Return of procedural security deposit for suspended tax enforcement barred by timely damages claim under Civil Procedure Code

Şedinţa publică din data de 18 septembrie 2019

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar constată următoarele:

1. Circumstanţele cauzei. Cererea de chemare în judecată.

Prin cererea depusă pe rolul Curţii de Apel Cluj, secţia a III-a contencios administrativ şi fiscal la data de 29 martie 2019, sub nr. x/2019, reclamanta "A." S.R.L. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Administraţia pentru Contribuabili Mici şi Mijlocii constituită la nivelul Regiunii Cluj, restituirea cauţiunii în cuantum de 25.376 de RON, consemnată la dispoziţia instanţei în dosarul nr. x/2016.

În motivarea cererii s-a arătat, în esenţă, că cererea pentru care a fost depusă cauţiunea a fost respinsă definitiv, fără ca organele fiscale să solicite plata despăgubirilor cuvenite în termen de 30 de zile de la rămânerea definitivă a hotărârii.

2. Hotărârea primei instanţe.

Prin sentinţa civilă nr. 125 din data de 20.05.2019 Curtea de Apel Cluj, secţia a III-a contencios administrativ şi fiscal a respins cererea de restituire a cauţiunii formulată de reclamanta "A." S.R.L., în contradictoriu cu pârâta Administraţia pentru Contribuabili Mici şi Mijlocii Constituită la Nivelul Regiunii Cluj, prin Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Cluj-Napoca.

3. Cererea de recurs.

Împotriva sentinţei civile nr. 125 din data de 20.05.2019, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia a III-a contencios administrativ şi fiscal a declarat recurs reclamanta "A." S.R.L.

În dezvoltarea motivelor de recurs se invocă dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ. ca urmare a faptului că hotărârea atacată face o aplicare greşită a normelor procedurale, dar încalcă şi aspecte ce ţin de interpretarea dreptului material. Atunci când instanţa de fond verifică aspectele ce ţin de îndeplinirea condiţiilor C. proc. civ., se va face o analiză a normelor procedurale. În schimb, atunci când instanţa analizează noţiunile ce ţin de existenţa unui prejudiciu, se discută despre interpretarea normelor de drept material.

Aşadar, pe de o parte, se arătă că hotărârea este nelegală, întrucât prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedura a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii. Pe de altă parte, învederează instanţei de recurs că hotărârea Curţii de Apel Cluj a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Pentru o mai bună înţelegere a argumentelor arată faptul că, scopul consemnării unei cauţiuni, din perspectiva C. proc. civ., este unul preponderent reparator. Astfel, în măsura în care partea adversă ar suferi un prejudiciu, acesta va fi reparat prin acordarea sumei consemnate cu titlul de cauţiune.

Atunci când se discută despre marea parte a ipotezelor în care se consemnează cauţiuni, acestea au legătură cu etapa de executare silită, partea finală în general a unui proces civil propriu-zis. în antiteză se află procesul fiscal, unde actul administrativ-fiscal poate fi pus în executare anterior momentului în care o instanţă se pronunţă asupra legalităţii sale. Posibilitatea suspendării actelor administrativ-fiscale vine corelată cu obligaţia debitorului de a consemna o cauţiune, pentru ipoteza în care organele fiscale nu ar mai putea recupera prejudiciul cauzat.

Dacă în procesul civil aflat în fază de executare silită (la care se adaugă o cerere de suspendare şi o cauţiune) se discută de o creanţă aflată în principiu la final de drum juridic, existenţial, nu acelaşi lucru se poate spune şi despre creanţa fiscală suspendată. Aceasta va mai trece de regulă prin etapa verificării pe fond de către instanţa de judecată, etapele existenţei creanţei fiind în mod clar modificate faţă de o creanţă civilă obişnuită.

Acesta este şi motivul pentru care analiza unei potenţiale cereri de restituire a cauţiunii trebuie tratată diferit în procesul civil faţă de cel fiscal. Este vorba despre o inadmisibilitate vădită a cererii de valorificare a cauţiunii (dosar nr. x/2019) determinată de construcţia normelor aparţinând Codului de procedură fiscală, în măsura în care fiscul apreciază că societatea recurentă datorează obligaţii fiscale accesorii pentru suma de 1.277.924 RON, ar fi trebuit să valorifice dispoziţiile referitoare la punerea în executare a titlului executoriu reprezentat de decizia de calcul accesorii în momentul în care efectele suspendării deciziei de impunere încetau.

Astfel, titlul de creanţă ar fi trebuit mai apoi să treacă prin etapele care presupun exercitarea dreptului de a contesta legalitatea şi temeinicia deciziei referitoare la obligaţiilor fiscale accesorii, ulterior fiind emis şi titlul executoriu în baza căruia se va începe executarea silită în cazul neconformării debitorului, potrivit art. 220 şi următoarele Codul de procedură fiscală.

Organele fiscale nu puteau ignora această succesiune de etape în stabilirea şi executarea creanţelor fiscale, chiar şi accesorii. În speţă, fiscul încearcă să se îndestuleze din cauţiunea consemnată la dispoziţia instanţei, deşi, în mod clar, aceasta este consemnată cu un alt scop. Astfel, prejudiciile pe care cauţiunea ar trebui să le acopere nu sunt reprezentate de debitul principal şi cel accesoriu, pentru care legea prevede o modalitate specifică de recuperare. Doar în situaţia în care aceste sume nu ar putea fi recuperate prin modalitatea generală impusă de lege, s-ar putea uza de o cerere de plată a despăgubirilor din cauţiune.

Cu toate acestea, în situaţia dedusă judecăţii, creditorul fiscal nu a făcut dovada ca această creanţă nu ar putea fi recuperată în baza normelor generale ce reglementează materia executării silite fiscale. Prin urmare, la acest moment, organelor fiscale le este deschisă calea punerii în executare a actului administrativ fiscal potrivit prevederilor Capitolului VIII din Titlul VII.

Este greşit punctul de vedere al instanţei de fond din prezentul dosar, care apreciază că, dacă s-ar accepta opinia susţinută de recurenta-reclamantă, ar rezulta automat că sumele consemnate cu titlu de cauţiune nu ar putea fi niciodată valorificate, lipsind de finalitate achitarea cauţiunii.

Ceea ce omite instanţa din acest raţionament este că instituirea regulilor privind cauţiunea nu vin să ofere creditorului încă o opţiune de executare, cauţiunea nefiind o formă de executare. Dispoziţiile privitoare la cauţiune sunt edictate doar să-l protejeze pe creditor atunci când nu mai are nicio altă variantă legală de recuperare a creanţei, de pildă pe calea comună în materie de executare silită - civilă sau fiscală. Or, dacă debitorul poate fi executat silit, iar creditorul beneficiază inclusiv de garanţii, cum anume s-ar putea aprecia că i s-a produs acestuia un prejudiciu, iar cererea de acordare a despăgubirilor, chiar formulată în termenul legal, va reprezenta o cerere întemeiată.

Ceea ce mai trebuie observat este că formularea cererii de acordare a despăgubirilor din cauţiune, ce face obiectul dosarului nr. x/2019, apare ca o exercitare abuzivă a unui drept. Organele fiscale, deşi beneficiază de garanţii şi cunosc faptul ca accesoriile nu pot fi considerate un prejudiciu, formulează cererea în despăgubiri cu rea-credinţă. Acest abuz de drept nu a fost deloc analizat de către Curte în sentinţa atacată.

De asemenea, temeiul răspunderii delictuale invocate de către fisc în dosarul nr. x/2019 nu este fondat. La o simplă analiză se poate observa că motivul de drept este profund eronat. Mai precis, D.G.F.R.P. Cluj-Napoca încearcă să sugereze că fapta ilicită pentru care se poate acorda fiscului cauţiunea ar consta în exercitarea cu rea-credinţă a drepturilor procesuale. În susţinerea acestei chestiuni, reclamanta din dosarul nr. x/2019 arată că a fost urmărită cu rea-credinţă stoparea executării silite de către societatea reclamantă, sens în care au fost invocate apărări procedurale şi de fond cu rea-credinţă. În opinia organelor fiscale, acest aspect rezultă din faptul că argumentele aduse de societate au fost invalidate de instanţa de recurs, în dosarul nr. x/2016 privind suspendarea deciziei de impunere.

Consideră că un asemenea raţionament nu poate fi primit.

Invocarea de către recurenta-reclamantă în dosarul nr. x/2016 a argumentelor de procedură şi de fond nu s-a făcut cu rea-credinţă, ci a avut la bază serioase dubii cu privire la legalitatea şi temeinicia actului contestat. Soluţiile diferite ale instanţelor cu privire la cererea de suspendare a deciziei de impunere nu pot conduce nicidecum la ideea că cererea de suspendare a fost formulată cu rea-credinţă. Prin urmare, nu se poate discuta de o faptă ilicită, în sensul legii civile.

4. Apărările formulate în cauză.

Intimata-pârâtă a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat şi menţinerea sentinţei atacate.

5. Procedura de soluţionare a recursului.

Cu privire la examinarea recursului în completul filtru

În cauză, au fost avute în vedere modificările aduse prin Legea nr. 212/2018 dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ în sensul că procedura de filtrare a recursurilor, reglementată prin dispoziţiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ şi fiscal, precum şi măsurile luate prin Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 106 din data de 20 septembrie 2018 prin care s-a luat act de hotărârea Plenului judecătorilor secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie adoptată la data de 13 septembrie 2018 în sensul că procedura de filtrare a recursurilor, reglementată prin dispoziţiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ şi fiscal.

Faţă de aceste aspecte, în temeiul art. 494, raportat la art. 475 alin. (2) şi art. 201 din C. proc. civ., astfel cum au fost completate prin dispoziţiile XVII alin. (3), raportat la art. XV din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanţelor judecătoreşti, precum şi pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ. şi dispoziţiile art. 109 din Regulamentul de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti, prin rezoluţia din 24 iunie 2019 s-a fixat termen de judecată la data de 18 septembrie 2019.

6. Soluţia instanţei de recurs

Analizând sentinţa atacată, prin prisma criticilor formulate de recurentul-reclamant, a apărărilor expuse în întâmpinarea intimatei-pârâte, Înalta Curte apreciază că recursul este nefondat.

Pentru a ajunge la această soluţie instanţa de control judiciar constatată că, recurenta-reclamantă a învestit instanţa de contencios administrativ cu o cerere prin care a solicitat restituirea cauţiunii în cuantum de 25.376 de RON, consemnată la dispoziţia instanţei în dosarul nr. x/2016.

Prima instanţă a respins cererea dedusă judecăţii reţinând că în conformitate cu art. 1064 alin. (2) C. proc. civ. cauţiunea se restituie celui care a depus-o în măsura în care asupra acesteia cel îndreptăţit nu a formulat cerere pentru plata despăgubirii cuvenite până la împlinirea unui termen de 30 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii sau, după caz, de la data încetării efectelor măsurii, prevăzute la alin. (1).

Având în vedere că pârâta a formulat o cerere pentru plata despăgubirii cuvenite în termen de 30 de zile de la data rămânerii definitive a Deciziei nr. 4426/11.12.2018 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, care a marcat momentul încetării măsurii suspendării deciziei de impunere în vederea căreia a fost achitată cauţiunea a cărei restituire se solicită în prezentul dosar, cererea de restituire a cauţiunii a fost respinsă.

Prin motivele de recurs formulate, recurenta-reclamantă a arătat că temeiul răspunderii delictuale invocate de către fisc în dosarul nr. x/2019 nu este fondat deoarece, D.G.F.R.P. Cluj-Napoca încearcă să sugereze că fapta ilicită pentru care se poate acorda fiscului cauţiunea ar consta în exercitarea cu rea-credinţă a drepturilor procesuale de către recurenta-reclamantă.

Învestită cu soluţionarea cererii de recurs, Înalta Curte constată că pentru restituirea cauţiunii instanţa trebuie să dea eficienţă dispoziţiilor art. 1064 C. proc. civ. şi să verifice îndeplinirea celor două condiţii impuse de acest text de lege: soluţionarea definitivă a procesului în legătură cu care s-a stabilit cauţiunea şi atitudinea celui îndreptăţit de a nu formula cerere pentru plata despăgubirii cuvenite până la împlinirea unui termen de 30 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii.

Or, în speţa de faţă, condiţiile restituirii cauţiunii nu sunt îndeplinite Înalta Curte, aşa cum în mod corect a constatat prima instanţă.

Într-adevăr, în dosarul nr. x/2016 al Curţii de Apel Cluj, recurenta-reclamantă "A." S.R.L. a consemnat prin recipisa nr. x o cauţiune în cuantum de 25.367,457 de RON, aferentă cererii de suspendare a executării Deciziei de impunere xnr. 91 din 07.07.2016, emisă de intimata-pârâtă Administraţia pentru Contribuabili Mici şi Mijlocii constituită la nivelul Regiunii Cluj.

Prin sentinţa civilă nr. 228/2016, pronunţată în dosarul nr. x/2016 Curtea de Apel Cluj, secţia contencios administrativ şi fiscal a admis cererea de suspendare a executării Deciziei de impunere xnr. 91 din 07.07.2016, emisă de pârâta Administraţia pentru Contribuabili Mici şi Mijlocii constituită la nivelul Regiunii Cluj, iar prin Decizia nr. 4426/11.12.2018 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie s-a admis recursul formulat de pârâtă împotriva acestei sentinţe, care a fost casată şi, în rejudecare, cererea de suspendare a fost respinsă ca nefondată.

De la această dată (11.12.2018) începe să curgă termenul de 30 de zile pentru formularea cererii de despăgubiri, iar faptul că la data de 10 ianuarie 2019 Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Cluj-Napoca, pentru Administraţia pentru Contribuabili Mici şi Mijlocii constituită la nivelul Regiunii Cluj, a înregistrat pe rolul Judecătoriei Cluj-Napoca, sub nr. x/2019, o cerere de plată a despăgubirilor din cauţiune, în contradictoriu cu "A." S.R.L., atestă respectarea termenului impus de lege.

Cu privire la cea de-a doua condiţie, Înalta Curte constată că în motivarea acestei cereri (nr. 360/211/2019 înregistrată pe rolul Judecătoriei Cluj-Napoca) se arată că, prin deciziile nr. 185 şi 1851 din data de 07.01.2019 s-au calculat dobânzi aferente obligaţiilor fiscale principale pentru perioada cât decizia de impunere nr. x/08.07.2016 a fost suspendată, accesorii ce se ridică la suma de 1.277.924 RON.

În raport de aceste aspecte, Înalta Curte constată că sunt îndeplinite cele două condiţii impuse de dispoziţiile art. 1064 C. proc. civ.. Pe de o parte, în raport de data rămânerii definitive a hotărârii pronunţate în dosarul nr. x/2016 (11.12.2018) intimata-pârâtă a respectat termenul de 30 de zile (acţiunea fiind înregistrată la data de 10.01.2019, iar pe de altă parte, cererea pentru plata despăgubirilor se întemeiază pe aspecte legate de măsura suspendării executării Deciziei de impunere nr. x/08.07.2016 ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2016

Relevant este faptul că, în materia suspendării executării silite, cauţiunea are rolul de garanţie pentru prejudiciile pe care creditorul le suportă ca urmare a întârzierii executării silite, iar fapta ilicită a debitorului constă în solicitarea, în mod nejustificat, a suspendării executării efectelor unui titlu executoriu valabil.

Prin urmare, obligaţia consemnării unei cauţiuni este de natură a responsabiliza debitorul, care este ţinut a suporta riscul acoperirii prejudiciilor produse creditorului prin întârzierea executării silite a unui act administrativ legal şi temeinic, iar prin întârzierea executării, creditorul a fost lipsit de folosinţa sumei cuprinse în titlul executoriu.

De asemenea, se reţine că pentru soluţionarea cererii de restituire a cauţiunii instanţa nu este abilitată să verifice dacă sumele solicitate de către intimata-pârâtă cu titlul de despăgubiri ar putea fi recuperate prin altă modalitate prevăzută de lege şi nici dacă cererea în despăgubiri ce formează obiectul dosarului nr. x/2019 a fost formulată cu rea-credinţă, ci este învestită să verifice îndeplinirea condiţiilor impuse de textul de lege incident cauzei (art. 1064 C. proc. civ.).

În concluzie, instanţa de control judiciar apreciază că instanţa de fond a dat o interpretare corectă normelor de drept incidente în cauza de faţă, reţinând în mod corect că nu sunt îndeplinite condiţiile reglementate de art. 1064 alin. (1) şi (2) C. proc. civ. pentru restituirea cauţiunii, având în vedere că partea interesată a făcut dovada formulării unei cereri pentru plata de despăgubiri, în termenul legal de 30 de zile, din suma achitată cu titlu de cauţiune.

6. Soluţia instanţei de recurs.

Pentru aceste considerente, în temeiul dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004, raportat la prevederile art. 496 alin. (1) C. proc. civ., republicat, Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L., împotriva sentinţei nr. 125 din 20 mai 2019, pronunţate de Curtea de Apel Cluj, secţia a III-a contencios administrativ şi fiscal, în dosarul nr. x/2019, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 18 septembrie 2019.