele datorate bugetului local, emise şi înregistrate de Serviciul Public de Impozite şi Taxe Locale Constanţa cu nr. x/11.03.2014 şi a Raportului de Inspecţie fiscală emis şi înregistrat de către Serviciul Public de Impozite şi Taxe Locale Constanţa cu nr. x/11.03.2014.

În temeiul art. 72 - art. 74 C. proc. civ. a formulat cerere de chemare în garanţie a Comunei Agigea prin Primar.

Prin cererea precizatoare depusă la termenul de judecată din 2 aprilie 2015, s-a solicitat în principal obligarea Serviciul Public de Impozite şi Taxe Locale Constanţa să soluţioneze contestaţia formulată împotriva Deciziei de impunere privind creanţele datorate bugetului local, prin care se impune în sarcina reclamantei obligaţia de a achita suma de 2.336.138 RON, cu titlu de creanţe datorate bugetului local Constanţa pentru taxele şi impozitele locale aferente perioadei cuprinse între 2008 - 2014 şi Raportului de inspecţie fiscală emis şi înregistrat de către Serviciul Public de impozite şi Taxe Locale Constanţa cu nr. x/11.03.2014, prin care se impune în sarcina reclamantei obligaţia de a achita suma de 2.336.138 RON, cu titlu de creanţe datorate bugetului local Constanţa pentru taxele şi impozitele locale aferente perioadei cuprinse între 2008 - 2014; în subsidiar, a solicitat anularea Deciziei de impunere privind creanţele datorate bugetului local, emise şi înregistrate de Serviciul Public de Impozite şi Taxe Locale Constanţa cu nr. x/11.03.2014 şi Raportului de inspecţie fiscală emis şi înregistrat de către Serviciu/Public de Impozite şi Taxe Locale Constanţa cu nr. x/11.03.2014. Faţă de cererea de chemare în judecată introductivă, a învederat că renunţă la sintagma de la finalul capătului unu al cererii de chemare în judecată principale, respectiv sancţiunea aplicării amenzii prevăzută la art. 24 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 "conducătorului unităţii", având în vedere modificarea art. 24 din Legea 554/2004 privind contenciosul administrativ prin art. IV, punctul 1 din Legea 138/2014, aplicarea sancţiunii amenzii putând fi făcută de instanţa de executare, în cazul refuzului autorităţii de aducere la îndeplinire a hotărârii judecătoreşti.

Prin cererea completatoare şi precizatoare, reclamanta a renunţat la capătul de cerere privind obligarea Serviciul Public de Impozite şi Taxe Locale Constanţa să soluţioneze contestaţia formulată împotriva Deciziei de impunere privind creanţele datorate bugetului local, emise şi înregistrate de Serviciul Public de Impozite şi Taxe Locale Constanţa cu nr. x/11.03.2014 şi a solicitat anularea Dispoziţiei nr. S 29028/02.04.2015, emisă de pârâtă în soluţionarea contestaţiei formulată pe cale administrativă, şi pe cale de consecinţă, anularea Deciziei de impunere nr. x/11.03.2014 şi a Raportului de inspecţie fiscala nr. x/11.03.2014.

2. Hotărârea primei instanţe

Prin sentinţa nr. 204 din 28 septembrie 2017, Curtea de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a admis acţiunea promovată de reclamanta - S.C. A. S.R.L. în contradictoriu cu pârâtul - Serviciul Public de Impozite şi Taxe Locale Constanţa şi chemata în garanţie - Comuna Agigea - prin Primar având ca obiect contestaţie act administrativ fiscal, astfel cum a fost completată şi precizată, a anulat Dispoziţia S 29028/02.04.2015 emisă de pârâtă, a anulat Decizia de impunere nr. x/11.03.2014 emisă de pârâtă, a anulat Raportul de inspecţie fiscală nr. x/11.03.2014 emis de pârâtă, a respins excepţia inadmisibilităţii cererii de chemare în garanţie, a respins cererea de chemare în garanţie, ca rămasă fără obiect.

3. Calea de atac exercitată

Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs pârâtul Serviciul Public de Impozite, Taxe şi alte Venituri ale Bugetului Local Constanţa, invocând prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

3.1. Recurentul-pârât invocă neincidenţa disp. art. 43 alin. (3) din noul Codul de procedură fiscală şi implicit încălcarea principiului neretroactivităţii legii

Potrivit disp. art. 352 din noul Codul de procedură fiscală, Codul este aplicabil numai prevederilor începute după intrarea sa în vigoare, decizia de impunere contestată a fost emisă la 11.03.2014, iar Dispoziţia de soluţionare a contestaţiei la 02.04.2015, astfel încât actele fiscale în discuţie se supun vechiul Codul de procedură fiscală, având în vedere că plângerea prealabilă a fost formulată în data de 06.06.2014.

Procedura de administrare fiscală a început odată cu emiterea Deciziei de impunere nr. x/11.03.2014 şi a raportului de inspecţie fiscală, fiindu-i aplicabile dispoziţiile de procedură instituite prin vechiul Codul de procedură fiscală.

Art. 43 alin. (3), reţinut de prima instanţă, este prevăzut de noul Codul de procedură fiscală, nu este incident în cauză şi constituie un motiv de nelegalitate a sentinţei recurate.

Instanţa de fond încalcă principiul neretroactivităţii legii deoarece în noul Codul de procedură fiscală sunt înscrise reguli noi ce nu existau reglementate în legea veche, deoarece vechea reglementare permitea impunerea taxelor şi impozitelor locale datorate bugetului Constanţa, chiar şi în situaţia unui conflict de competentă între organele fiscale.

Recurentul-pârât susţine faptul că şi în situaţia în care ar fi incidente prevederile Codului de procedură fiscală din 2016, situaţia reglementată în mod derogatoriu de art. 43 alin. (3) nu ar fi incidentă în cauză.

Art. 43 din Codul de procedură fiscală 2016 reglementează conflictul de competenţă în cazul organelor fiscale locale, însă la data de 01.01.2016 nu mai exista un astfel de conflict de competenţă întrucât prin decizie judecătorească definitivă s-a stabilit cu putere de lucru judecat că pentru bunurile impozabile existente pe raza Portului Constanţa se datorează taxe şi impozite către bugetul Municipiului Constanţa şi nu către bugetul Comunei Agigea.

După hotărârea judecătorească din anul 2011, în mod abuziv şi fără temei, autorităţile locale ale Comunei Agigea au pretins în continuare achitarea taxelor locale către această unitate administrativ-teritorială.

3.2. În ceea e priveşte buna-credinţă, prin raportare la corespondenţa emisă de UAT Agigea de-a lungul perioadei în discuţie, reţinută de prima instanţă, recurentul-pârât susţine că au fost ignorate aspecte deosebit de importante, precum locul plăţii impozitului pe clădirea reprezentând sediul societăţii; terenul închiriat se află în oraşul Constanţa; existenţa deciziei judecătoreşti din anul 2011.

În plus, decizia civilă nr. 201/10.02.2016 pronunţată de Curtea de Apel Galaţi, prin care a fost stabilită în mod definitiv linia de graniţă dintre cele două unităţi administrative, are efect declarativ care echivalează cu faptul că dreptul recunoscut prin hotărâre a preexistat acesteia, hotărârea nefăcând altceva decât să îl constate.

Legislaţia fiscală reglementează calea restituirii sumelor achitate nedatorat organului fiscal, însă intimata-reclamantă nu a depus cerere de restituire la UAT Agigea, deşi a fost înştiinţată încă din data de 21.03.2012 despre obligaţia de a declara bunurile spre impozitare către organele fiscale ale UAT Constanţa.

De asemenea, ca efect al adoptării HCL Constanţa nr. 124/23.06.2014, s-a oferit o nouă posibilitate pentru reglementarea fiscală în sensul scutirii de la plata impozitelor şi taxelor datorate UAT Constanţa pentru perioada 2007-2011, însă nici această procedură nu a fost urmată de către societate.

Instanţa de fond validează opţiunea intimatei-reclamante de a nu se conforma unei situaţii fiscale tranşate prin hotărâri judecătoreşti definitive, echivalând această opţiune cu buna-credinţă.

Instanţa de fond face trimitere şi la o dispoziţie legală ce nu mai era în vigoare la data emiterii actelor fiscale contestate, dar art. 37 din vechiul Codul de procedură fiscală reglementa într-un alt fel chestiunea conflictului de competenţă.

În acest mod, susţine recurentul-pârât, soluţia primei instanţe încalcă prevederile art. 352 din noul Codul de procedură fiscală, art. 37 din vechiul Codul de procedură fiscală, art. 15 alin. (2) din Constituţia României, art. 6 C. civ. şi aplică greşit art. 43 alin. (3) din noul Codul de procedură fiscală.

3.3. Efectele hotărârii de grăniţuire; motivul de nelegalitate ce constă din lipsa actului normativ care să stabilească delimitarea teritorială concretă şi efectuarea formalităţilor necesare în registrele de publicitate

Lipsa actului normativ care să stabilească delimitarea teritorială a fost reţinută în mod greşit de către prima instanţă, ca reprezentând motiv de nelegalitate al actelor fiscale contestate.

Textul din Codul de procedură fiscală referitor la conflictul de competenţă produce efecte strict în materie fiscală şi, prin tranşarea în instanţă a chestiunii stabilirii unităţii administrativ-teritoriale către care se datorează taxele locale, conflictul de competenţă a luat sfârşit.

În ceea ce priveşte formalităţile de publicitate imobiliară cu privire la teritoriul Portului Constanţa, acestea erau întocmite în sensul hotărârii pronunţate în anul 2016, încă din 2006.

Încercarea UAT Agigea de a-şi însuşi suprafaţa de teren a fost respinsă de instanţa de judecată prin respingerea plângerilor formulate împotriva încheierii de carte funciară şi prin anularea HCL Agigea nr. 38/23.03.2009.

3.4. Cu privire la principiile unicităţii impunerii şi echităţii fiscale, în mod greşit prima instanţă a reţinut că acestea au fost încălcate de către recurentul-pârât prin emiterea actelor fiscale contestate

În speţă plata taxelor şi impozitelor s-a efectuat către un buget al unei UAT necompetente teritorial, astfel încât nu se poate reţine valabilitatea raportului unitar din perspectivă fiscală şi încălcarea principiilor unicităţii şi echităţii fiscale.

3.5. Prin încheiere interlocutorie, instanţa de fond a dispus suspendarea soluţionării cauzei până la soluţionarea definitivă a Dosarului nr. 10088/118/113, având ca obiect cererea de stabilire a graniţelor dintre UAT Constanţa şi UAT Agigea, însă prin sentinţa recurată nu a ţinut seama de hotărârea definitivă, dovedind inconsecvenţă în abordarea chestiunii supuse analizei.

4. Întâmpinarea formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L. (B. SRL)

Intimata-reclamantă solicită respingerea recursului ca nefondat, iar în ipoteza admiterii recursului rejudecării cauzei şi respingerii cererii de chemare în judecată, cere admiterea chemării în garanţie a Comunei Agigea.

Cu privire la încălcarea principiului neretroactivităţii legii ca urmare a reţinerii incidenţei disp. art. 43 alin. (3) din noul Codul de procedură fiscală, se arată că susţinerea este nereală.

Instanţa de fond nu a reţinut aplicabilitatea art. 43 alin. (3) din Noul Codul de procedură fiscală, ci a arătat că acest principiu ar putea fi aplicat şi în speţă, în raport de disp. art. 3 Codul fiscal, ce reglementează principiul unicităţii impunerii şi echităţii fiscale.

Astfel, se realizează o dublă impunere cu încălcarea acestui principiu, iar instanţa de fond a făcut trimitere la art. 43 alin. (3) din noul Codul de procedură fiscală ce reglementează explicit chestiunea competenţei teritoriale a organelor fiscale de a colecta taxe şi impozite locale, în ipoteza existenţei unui conflict cu privire la delimitarea teritorială între două sau mai multe unităţi administrativ-teritoriale.

În ceea ce priveşte buna-credinţă a intimatei, se susţine că aceasta reiese din faptul că societatea a fost înregistrată în evidenţele locale ale Comunei Agigea începând cu anul 2006, scop în care aceasta a emis decizii de impunere, iar reclamanta a achitat taxele şi impozitele aferente, astfel că singura culpă revine chiar comunei, care trebuia să sesizeze din oficiu eventuala necompetenţă.

De asemenea, împrejurarea că între cele două unităţi administrativ-teritoriale exista un diferend neînchis încă printr-o hotărâre judecătorească definitivă la data emiterii deciziei de impunere şi la care intimata nu era parte, nu îi poate fi imputabilă acesteia.

În plus, înştiinţarea privind colectarea taxelor şi impozitelor de către recurentă nu face dovada competenţei fiscale a acesteia, decizia civilă nr. 796/12.09.2011 nu este constitutivă de drepturi, ci doar confirmă soluţia de anulare a hotărârii C.L. Agigea privind încadrarea zonei din Portul Constanţa Sud - Agigea în circumscripţia teritorială a comunei Agigea, fără a fi urmată de emiterea unui act normativ care să stabilească delimitarea teritorială concretă, conform art. 22 din Legea nr. 215/2011 privind administraţia publică locală.

Chiar şi ulterior rămânerii definitive a deciziei civile nr. 796/12.09.2011, chestiunea delimitării teritoriale a suprafeţei de 988 ha în care se află sediul reclamantei nu a fost tranşată, aspect care rezultă din adresa nr. x/23.04.2012 a Oficiului de Cadastru şi Publicitate Imobiliară Constanţa; adresele primite din partea Comunei Agigea prin care s-a solicitat obligaţia plăţii taxelor şi impozitelor către această aceasta; adresa comunei Agigea prin care recunoaşte competenţa de a emite documentele de urbanism în vederea demarării lucrărilor de construire; adresa nr. x/08.04.2015 prin care OCPI Constanţa menţionează că imobilul la care figurează sediul reclamantei nu are carte funciară deschisă şi nu se poate stabili în ce circumscripţie teritorială apare înregistrată din punct de vedere cadastral.

Numai de la data de 10.02.2016, problema delimitării teritoriale a fost tranşată definitiv prin hotărâre judecătorească, însă aceasta produce efecte inter-partes din moment ce nu a fost urmată de un act normativ care să stabilească delimitarea teritorială concretă şi efectuarea formalităţilor necesare în registrele de publicitate.

Cu privire la suspendarea judecării cauzei până la soluţionarea definitivă a dosarului având ca obiect cererea de stabilire a graniţelor dintre cele două unităţi administrativ-teritoriale, intimata-recurentă susţine că prima instanţă a reţinut doar că plăţile efectuate sunt valabile.

În subsidiar, în ipoteza admiterii acţiunii, intimata-reclamantă solicită admiterea cererii de chemare în garanţie a Comunei Agigea, culpa aparţinând acesteia, care a continuat să se declare competentă să colecteze taxele şi impozitele locale aferente bunurilor aparţinând agenţilor economici cu sediul în Portul Constanţa Sud - Agigea, în temeiul art. 52 din Constituţia României şi art. 1 din Legea nr. 554/2004, modificată şi completată.

5. Concluziile scrise formulate de intimata Comuna Agigea, aceasta solicită respingerea recursului ca nefondat, prevederile disp. art. 43 din noul Codul de procedură fiscală au fost aplicate corect, o taxă sau un impozit nu pot fi încasate de două ori, iar cu privire la cererea de chemare în garanţie solicită respingerea ca inadmisibilă pentru neefectuarea procedurii prealabile, restituirea putându-se efectua doar în condiţiile prevederilor Codului de procedură fiscală.

În plus, reclamanta nu a formulat recurs provocat, astfel că soluţia primei instanţe cu privire la cererea de chemare în garanţie a intrat în puterea lucrului judecat.

II. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

Analiza motivelor de casare

Prima instanţă a constatat că actele administrativ-fiscale emise de recurentul-pârât în privinţa plăţii impozitelor şi taxelor locale pentru perioada 2008 - 2014 către bugetul local Constanţa sunt nelegale deoarece reclamanta a avut convingerea fermă că sediul său şi clădirile pentru care se datorează impozit se află pe teritoriul unităţii administrativ-teritoriale al comunei Agigea, astfel că a acţionat cu bună credinţă.

Instanţa de fond a invocat şi disp. art. 249 alin. (1)-(3) şi (5) şi art. 261 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal.

Buna credinţă a fost reţinută de către prima instanţă, inclusiv din cuprinsul corespondenţei purtate cu autoritatea fiscală Comuna Agigea care a adus argumente în sprijinul calităţii sale de organ competent să colecteze taxele şi impozitele ori să emită documente necesare demarării lucrărilor de construire.

A mai reţinut instanţa de fond că pârâtul abia în anul 2014, ulterior emiterii actelor administrative fiscale contestate a emis HCL nr. 124/23.06.2014 pentru reglementarea situaţiei fiscale a unor contribuabili care au sediul/puncte de lucru/bunuri impozabile în incinta Portului Constanţa Sud.

Judecătorul fondului a considerat că înştiinţarea din data de 21.03.2012 nu face dovada competenţei fiscale a SPIT Constanţa şi că anularea HCL nr. 38/23.03.2009 a Comunei Agigea nu rezolvă problema delimitării teritoriale, în condiţiile în care potrivit disp. art. 22 din Legea nr. 215/2001, delimitarea teritorială a comunelor, oraşelor, municipiilor şi judeţelor, se stabileşte prin lege.

Prima instanţă a apreciat că abia prin decizia civilă nr. 201/10.02.2016 pronunţată de Curtea de Apel Galaţi s-a tranşat definitiv delimitarea teritorială.

A mai reţinut prima instanţă că soluţia ce urma să fie adoptată în cazul ivirii unui conflict cu privire la delimitarea teritorială între două unităţi administrativ-teritoriale, nu a fost prevăzută anterior adoptării noului Codul de procedură fiscală prin Legea nr. 207/2015, însă soluţia noii reglementări poate fi aplicată şi în cauza de faţă, fără să fie afectat principiul neretroactivităţii legii civile.

Prin urmare, avându-se în vedere că reclamanta a plătit impozitele şi taxele locale către Comuna Agigea, rezultă că SPIT Constanţa nu avea dreptul să perceapă aceste obligaţii fiscale până la soluţionarea definitivă a conflictului, care a avut loc odată cu pronunţarea definitivă a deciziei civile nr. 201/2016, deoarece o nouă impunere pentru perioada 2008-2014 încalcă principiile echităţii fiscale şi unicităţii impunerii prev. de art. 3 din Legea nr. 571/2007 privind Codul fiscal şi potrivit art. 43 alin. (3) din Legea nr. 207/2015 privind noul Codul de procedură fiscală.

Prima instanţă a reţinut culpa exclusivă a Comunei Agigea care nu a respectat disp. art. 6 alin. (4) din O.G. nr. 27/2002 ce stabilesc reguli în materia delegării de competenţă în materie administrativă şi nici pe cele ale disp. art. 207 alin. (3) din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, potrivit cărora:

"în ipoteza depunerii contestaţiei la un organ fiscal necompetent, aceasta va fi înaintată organului fiscal emitent al actului administrativ atacat".

Faţă de acestea, Înalta Curte, analizând motivele de nelegalitate invocate de recurentul-pârât urmează să constate că acestea sunt fondate, pentru considerentele ce vor fi prezentate în continuare.

Cu privire la incidenţa disp. art. 43 alin. (3) din noul Codul de procedură fiscală, Legea nr. 207/2015, instanţa de recurs va reţine că prima instanţă, în cuprinsul sentinţei pronunţate, la fila x, a arătat în mod clar şi neechivoc că actele administrativ-fiscale emise şi contestate încalcă aceste prevederi legale.

Or, potrivit disp. art. 352 din noul Codul de procedură fiscală, codul este aplicabil procedurilor începute după data intrării în vigoare, respectiv 01.01.2016.

În speţă, actele administrative fiscale contestate au fost emise anterior acestei date, prin urmare, instanţa de fond a pronunţat hotărârea atacată cu încălcarea principiului neretroactivităţii legii civile.

Înalta Curte urmează să analizeze dacă în speţă a existat totuşi un conflict real de competenţă între cele două organe fiscale.

Se constată că prin încheierea de intabulare nr. 2564/13.02.2006 pronunţată de OCPI Constanţa, întreaga suprafaţă de teren a portului a fost intabulată în Cartea Funciară nr. x a Municipiului Constanţa.

Plângerea formulată de Primarul Comunei Agigea împotriva acestei încheieri a fost respinsă definitiv prin Decizia nr. 438/22.10.2010 a Tribunalului Constanţa.

Încheierea de intabulare este opozabilă terţilor, astfel că intimata-reclamantă a avut cunoştinţă despre aceasta şi trebuia să o respecte, cum de altfel şi Comuna Agigea avea aceleaşi obligaţii.

În schimb, Comuna Agigea, prin intermediul consiliului local a emis o hotărâre prin care s-a dispus includerea în administrarea teritorială a comunei a suprafeţei de 988 ha în incinta Portului Constanţa Sud sau a emis, prin intermediul Compartimentului taxe şi impozite decizii de impunere privind taxele şi impozitele locale, pe numele unor societăţi comerciale, toate aceste hotărâri/decizii fiind anulate de către instanţele judecătoreşti prin hotărâri definitive, tocmai ca urmare a existenţei încheierii de intabulare nr. 2564/13.02.2006 prin care se menţionează dreptul de proprietate al Statului Român asupra terenului domeniu public şi notarea Contractului de concesiune nr. x/01.06.2001 în favoarea Companiei Naţionale Administraţia Porturilor Maritime Constanţa, în municipiul Constanţa (a se vedea hotărârile judecătoreşti depuse în dosarul de recurs).

Orice referire la o eventuală contrarietate explicată printr-o adresă a OCPI din anul 2012 nu poate fi primită şi nu poate demonstra o altă situaţie decât cea reţinută prin încheierea de intabulare menţionată.

Înalta Curte apreciază că, în pofida încheierii de intabulare definitivă şi opozabilă erga omnes, inclusiv reclamantei sau Comunei Agigea, aceasta din urmă a încercat să declanşeze unilateral un conflict de competenţă între cele două organe fiscale.

Recurentul-pârât, având în vedere cele mai sus expuse, era astfel în drept să emită acte administrativ-fiscale, pentru perioada 2008-2014, prin care să stabilească obligaţia de plată la bugetul municipiului Constanţa a taxelor şi impozitelor locale în sarcina reclamantei.

În această situaţie, Înalta Curte observă că prima instanţă a constatat în mod greşit încălcarea principiilor unicităţii impunerii şi echităţii fiscale, deoarece plata către organele fiscale ale Comunei Agigea s-a făcut nelegal, în pofida actelor ce demonstrau existenţa unei alte situaţii fiscale decât cea prezentată de reclamantă.

Cu privire la buna-credinţă a reclamantei, Înalta Curte reţine că aceasta nu reprezintă o condiţie de legalitate a actului administrativ, în general şi, în speţă, a actului administrativ fiscal.

Buna credinţă nu se constituie în condiţie de fond şi de formă pentru emiterea/adoptarea unui act administrativ mai ales că, în speţă nu a fost demonstrată ci, dimpotrivă, se constată că reclamanta a înţeles să opteze pentru plata unor obligaţii fiscale mai mici, în pofida tuturor înscrisurilor care demonstrau că era obligată să achite aceste taxe/impozite în bugetul recurentului-pârât.

De asemenea, nu are relevanţă că până în anul 2014, recurentul-pârât nu a emis actele de impunere, deoarece obligaţia subzistă în termenul de prescripţie prevăzut de legislaţia fiscală fără să existe o altă sancţiune legală.

În acest sens, se constată că, anterior emiterii actelor fiscale contestate, recurentul-pârât a înţeles să scutească de la plata taxelor/impozitelor pe anii anteriori, toate societăţile care fac dovada că au achitat sumele datorate către comuna Agigea, însă reclamanta nu a înţeles să beneficieze de această situaţie.

În raport de înscrisurile arătate, Înalta Curte reţine că nu poate fi luat drept reper în favoarea reclamantei, pronunţarea definitivă a deciziei civile nr. 201/10.02.2016 şi a stabilirii liniei de hotar între cele două unităţi administrativ-teritoriale în anul 2016, deoarece hotărârea are caracter declarativ, cum în mod corect arată recurentul-pârât, consfinţind doar o situaţie de fapt preexistentă, dovedită prin existenţa încheierii de intabulare din anul 2006.

Înalta Curte constată şi greşita reţinere de către prima instanţă a inexistenţei unui act normativ care să stabilească o delimitare teritorială concretă, întrucât un astfel de act este obligatoriu numai în cazul în care este vorba despre o modificare a limitelor teritoriale, conform art. 22 din Legea nr. 215/2011, pe când în speţă, este vorba despre stabilirea liniei de hotar care se efectuează prin hotărâre judecătorească, potrivit dispoziţiilor C. civ.

Referitor la existenţa unei inconsecvenţe a primei instanţe care, într-o primă etapă a dispus suspendarea soluţionării cauzei până la pronunţarea unei decizii definitive UAT Constanţa şi UAT Agigea, Înalta Curte observă temeinicia susţinerii recurentului-pârât, deoarece judecătorul fondului după ce, prin încheiere interlocutorie, a stabilit faptul că soluţionarea dosarului depinde de hotărârea ce se va da în Dosarul nr. x/2013, cu ocazia pronunţării sentinţei, a negat această dependenţă a cauzelor şi a motivat că decizia nu a fost urmată de adoptarea/emiterea unui act normativ de modificare a limitelor teritoriale, când, în realitate, o atare modificare nu are legătură cu obiectul cauzei.

Faţă de acestea, Înalta Curte, în temeiul art. 496 C. proc. civ., coroborat cu art. 20 din Legea nr. 554/2004, modificată şi completată, va admite recursul formulat şi va casa în parte sentinţa atacată.

În rejudecare, pe baza celor reţinute anterior, urmează a se respinge acţiunea reclamantei ca neîntemeiată, urmând a se constata legalitatea actelor administrativ-fiscale emise de către pârâtul SPIT Constanţa, reclamantul necontestând modul de calcul al taxelor şi impozitelor datorate.

Cu privire la cererea de chemare în garanţie formulată împotriva Comunei Agigea, avându-se în vedere că intimatul-reclamant nu a înţeles să formuleze recurs provocat, în condiţiile disp. art. 491 C. proc. civ., coroborat cu art. 473 C. proc. civ., Înalta Curte reţine că soluţia instanţei de fond cu privire la această cerere a intrat în autoritatea de lucru judecat, caz în care va menţine celelalte dispoziţii ale primei instanţe ce privesc cererea de chemare în garanţie.

Intimata-reclamantă are posibilitatea să uzeze de dispoziţiile Codului de procedură fiscală şi să solicite restituirea sumelor achitate şi nedatorate ori să apeleze la alte instituţii juridice precum compensarea datoriilor.

În ceea ce priveşte cheltuielile aferente acestui proces, în temeiul art. 453 C. proc. civ., intimata-reclamantă va fi obligată la plata sumei în cuantum de 1.785 RON, reprezentând onorariu de avocat către recurentul-pârât SPIT Constanţa.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul formulat de Serviciul Public de Impozite, Taxe şi alte Venituri ale Bugetului Local Constanţa împotriva sentinţei nr. 204 din 28 septembrie 2017 a Curţii de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

Casează, în parte, sentinţa recurată şi, rejudecând cauza, respinge acţiunea ca neîntemeiată.

Menţine celelalte dispoziţii ale sentinţei recurate.

Obligă intimata-reclamantă B. S.R.L. la plata sumei de 1785 RON cheltuieli de judecată către recurentul-pârât Serviciul Public de Impozite, Taxe şi alte Venituri ale Bugetului Local Constanţa.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 7 septembrie 2020.