Judicial inspection rejection of complaint: no obligation to re-issue decision for repeat petition without new facts

Şedinţa publică din data de 18 septembrie 2019

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar constată următoarele:

1. Circumstanţele cauzei. Cererea de chemare în judecată.

Prin cererea înregistrată la data de 7.12.2016, pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, sub nr. x/2016, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta Inspecţia Judiciară, a solicitat constatarea refuzului pârâtei de a soluţiona în condiţiile Legii nr. 317/2004 o nouă sesizare, introdusă potrivit art. 47 alin. (2) din Legea nr. 317/2004.

În motivare, partea reclamantă a arătat că, în urma comunicării rezoluţiei de clasare nr. x/2016 din data de 22 septembrie 2016, prin care nu se analizează toate faptele sesizate, reclamantul a procedat la înaintarea unei noi sesizări, în conformitate cu prevederile Legii nr. 317/2004 - art. 47 alin. (2), unde a menţionat faptul că aceasta constituie totodată şi o acţiune prealabilă în conformitate cu prevederile Legii contenciosului administrativ, la care pârâtul refuză nejustificat să procedeze la analiză, după cum i-a comunicat prin adresa nr. x din data de 11.11.2016.

2. Hotărârea primei instanţe.

Prin sentinţa civilă nr. 892 din data de 14.03.2017 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a respins excepţia inadmisibilităţii, invocată de pârâtă, ca nefondată şi a respins acţiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta Inspecţia Judiciară, ca nefondată.

3. Cererea de recurs.

Împotriva sentinţei civile nr. 892 din data de 14.03.2017 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a declarat recurs reclamantul A. invocând dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 4, 6 şi 8 C. proc. civ.

În dezvoltarea motivelor de recurs se arată că, prin hotărârea pronunţată se încalcă prevederile Legii nr. 317/2004 ca lege specială, iar în cazul de faţă nu se pot aplica în nici un fel prevederile legii generale, respectiv Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a hotărât că înlăturarea de la aplicare a legii generale ori de cate ori există o dispoziţie specială într-o materie dată, nu trebuie să fie expresă, fiind de la sine înţeleasă, întrucât este consecinţa directă a principiului specialia generalibus derogant. Ca o consecinţă a acestui principiu, nu este permisă convenţia părţilor care să impună aplicarea legii generale.

Fiind derogatorie de la norma generală, rezultă că norma specială se aplică ori de câte ori ne găsim în faţa unui caz ce intră sub incidenţa prevederilor sale, deci norma specială se aplică prioritar faţă de norma generală, chiar şi atunci când norma specială este mai veche decât norma generală.

Urmare jurisprudenţei ICCJ şi având în vedere faptul că respingerea acţiunii subsemnatului nu s-a motivat cu respectarea de către pârâtă a prevederilor Legii nr. 317/2004, hotărârea nr. 892/14.03.2017 a Curţii de Apel Bucureşti este nelegală. De fapt, pentru Curtea de Apel Bucureşti şi pentru pârâtă, Legea nr. 317/2004 se aplică doar până la art. 47 alin. (1) lit. b).

Curtea Constituţională prin Deciziile pe care le emite nu modifică automat actul normativ declarat neconstituţional, ci modificarea trebuia să se facă de legiuitorul primar (parlament) sau cel delegat (guvern), în termenul de 45 de zile de Ia data publicării Deciziei în monitorul oficial.

În conformitate cu prevederile art. 147 alin. (1) din Constituţia României, urmare nemodificării Legii nr. 317/2004 în termenul de 45 zile de la data publicării Deciziei Curţii Constituţionale nr. 397/03.07.2014, prevederile Legii 317/2004 art. 47 alin. (1) lit. b) şi-au încetat aplicabilitatea, cu alte cuvinte sunt abrogate implicit.

Sintagma "rezoluţia de clasare este definitivă" nu reprezintă o dispoziţie legală ci este constituită de art. 47 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 317/2004.

Instanţele de judecată trebuie să aplice actul normativ aşa cum este acesta redactat şi modificat de legiuitor şi nu pot să deducă singure modificări care trebuiau operate de legiuitor şi să le aplice de lege ferenda.

Prin urmare, la data prezentei, art. 47 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 317/2004 este fie abrogat prin efectul legii ca urmare a prevederilor din Constituţia României art. 147 alin. (1), fie neconstituţional în continuare - ca urmare a nemodificării.

Indiferent care ar fi situaţia, la data actuală, rezoluţia de clasare nu mai reprezintă o soluţie legală care se putea da de către pârâtă la petiţiile pe care le primeşte, deoarece de la data de 30 august 2014 se puteau da ca urmare a nemodificării conform Deciziei CCR doar soluţii în conformitate cu prevederile Legii nr. 317/2004 art. 47 alin. (1) lit, a) sau c).

Recurentul-reclamant arată că avea dreptul la o acţiune în realizare în conformitate cu prevederile Legii nr. 317/2004 art. 47 alin. (5), prevederi din legea specială care nu pot fi înlocuite conform jutisprudenţei ICCJ cu prevederi din legea generală.

În baza argumentelor de drept mai sus arătate, precum şi a eventualelor completări care se vor face după comunicarea sentinţei recurate, a solicitat casarea hotărârii nr. 892/2017 a Curţii de Apel Bucureşti ca nelegală şi netemeinică, constatarea refuzului pârâtei Inspecţia Judiciară de a întocmi şi comunica o soluţie în conformitate cu prevederile Legii nr. 317/2004.

4. Apărările formulate în cauză.

Intimata-pârâtă a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat şi menţinerea sentinţei atacate.

5. Procedura de soluţionare a recursului.

Cu privire la examinarea recursului în completul filtru

În cauză, au fost avute în vedere modificările aduse prin Legea nr. 212/2018 dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ în sensul că procedura de filtrare a recursurilor, reglementată prin dispoziţiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ şi fiscal, precum şi măsurile luate prin Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 106 din data de 20 septembrie 2018 prin care s-a luat act de hotărârea Plenului judecătorilor secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie adoptată la data de 13 septembrie 2018 în sensul că procedura de filtrare a recursurilor, reglementată prin dispoziţiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ şi fiscal.

Faţă de aceste aspecte, în temeiul art. 494, raportat la art. 475 alin. (2) şi art. 201 din C. proc. civ., astfel cum au fost completate prin dispoziţiile XVII alin. (3), raportat la art. XV din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanţelor judecătoreşti, precum şi pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ. şi dispoziţiile art. 109 din Regulamentul de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti, prin rezoluţia din 31 octombrie 2018 s-a fixat termen de judecată la data de 18 septembrie 2019.

6. Soluţia instanţei de recurs

Analizând sentinţa atacată, prin prisma criticilor formulate de recurentul-reclamant, a apărărilor expuse în întâmpinarea intimatei-pârâte, Înalta Curte apreciază că recursul este nefondat.

Pentru a ajunge la această soluţie instanţa de control judiciar constatată că, recurentul-reclamant a învestit instanţa de contencios administrativ cu o cerere prin care a solicitat să se constate refuzului pârâtei de a soluţiona în condiţiile Legii nr. 317/2004 o nouă sesizare, introdusă potrivit art. 47 alin. (2) din Legea nr. 317/2004.

Prima instanţă a respins, ca nefondată cererea reclamantului reţinând că nu s-a demonstrat realitatea pretinsului refuz nejustificat de soluţionare imputat părţii pârâte.

Soluţia primei instanţe este legală, fiind dată cu interpretarea şi aplicarea corectă a prevederilor normative pertinente în raport cu situaţia de fapt rezultată din probele administrate în cauză.

Răspunzând punctual motivelor de recurs, Înalta Curte reţine următoarele: Primul motiv de recurs se întemeiază pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ. potrivit cărora:

"Casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru următoarele motive de nelegalitate: (...) când instanţa a depăşit atribuţiile puterii judecătoreşti".

Motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ. este prezent în ipoteza în care instanţa a depăşit atribuţiile puterii judecătoreşti în sensul că s-a produs o incursiune în sfera autorităţii executive sau legislative, astfel cum sunt acestea delimitate de Constituţia României sau de legile organice ceea ce în cauză, nici nu s-a invocat, nici nu s-a demonstrat. Faptul că recurentul-reclamant consideră că în speţa de faţă prima instanţă trebuia să aplice prevederile Legii nr. 317/2004, ca lege specială şi să înlăture dispoziţiile Legii nr. 554/2004, ca lege generală, nu echivalează cu încălcarea sferei de atribuţii a altei autorităţi pentru a putea fi reţinută încălcarea sferei de competenţe a autorităţii judecătoreşti, astfel că acest motiv de recurs nu poate fi primit.

Cel de-al doilea motiv de recurs se întemeiază pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. potrivit cărora:

"Casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru următoarele motive de nelegalitate: (...) când hotărârea cuprinde motive străine de natura cauzei".

Acest motiv de recurs vizează nerespectarea exigenţelor dispoziţiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., republicat, potrivit cărora hotărârea judecătorească va cuprinde:

"(1)/…/b) considerentele, în care se vor arăta obiectul cererii şi susţinerile pe scurt ale părţilor, expunerea situaţiei de fapt reţinută de instanţă pe baza probelor administrate, motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor."

În cauză, hotărârea pronunţată de instanţa de fond satisface cerinţele prevăzute de dispoziţiile legale menţionate, în considerentele acesteia regăsindu-se motivele de fapt şi de drept care au determinat formarea convingerii instanţei cu privire la soluţia pronunţată.

Motivarea este de esenţa hotărârilor şi este necesară pentru a o face înţeleasă şi acceptată de părţi, dar şi pentru a permite instanţei de control judiciar să verifice, după caz, stabilirea situaţiei de fapt şi a aplicării legii sau numai aplicarea legii.

Sub acest aspect se constată că hotărârea instanţei de fond răspunde cerinţei argumentării soluţiei adoptate, considerentele acesteia conţinând analiza complexă şi detaliată a motivelor de nelegalitate a actului administrativ contestat, cu luarea în considerare şi diseminarea apărărilor părţilor.

Împrejurarea că instanţa de fond nu şi-a însuşit argumentele reclamantului, nu face incident motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. pentru că acest text de lege are în vedere argumentarea hotărârii în baza unor temeiuri străine de natura pricinii, respectiv de motivele invocate de părţi şi nu aspectele invocate de reclamant.

O soluţie sau alta a instanţei de fond presupune preluarea filtrată, totală sau parţială a argumentelor unei părţi în conflictul judiciar dedus judecăţii şi înlăturarea explicită sau implictă a argumentaţiei celeilalte părţi, astfel că respingerea acţiunii reclamantului s-a întemeiat pe argumentele prezentate detaliat de instanţa de fond, iar susţinerile reclamantului au fost apreciate, nefondate.

Prin urmare această critică de nelegalitate este nefondată.

Referitor la motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. ("când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material") instanţa de control judiciar îl găseşte neîntemeiat, hotărârea instanţei de fond fiind dată cu interpretarea şi aplicarea corectă a dispoziţiilor legale incidente.

Recurentul-reclamant îşi exprimă nemulţumirea cu privire la aplicabilitatea dispoziţiilor Legii nr. 317/2004 în integralitatea lor, susţinând că pentru curtea de apel şi pentru pârâtă această lege se aplică doar până al art. 47 alin. (1) lit. b).

Sub acest aspect, Înalta Curte constată că art. 47 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, republicată, prevede că inspectorul judiciar poate dispune, prin rezoluţie scrisă şi motivată: b) clasarea sesizării, în cazul în care aceasta nu este semnată, nu conţine datele de identificare ale autorului sau indicii cu privire la identificarea situaţiei de fapt care a determinat sesizarea, precum şi în cazul prevăzut la art. 45 alin. (4) lit. b).

Alin. (2) al aceluiaşi articol menţionează că:

"În cazul prevăzut la alin. (1) lit. b), se poate face o nouă sesizare, cu respectarea condiţiilor prevăzute de lege".

Într-adevăr, dispoziţiile art. 47 alin. (2) din Legea nr. 317/2004 menţionează dreptul petiţionarului de a face o nouă sesizare, însă acest drept este condiţionat de respectarea condiţiilor prevăzute de lege precum şi de situaţia în care clasarea s-a dispus pentru lipsa semnăturii, nu conţine datele de identificare ale autorului sau indicii cu privire la identificarea situaţiei de fapt care a determinat sesizarea, precum şi în cazul prevăzut la art. 45 alin. (4), or această situaţie nu se regăseşte în speţa de faţă.

Prima sesizare a fost înregistrată la Inspecţia Judiciară la data de 21.07.2016. Prin Rezoluţia nr. x/2016 din data de 22.09.2016 s-a dispus clasarea lucrării cu motivarea că aspectele prezentate de petiţionar nu pot face obiectul controlului administrativ exercitat de Inspecţia Judiciară deoarece, modul în care judecătorii au interpretat şi aplicat dispoziţiile legale incidente în cauză, măsurile dispuse, precum şi soluţia pronunţată reprezintă esenţa activităţii de judecată şi nu pot fi supuse cenzurii unei autorităţi administrative, ci doar instanţei de control judiciar. Exprimarea unei opinii asupra soluţiei pronunţate ar presupune un examen al cauzei, constând în analiza şi interpretarea probelor administrate şi a legii aplicabile, ceea ce ar însemna ca o autoritate administrativă să se substituie instanţei de control judiciar, având drept consecinţă încălcarea principiului constituţional al independenţei judecătorilor şi supunerii lor numai legii, precum şi autorităţii de lucru judecat.

Prin cea de-a doua petiţie, petentul îşi exprimă nemulţumirea cu privire la Rezoluţia de clasare nr. x/2016 susţinând că în cuprinsul său nu se face referire la faptul că nicio instanţă de judecată (Tribunalul Caraş Severin, Curtea de Apel Timişoara, ÎCCJ) nu s-a pronunţat asupra obiecţiunilor ridicate de petent şi respectiv asupra cererii de constatare a infracţiunii de bancrută frauduloasă. Nu se arată nicăieri de ce nerespectarea prevederilor art. 397 din C. proc. civ. nu constituie abatere disciplinară în conformitate cu prevederile art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004, republicată.

Prin adresa nr. x/2016 din data de 08.11.2016 Inspecţia Judiciară a răspuns petentului că verificările prealabile efectuate în limitele de competenţă ale Inspecţiei Judiciare nu au evidenţiat încălcări ale normelor de drept material sau procesual, de natură să reprezinte indicii de săvârşire a vreunei abateri disciplinare de către judecătorii care au soluţionat dosarul nr. x/2013, judecătorii care au expus motivele de fapt şi de drept care au condus la soluţia pronunţată, astfel că raţionamentul logico-juridic urmărit de aceştia nu poate forma obiectul verificărilor efectuate de Inspecţia Judiciară. Faţă de aceste aspecte, Inspecţia Judiciară îşi menţine punctul de vedere exprimat prin Rezoluţia emisă la data de 22.09.2016 în dosarul nr. x/2016.

Cu privire la conţinutul adresei nr. x/2016 din data de 08.11.2016 emisă de Inspecţia Judiciară petentul a formulat cerere înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal sub nr. x/2016 prin care a solicitat să se constate refuzul de soluţionare a contestaţiei sale, în condiţiile Legii ntr. 554/2004 şi a Legii nr. 317/2004.

Înalta Curte, în acord cu prima instanţă constată că în raport de dispozitivul şi considerentele Deciziei nr. 397/2004 a Curţii Constituţionale a României, dreptul la formularea unei noi sesizări, potrivit art. 47 alin. (2) din Legea nr. 317/2004, republicată, este recunoscut în principiu atunci când petentul se adresează Inspecţiei Judiciare cu o nouă cerere în al cărei conţinut fie remediază omisiunile anterioare privitoare la semnare, date de identificare ale autorului sau identificarea situaţiei de fapt care a determinat sesizarea, fie recurge la alte împrejurări care s-ar constitui într-o pretinsă abatere disciplinară săvârşită de magistratul învestit cu soluţionarea cauzei.

Or, în ipoteza în care petentul recurge la adresarea către Inspecţia Judiciară a aceleiaşi sesizări, fără a învedera noi împrejurări şi fără a aduce vreun element nou, autoritatea publică nu are obligaţia emiterii unei noi rezoluţii, întrucât sesizarea respectivă a fost soluţionată anterior prin rezoluţia deja emisă.

Într-adevăr, sesizarea adresată Inspecţiei Judiciare este expresia dreptului la petiţionare al persoanei interesate, cu consecinţa aplicării în completarea normei speciale din conţinutul Legii nr. 317/2004, republicată, însă în raport de dispoziţiile art. 10 alin. (2) din O.G. nr. 27/2002 privind reglementarea activităţii de soluţionare a petiţiilor "Dacă după trimiterea răspunsului se primeşte o nouă petiţie de la acelaşi petiţionar (…), cu acelaşi conţinut, aceasta se clasează, la numărul iniţial făcându-se menţiune despre faptul că s-a răspuns."

Aşa fiind, Înalta Curte constată, pe de o parte, că dreptul comun în materie de soluţionare a petiţiilor prevede un drept al celui interesat de a obţine o singură soluţionare a unei petiţii adresate, orice altă revenire ulterioară a petiţionarului în aceleaşi condiţii având ca şi rezultat clasarea, iar pe de altă parte, dreptul de petiţionare nu impune autorităţii ca răspunsul să fie emis în maniera urmărită de petiţionar, iar nemulţumirile petiţionarului nu pot fi asimilate cu un refuz de soluţionare a contestaţiei.

Prin urmare, Înalta Curte constată că hotărârea instanţei de fond a fost pronunţată cu aplicarea corectă a normelor de drept material, criticile formulate de recurentul-reclamant fiind nefondate.

7. Soluţia instanţei de recurs.

Pentru aceste considerente, constatând că nu sunt incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 4, 6 şi 8 C. proc. civ., în temeiul dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004, raportat la prevederile art. 496 alin. (1) C. proc. civ., republicat, Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurentul-reclamant A., împotriva sentinţei nr. 892 din 14 martie 2017, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, în dosarul nr. x/2016, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 18 septembrie 2019.