Administrative control of national labor discrimination council decisions on credit refusals: scope of review and burden of proof under full jurisdiction.

Şedinţa publică din data de 19 septembrie 2019

Asupra recursurilor de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Circumstanţele cauzei

Prin cererea înregistrată initial pe rolul Judecătoriei Sectorului 4 Bucureşti, reclamantul A. (în calitate de reprezentant/tutore al B.) a solicitat în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării (C.N.C.D.), anularea Hotărârii nr. 441/7.10.2015 emise de pârât.

Prin sentinţa nr. 1866/18.02.2016 Judecătoria Sectorului 4 Bucureşti a declinat competenţa de soluţionare în favoarea Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a la data de 09.03.2016.

Prin cererea modificatoare depusă la data de 18.03.2016, reclamantul a lărgit cadrul procesual pasiv, în sensul că a solicitat introducerea în cauză, în calitate de pârâţi, a următoarelor instituţiilor bancare: C. S.A., D., E. S.A., F. S.A. şi G. S.A..

Totodată, prin aceeaşi cerere modificatoare reclamantul a solicitat obligarea pârâtelor C. S.A., D. S.A., E. S.A., F. S.A. Şi G. S.A., la acordarea unuia din cele 2 credite în conformitate cu regulamentul B.N.R. nr. 17/2012 privind acordarea creditelor persoanelor fizice fără nici un fel de discriminare faţă de boala numitei B. sau de impunere de clauze abuzive sau suplimentare raportat la condiţiile de acordare al aceloraşi tipuri de credite la o altă persoană care nu are handicap psihic, în cazul în care se va constata că B. a fost discriminată în vreun fel prin refuzul celor 5 bănci pârâte de a acorda un credit de nevoi personale în limita de încadrare/un credit în baza Legii nr. 448/2006.

Prin încheierea de şedinţă de la 20.12.2016, Curtea a dispus disjungerea capătului de cerere privind anularea Hotărârii C.N.C.D. nr. 941/07.10.2015 de capătul de cerere privind obligarea pârâtelor instituţii bancare să acorde unul din cele două credite de nevoi personale şi a dispus formarea unui nou dosar în privinţa acestui din urmă capăt de cerere, care a fost înregistrat sub nr. x/2016.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa nr. 113 din 19 ianuarie 2017 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a respins ca neîntemeiate excepţiile invocate de pârâţi, a admis cererea formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâţii C. S.A., D. S.A., Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării, E. S.A., F. S.A. şi G. S.A. şi a anulat Hotărârea C.N.C.D. nr. 941/07.10.2015.

3. Recursurile exercitate în cauză

Împotriva sentinţei au declarat recurs pârâtele F. S.A., D. S.A. şi C. S.A., acestea criticând-o pentru nelegalitate.

3.1. Recursul declarat de pârâta F. S.A. a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., recurenta solicitând casarea hotărârii şi trimiterea cauzei spre rejudecare.

Un prim argument de nelegalitate a vizat motivarea contradictorie a sentinţei recurate, în sensul că deşi instanţa a anulat actul administrativ contestat pentru încălcarea normelor de procedură, aceasta a cercetat şi unele aspecte care ţin de fondul sesizării, a constatat că instituţiile bancare au avut o atitudine neconformă şi a reţinut, în mod indirect, o culpă a acestora.

Recurenta a apreciat că hotărârea primei instanţe este şi rezultatul unei interpretări şi aplicări greşite a dispoziţiilor art. 20 alin. (6) din O.G. nr. 137/2000, referitoare la sarcina probei în materia discriminării.

Astfel, s-a reţinut în mod eronat faptul că niciuna dintre băncile vizate nu a dovedit că nu a avut loc o încălcare a principiului egalităţii de tratament, deşi atât în faţa C.N.C.D. cât şi în faţa instanţei de judecată F. S.A. a făcut această dovadă prin înscrisurile depuse şi prin prezentarea metodologiei de lucru/procedurii de solicitare, aprobare şi acordare credite.

În opinia recurentei, nu se poate vorbi despre un tratament discriminatoriu în privinţa reclamantului, în sensul O.G. nr. 137/2000, ci de neîndeplinirea atât a condiţiilor prevăzute de art. 27 din Legea nr. 448/2006, cât şi a condiţiilor generale pentru creditare.

3.2. Recurenta-pârâtă D. S.A. a solicitat casarea hotărîrii şi, în rejudecare, respingerea cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată.

În motivarea recursului, s-a invocat nelegalitatea sentinţei prin prisma modului de soluţionare a excepţiei inadmisibilităţii cererii completatoare, recurenta apreciind că solicitarea reclamantului de obligare a unei bănci la acordarea unui credit, subsecventă anulării hotărârii C.N.C.D. şi constatării tratamentului discriminatoriu, capătă forma unei acţiuni în realizare, inadmisibilă în materia contenciosului administrativ.

Pe fondul cauzei, recurenta a susţinut că hotărârea primei instanţe este rezultatul unei interpretări greşite a dispoziţiilor art. 20 alin. (6) din O.U.G. nr. 137/2000, în contextul în care reclamantul nu a dovedit că s-a adresat băncii cu o cerere scrisă, în vederea analizării şi acordării unui credit.

Astfel, pe de o parte instanţa a arătat că este de notorietate faptul că o bancă analizează o cerere ce îi este adresată în vederea acordării unui credit, iar pe de altă parte a apreciat că, faţă de D. S.A., C.N.C.D. a procedat la o analiză superficială a documentului depus de bancă la autoritatea competentă, în condiţiile în care însăşi reclamantul nu a menţionat faptul că s-a adresat băncii cu o astfel de cerere.

Instanţa de fond s-a aflat în eroare şi cu privire la pretinsul refuz al D. S.A., în condiţiile în care, în adresa nr. x/02.06.2015 către C.N.C.D., banca a precizat că nu sunt exceptate de la creditare persoanele care suferă de un handicap, ca şi categorie de clienţi, însă decizia de finanţare se ia în raport de veniturile prezentate, de caracterul urmăribil al acestora, de prezentarea unui codebitor, de garanţii, condiţii ce sunt verificate în cazul tuturor clienţilor, arătând totodată faptul că D. S.A. are în portofoliul său credite acordate persoanelor cu handicap, prezentând în acest sens şi dovezi .

3.3. Recursul declarat de pârâta C. S.A. a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., iar recurenta a solicitat casarea sentinţei, rejudecarea acţiunii şi respingerea acesteia ca neîntemeiată, în sensul menţinerii ca legale a hotărârii C.N.C.D., prin care, în mod corect, s-a stabilit că afirmaţiile reclamantului A. privind comportamentul discriminatoriu manifestat de C. nu sunt susţinute de probe.

Şi această recurentă a apreciat că prima instanţă a interpretat greşit dispoziţiile art. 20 alin. (6) din O.U.G. nr. 137/2000, fără a avea în vedere faptul că, în contextul în care însuşi reclamantul a recunoscut faptul că C. S.A. nu i-a primit cererea/documentele, instituţia bancară nu era obligată să probeze un fapt negativ sau potenţial şi să dovedească faptul că nu a avut loc o încălcare a principiului egalităţii de tratament.

4. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinarea depusă la data de 8.05.2017, intimatul-reclamant A. a solicitat, în principal, anularea recursurilor pentru nemotivare, iar în subsidiar, respingerea acestora ca nefondate şi menţinerea ca legală a sentinţei instanţei de fond.

5. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursurilor

Examinând legalitatea hotărârii recurate prin prisma criticilor formulate, a apărărilor din întâmpinare şi a dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte constată că recursurile sunt fondate, în limitele şi pentru motivele ce vor fi expuse în continuare, cu precizarea că argumentele vor fi grupate şi li se va răspunde prin considerente comune, raportat la finalitatea lor concretă.

Reclamantul A. a supus controlului de legalitate pe calea prevăzută de art. 20 alin. (9) din O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea faptelor de discriminare, raportat la art. 1 alin. (1) şi art. 8 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, Hotărârea nr. 441 din 7.10.2015 a Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării, prin care s-a stabilit că faptele reclamate nu sunt susţinute de probe faţă de C. S.A., E. S.A., F. S.A., G. S.A., conform art. 20 alin. (6) din O.G. nr. 137/2000, iar refuzul de a acorda credit de către D. S.A. nu reprezintă discriminare conform art. 2 alin. (1) din acelaşi act normativ.

În esenţă, prin memoriul nr. 2786/21.04.2015 reclamantul a sesizat Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării în legătură cu refuzul mai multor instituţii bancare de a-i acorda un credit, solicitat în calitate de tutore al unei persoane cu dizabilitate mintală.

Soluţionând cauza, curtea de apel a apreciat că pârâtul Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării "nu a urmat procedurile din O.G. nr. 137/2000", hotărârea acestuia fiind nelegală, pentru încălcarea normelor de procedură. De asemenea, s-a constatat că deşi faptele sesizate erau conturate rezonabil, C.N.C.D. nu avea temei legal să respingă sesizarea în privinţa a 4 dintre instituţiile bancare şi trebuia să solicite acestora dovedirea faptului că reclamantul a fost tratat discriminatoriu.

Reţinând, aşadar, încălcarea de către C.N.C.D. a unor norme de procedură, curtea de apel a anulat hotărârea contestată, iar în cuprinsul considerentelor sentinţei a menţionat că această măsură atrage obligaţia pârâtului de a proceda din nou la soluţionarea sesizării reclamantului.

Fiind învestită cu soluţionarea recursurilor promovate, Înalta Curte constată că soluţia curţii de apel reflectă o interpretare şi aplicare greşită a prevederilor art. 1 alin. (1) şi (2), art. 8 şi art. 18 din Legea nr. 554/2004 care instituie un contencios de plină jurisdicţie, în cadrul căruia controlul exercitat de instanţa de contencios administrativ nu se limitează la aspecte formale ale raportului juridic dedus judecăţii.

În cazul în care conduita nelegală a autorităţii produce o vătămare reclamantului, instanţa poate ordona măsuri pentru restabilirea dreptului sau interesului legitim vătămat, atunci când apreciază că sunt îndeplinite condiţiile legii, iar nu doar să oblige autoritatea să reevalueze cererea care i-a fost adresată.

În raport de dispoziţiile legale menţionate, se constată că instanţa de fond nu trebuia să se limiteze la a dispune anularea hotărârii C.N.C.D. şi la a insera în considerente consecinţa obligării acestuia la reanalizarea sesizării reclamantului.

Această soluţie lipseşte de efectivitate mecanismul contenciosului administrativ şi echivalează cu necercetarea fondului cauzei, atrăgând incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Instanţa de fond trebuia să cerceteze ea însăşi argumentele părţilor şi să stabilească dacă faptele reclamate reprezintă o situaţie de discriminare, cu atât mai mult cu cât, atât în faţa C.N.C.D. cât şi la instanţa de fond părţile implicate au depus înscrisuri în dovedirea/combaterea celor susţinute.

Cu ocazia rejudecării, prima instanţă va cerceta fondul cauzei în condiţiile anterior menţionate, urmând a fi avute în vedere şi susţinerile părţilor formulate în recurs.

Pentru considerentele expuse, în conformitate cu dispoziţiile art. 20 din Legea nr. 554/2004 şi art. 497 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursurile declarate, va casa sentinţa recurată şi va trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă de fond.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile declarate de pârâtele F. S.A., D. S.A. şi C. S.A. împotriva sentinţei nr. 113 din 19 ianuarie 2017 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.

Casează sentinţa recurată şi trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă de fond.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 19 septembrie 2019.