Taxpayer awarded RON 2.25 million default interest for VAT refund delays as tax authority's appeal rejected as unfounded.

Şedinţa publică din data de 18 septembrie 2019

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar constată următoarele:

1. Circumstanţele cauzei. Cererea de chemare în judecată.

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal sub nr. x/2015, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti - Administraţia Fiscală pentru Contribuabili Nerezidenţi, a solicitat:

- anularea Deciziei nr. 39431/18.06.2015 emisă de ANAF;

- anularea Deciziei nr. 61783N/16.03.2015 emisă de ANAF;

- obligarea ANAF la achitarea efectivă către reclamantă a sumei de 2.252.126 RON cu titlu de dobânzi de întârziere;

- obligarea pârâtei la cheltuieli de judecată.

2. Hotărârea primei instanţe.

Prin sentinţa civilă nr. 2381 din data de 07.07.2016 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a admis cererea reclamantei A., în contradictoriu cu pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti - Administraţia Fiscală pentru Contribuabili Nerezidenţi, aşa cum a fost precizată.

A anulat Decizia de soluţionare a contestaţiei nr. 39431/18.18.06.2015 şi Decizia nr. 617183 N/16.03.2015, emise de pârâtă.

A obligat pârâta ANAF la achitarea efectivă către reclamant a sumei în cuantum total de 2.253.933,07 RON şi la plata sumei de 7490 RON reprezentând onorariu avocat, onorariu expert şi taxa de timbru.

3. Cererea de recurs.

Împotriva sentinţei nr. 2381 din 07 iulie 2016, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a declarat recurs pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti - Administraţia Fiscală pentru Contribuabili Nerezidenţi.

În dezvoltarea motivelor de recurs se arată că hotărârea este nelegală fiind data cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material - motiv de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., pentru următoarele considerente:

I. Motivele care au dus la soluţionarea cu întârziere a deconturilor de TVA, includerea în planul de control a deconturilor TVA cu suma negativă şi opţiune de rambursare s-a efectuat ţinând cont de:

A. Faptul ca deconturile de TVA se soluţionează, conform cap. 1, lit. B), punctul 6 din OMFP nr. 263/2010, "în ordinea cronologica a înregistrării lor la organul fiscal teritorial";

B. Prevederile art. 105, alin. (6) din O.G. nr. 92/2003, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, privind Codul de procedură fiscală:

"Activitatea de inspecţie fiscală se organizează şi se desfăşoară în baza unor programe anuale, trimestriale şi lunare aprobate în condiţiile stabilite prin ordin al preşedintelui ANAF, respectiv prin acte ale autorităţilor administraţiei publice locale, după caz;"

C. Dispoziţiile date prin Nota de serviciu nr. x/19.01.2007 a DGFP-MB;

D. Aprobarea direcţiei de specialitate din cadrul ANAF;

Deconturile cu sume negative şi opţiune de rambursare a taxei pe valoarea adăugată vor fi incluse în programul de activitate astfel:

- în ordine cronologică;

- societăţile cu mai multe deconturi negative cu opţiune de rambursarea taxei pe valoarea adăugată;

- cuantumul sumei solicitate;

- volumul lucrărilor, respectiv deconturile de TVA cu sume negative şi opţiune de rambursare, coroborat cu numărul personalului din cadrul Serviciului Reprezentante Străine, Ambasade şi Administrare Nerezidenţi.

Potrivit art. 70, alin. (2) din Codul de procedură fiscală, cu modificările şi completările ulterioare, în "situaţiile în care, pentru soluţionarea cererii, sunt necesare informaţii suplimentare relevante pentru luarea deciziei, acest termen se prelungeşte cu perioada cuprinsă între data solicitării şi data primirii informaţiilor solicitate."

Conform concluziilor Raportului de inspecţie fiscală şi a deciziilor de rambursare s-au întocmit notele de restituire, de către Activitatea de Metodologie şi Administrare a Veniturilor Statului - Serviciul Reprezentante Străine, Ambasade şi de Administrare a Contribuabililor Nerezidenţi, rambursându-se suma aprobată la rambursare către contribuabilul A..

Conform Instrucţiunilor nr. 802.520/03.07.2009 privind rambursarea lunara a TVA, cu modificările şi completările ulterioare, aprobate de ministrul finanţelor publice în care se precizează:

"începând cu luna noiembrie 2009 principiile utilizate în selecţia de rambursare sunt următoarele:

- suma necesară pentru rambursarea lunară se va încadra într-o sumă stabilită la nivel naţional de comun acord cu Direcţia generală trezorerie şi contabilitate publică din cadrul M.F.P,

- selecţia deconturilor care urmează a fi rambursate, conform principiilor menţionate se realizează din baza de date naţională cuprinzând deconturile cu decizie de rambursare, cu ajutorul aplicaţiei informatice pusă la dispoziţie de D.G.T.I. Decontarea lunară efectivă se realizează automat la 3 termene fixe."

Motivele enumerate mai sus justifică întârzierea în cuprinderea în planul de control a cererilor de rambursare a societăţii nerezidente A., volumul lucrărilor, vechimea cererilor de rambursare, respectiv deconturile de TVA cu sume negative şi opţiune de rambursare, coroborat cu numărul personalului din cadrul Serviciului Reprezentante Străine, Ambasade şi Administrare Nerezidenţi, precum şi termenele de restituire a sumelor aferente TVA aprobat la rambursare, conform transelor stabilite la nivel naţional.

II. Critică hotărârea instanţei de fond şi în ceea ce priveşte obligarea la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 7.490 RON, motiv pentru care solicită aplicarea dispoziţiilor art. 451 alin. (2) C. proc. civ. potrivit cărora: «Judecătorii au însă dreptul să mărească sau să micşoreze onorariile avocaţilor, potrivit cu cele prevăzute în tabloul onorariilor minimale, ori de câte ori vor constata motivat că sunt nepotrivit de mici sau de mari, faţă de valoarea pricinii sau munca îndeplinită de avocat».

Raportând dispoziţiile legale de mai sus la prezenta cauză, instanţa de fond în mod nejustificat a dispus obligarea la plata cheltuielilor de judecată, având în vedere faptul că, cheltuielile de judecată urmează a fi acordate numai în măsura în care constituie cheltuieli necesare care au fost în mod real efectuate, în limita unui cuantum rezonabil.

Instanţa de judecată are abilitatea de a cenzura cuantumul onorariului avocatului fără ca prin aceasta să intervină in raportul juridic decurgând din contractul de asistenţă legală şi fără ca un asemenea efect să se producă, fie şi indirect, câtă vreme instanţa de judecată trebuie să vegheze la menţinerea echilibrului procesual şi la asigurarea garanţiilor pentru părţi a desfăşurării unui proces echitabil. O asemenea prerogativă este cu atât mai necesară cu cât respectivul onorariu urmează a fi suportat de partea potrivnică, ceea ce presupune in mod necesar ca acesta să ii fie opozabil,

În sensul acesta este şi jurisprudenţa C.E.D.O., care, investită fiind cu soluţionarea pretenţiilor la rambursarea cheltuielilor de judecată, în care sunt cuprinse şi onorariile de avocat, a statuat că acestea urmează a fi recuperate numai în măsura în care constituie cheltuieli necesare care au fost în mod real făcute în limita unui cuantum rezonabil.

În analiza onorariului avocat, instanţa judecătorească nici nu stânjeneşte executarea contractului de asistenţă juridică şi nici nu îi controlează direct sau indirect, iar cu atât mai puţin nu îi modifică sau anulează, raportul juridic generat de încheierea lui se menţine în integralitatea sa; instanţa în realitate nu măreşte sau micşorează onorariile avocaţilor, ci doar micşorează în mod corespunzător cuantumul-cheltuielilor la care urmează a fi obligată partea care le datorează.

În acest sens, învederează şi practica Curţii Europene a Drepturilor Omului (în cauza Costin contra României, Hotărârea din 26 mai 2005 şi în cauza Johanna Huber contra României, Hotărârea din 21 februarie 2008) care a reţinut că, cheltuielile efectuate trebuie să fie necesare şi efectuate real în limita unui cuantum rezonabil.

Caracterul rezonabil al cheltuielilor semnificând faptul că, în raport cu natura activităţii efectiv prestate, complexitatea, riscul implicat de prestarea serviciului, acestea să nu fie exagerate.

Este adevărat faptul că nimeni nu este obligat să se apere singur, chiar dacă are cunoştinţe juridice, dreptul la apărare fiind un drept recunoscut tuturor, însă prin angajarea unui apărător nu trebuie să se urmărească împovărarea părţii căzute în pretenţii, scopul exercitării dreptului la apărare fiind acela de se valorifica pretenţiile alegate.

La aprecierea cuantumului onorariului avocaţial instanţa trebuie să ţină seama, nu numai de valoarea pretenţiilor, ci şi de complexitatea cauzei (prezenta cauză fiind una de complexitate relativ redusă şi soluţionată în 4 termene de judecată), precum şi de munca depusă de avocat.

4. Apărările formulate în cauză.

Intimata-reclamantă a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea acestuia, ca nefondat.

5. Procedura de soluţionare a recursului.

Cu privire la examinarea recursului în completul filtru

În cauză, au fost avute în vedere modificările aduse prin Legea nr. 212/2018 dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ în sensul că procedura de filtrare a recursurilor, reglementată prin dispoziţiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ şi fiscal, precum şi măsurile luate prin Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 106 din data de 20 septembrie 2018 prin care s-a luat act de hotărârea Plenului judecătorilor secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie adoptată la data de 13 septembrie 2018 în sensul că procedura de filtrare a recursurilor, reglementată prin dispoziţiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ şi fiscal.

Faţă de aceste aspecte, în temeiul art. 494, raportat la art. 475 alin. (2) şi art. 201 din C. proc. civ., astfel cum au fost completate prin dispoziţiile XVII alin. (3), raportat la art. XV din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanţelor judecătoreşti, precum şi pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ. şi dispoziţiile art. 109 din Regulamentul de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti, prin rezoluţia din 24 octombrie 2018 s-a fixat termen de judecată la data de 18 septembrie 2019.

6. Examinând sentinţa atacată, în raport cu actele şi lucrările dosarului, precum şi cu dispoziţiile legale incidente în cauză, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce vor fi prezentate în continuare.

Intimata-reclamantă a învestit instanţa de contencios administrativ şi fiscal cu o cerere prin care a solicitat anularea Deciziei nr. 39431/18.06.2015 şi Deciziei nr. 61783N/16.03.2015 emise de ANAF, obligarea ANAF la achitarea efectivă către reclamantă a sumei de 2.253.933,07 RON (aferente restituirii cu o întârziere cuprinsă între 273 şi 486 zile a TVA de rambursat) cu titlu de dobânzi de întârziere, precum şi plata cheltuielilor de judecată.

Prima instanţă a admis cererea de chemare în judecată, a anulat actele administrative atacate şi a obligat pârâta la achitarea efectivă către reclamant a sumei în cuantum total de 2.253.933,07 RON, precum şi a sumei de 7490 RON reprezentând onorariu avocat, onorariu expert şi taxa de timbru.

Pentru a pronunţa această sentinţă, prima instanţă a reţinut că În prezenta speţă nu se poate discuta despre prelungirea termenului de 45 de zile de la depunerea cererii contribuabilului, de vreme ce de la data înregistrării Deconturilor de TVA şi până la momentul iniţierii inspecţiei fiscale a trecut un interval de timp de 5 luni şi respectiv 1 an, interval ce depăşeşte cu mult cele 45 de zile, nefiind astfel în prezenţa unei prelungiri a termenului legal de 45 de zile.

Decizia de soluţionare rămâne în continuare nelegală dat fiind că în atare situaţie organul fiscal nu avea dreptul să respingă integral solicitarea Societăţii, ci trebuia să calculeze şi să plătească dobânzi în cuantum total de 2.138.678 RON, calculate fără a lua în considerare perioada de 27 de zile în care inspecţia ar fi fost suspendată (intervalul 23.12.2010 - 19.01.2011 care din punct de vedere al reglementării legale a dobânzii se regăseşte în perioada de timp în care cuantumul dobânzii prevăzute de lege era de 0.04%/zi de întârziere).

Învestită cu soluţionarea cererii de recurs, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal constată că, prin motivele de recurs formulate, pârâta susţine că hotărârea este nelegală deoarece a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material.

Sub acest aspect se arată că motivele care au dus la soluţionarea cu întârziere a deconturilor de TVA au fost determinate de respectarea dispoziţiilor cap. 1 lit. B) pct. 6 din OMFP nr. 263/2010 conform cărora:

"deconturile de TVA se soluţionează în ordinea cronologică a înregistrării lor la organul fiscal teritorial"; cuantumul sumei solicitate; volumul lucrărilor, respectiv deconturile de TVA cu sume negative şi opţiune de rambursare, coroborat cu numărul personalului din cadrul Serviciului Reprezentanţe Străine, Ambasade şi Administrare Nerezidenţi.

Înalta Curte constată că, în acelaşi sens sunt şi dispoziţiile art. 70 alin. (1) din Codul de procedură fiscală potrivit cărora:

"Cererile depuse de către contribuabil potrivit prezentului cod se soluţionează de către organul fiscal în termen de 45 de zile de la înregistrare."

Potrivit art. 120 alin. (1) din Codul de procedură fiscală, "dobânzile reprezintă echivalentul prejudiciului creat titularului creanţei fiscale ca urmare a neachitării de către debitor a obligaţiilor de plată la scadenţă şi se calculează pentru flecare zi de întârziere, începând cu ziua imediat următoare termenului de scadenţă şi până la data stingerii sumei datorate inclusiv."

Din interpretarea coroborată a dispoziţiilor legale din Codul de procedură fiscală în vigoare în perioada de referinţă, a dispoziţiilor speciale în materia rambursării de TVA, precum şi a celor ce stabilesc procedura de acordare a dobânzilor către contribuabili, rezultă faptul că deconturile negative de TVA cu opţiune de rambursare depuse la organul fiscal competent se soluţionează într-adevăr în ordinea cronologică a înregistrării lor, însă în termen de cel mult 45 de zile de la înregistrare, urmând ca depăşirea acestui termen să atragă răspunderea fiscală a statului sub forma plăţii dobânzilor de întârziere.

Or, aceste dispoziţii sunt cunoscute de către recurenta-pârâtă şi invocate prin cererea de recurs, însă, procedurile interne de lucru şi numărul redus al personalului, raportat la volumul mare al lucrărilor, nu pot justifica prelungirea termenului legal de soluţionare stabilit de art. 70 alin. (1) din Codul de procedură fiscală şi nu pot avea caracterul unor împrejurări care să justifice prelungirea acestui termen.

Pretinsele solicitări de informaţii adresate de recurenta-pârâtă unor structuri din cadrul aceleiaşi instituţii nu pot conduce la prelungirea termenului de soluţionare a Deconturilor de TVA, cu atât mai mult cu cât, această solicitare trebuia să se fi realizat în cadrul termenului de 45 de zile de la înregistrarea cererii, însă, în realitate, de la data înregistrării Deconturilor de TVA şi până la momentul iniţierii inspecţiei fiscale a trecut un interval de timp de 5 luni şi respectiv 1 an, interval ce depăşeşte cu mult cele 45 de zile, nefiind astfel în prezenţa unei prelungiri a termenului legal de 45 de zile.

Raportat la situaţia de fapt, Înalta Curte constată că prima instanţă a reţinut în mod corect faptul că intimata-reclamantă a depus Deconturile de TVA la organul fiscal competent, iar acestea au fost soluţionate (TVA aprobată la rambursare a fost rambursată) cu depăşirea evidentă a termenului legal de 45 de zile, fără ca pentru această depăşire ANAF să invoce o motivare temeinică şi care să se circumscrie situaţiilor excepţionale prevăzute de dispoziţiile legale invocate chiar de autoritatea fiscală.

În concluzie, instanţa de control judiciar apreciază că instanţa de fond a dat o interpretare corectă normelor de drept incidente în cauza de faţă, reţinând în mod corect că recurenta-pârâtă a fost obligată la achitarea efectivă către reclamant a sumei în cuantum total de 2.253.933,07 RON, reprezentând dobânzi de întârziere la plata rambursării de TVA.

Ultima critică a motivelor de recurs vizează obligarea la plata cheltuielilor de judecată, solicitându-se aplicarea dispoziţiilor art. 451 alin. (2) din C. proc. civ., întrucât suma stabilită de prima instanţă cu titlu de cheltuieli de judecată trebuia acordată numai în măsura în care acestea constituie cheltuieli necesare şi care au fost în mod real efectuate, în limita unui cuantum rezonabil.

Sub acest aspect, Înalta Curte reţine că, fiind o cale extraordinară de atac, recursul poate fi exercitat numai pentru motivele anume prevăzute de lege, iar potrivit art. 483 alin. (3)-(4) şi art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., prin intermediul acestei căi de atac poate fi dedusă analizei instanţei de control judiciar doar conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

În consecinţă, casarea unei hotărâri se poate cere numai pentru motive de nelegalitate, or aprecierea de către instanţa care a pronunţat hotărârea recurată a cuantumului cheltuielilor de judecată pe care le are de plătit partea care a pierdut procesul, constând în onorariul de avocat, nu este un aspect de legalitate a hotărârii, care să poată fi cenzurat de instanţa de recurs.

Această critică nu vizează deci conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile şi nu poate fi încadrată în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., fiind legată de exercitarea de către judecătorul fondului, a dreptului de apreciere asupra onorariului de avocat.

În concluzie, instanţa de control judiciar apreciază că instanţa de fond a dat o interpretare corectă a normelor de drept incidente în cauza de faţă.

7. Soluţia instanţei de recurs.

Pentru aceste considerente, în temeiul dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004, raportat la prevederile art. 496 alin. (1) C. proc. civ., republicat, Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

În temeiul art. 453 alin. (1) din C. proc. civ. recurentele-pârâte vor fi obligate la plata sumei de 14.182,20 RON cheltuieli de judecată către intimata-reclamantă A..

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-pârâtă Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti - Administraţia Fiscală pentru Contribuabili Nerezidenţi, împotriva sentinţei nr. 2381 din 07 iulie 2016, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, în dosarul nr. x/2015, ca nefondat.

Obligă recurenta-pârâtă Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti - Administraţia Fiscală pentru Contribuabili Nerezidenţi la plata sumei de 14.182,20 RON cheltuieli de judecată către intimata-reclamantă A..

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 18 septembrie 2019.