Taxpayer’s appeal over insurance premiums and vehicle-use tax benefits rejected as unfounded.

Şedinţa publică din data de 28 ianuarie 2020

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul litigiului dedus judecăţii

Prin cererea înregistrată la data de 19 mai 2016, sub dosar nr. x/2016 pe rolul Curţii de Apel Alba Iulia, secţia de contencios administrativ şi fiscal, reclamanta S.C. A. S.R.L a solicitat, în contradictoriu cu pârâtele Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Braşov şi Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Alba anularea Deciziei nr. 55/22.09.2015 privind soluţionarea contestaţiei, emisă de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Braşov, Raportului de inspecţie fiscală nr. x/28.11.2014, Deciziei de impunere nr. x/28.11.2014 emisă de Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Alba şi Dispoziţiei nr. 219299/28.11.2014 privind măsurile stabilite de organele de inspecţie fiscală.

2. Hotărârea primei instanţe

Prin sentinţa nr. 301/2016 pronunţată în data de 19 decembrie 2016, Curtea de Apel Alba Iulia, secţia de contencios administrativ şi fiscal a respins acţiunea formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtele Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Braşov şi Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Alba, ca neîntemeiată.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei menţionate la pct. 2 a declarat recurs reclamanta S.C. A. S.R.L., care invocând prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ. a solicitat admiterea recursului, casarea sentinţei şi pe fond anularea Deciziei nr. 55/22.09.2015 privind soluţionarea contestaţiei, emisă de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Braşov, Raportului de inspecţie fiscală nr. x/28.11.2014, Deciziei de impunere nr. x/28.11.2014 emisă de Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Alba şi Dispoziţiei nr. 219299/28.11.2014 privind măsurile stabilite de organele de inspecţie fiscală.

Apreciază că sentinţa recurată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau cuprinde motive străine cauzei, ceea ce încalcă disp. Art. 425 C. proc. civ.

De asemenea, în opinia recurentei, hotărârea a fost data cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, având în vedere că a fost încălcat dreptul la apărare deoarece nu au fost analizate condiţiile, modalităţile şi silogismul juridic-fiscal al contractului cu B..

Penalităţile imputate sunt abuzive şi nefondate, având în vedere că prin controalele dispuse nu au fost constatate aceste abateri fiscale, nefiind nicio intenţie de a încălca prevederile legale.

În susţinerea recursului declarat, recurenta relatează împrejurările de fapt ale cauzei.

Ca şi critici concrete aduse sentinţei recurate, se identifică opinia recurentei potrivit căreia nu se încadrează în prevederile art. 21 alin. (4) lit. k) din Codul fiscal întrucât nu este vorba despre prime de asigurare plătite de angajator, în numele angajatului, ci în numele unor persoane cu care nu există contracte de muncă cu privire la aceste plăţi, aspect care, în mod greşit a fost considerat de către instanţa de fond ca fiind fără relevanţă.

Chiar şi din concluziile raportului de expertiză se deduce faptul că prevederile art. 21 alin. (4) lit. k) din Codul fiscal nu sunt aplicabile în cazul de faţă.

Mai mult, în raport de prevederile art. 21 alin. (1) şi art. 21 alin. (4) lit. n) din Codul fiscal, cheltuielile cu prima de asigurare care nu privesc activele contribuabilului, precum şi cele care nu sunt aferente obiectului de activitate, nu sunt deductibile la calculul impozitului pe profit.

În plus, potrivit art. 21 alin. (1) din Codul fiscal, sunt considerate cheltuieli deductibile numai cheltuielile efectuate în scopul realizării de venituri impozabile, ceea ce nu este cazul în prezenta speţă.

Deoarece Codul fiscal nu detaliază regimul primelor de asigurare care nu sunt aferente obiectului de activitate, se raportează la prevederile C. civ., sens în care aceste cheltuieli pot fi considerate liberalităţi.

Astfel, consideră că primele de asigurare plătite persoanelor în afara unor prevederi salariale, excede obiectului de activitate, însă sunt efectuate în interesul societăţii, astfel încât aceste operaţiuni trebuie considerate ca fiind legale.

Susţine că nu există drept de deducere la calculul impozitului pe profit faţă de cheltuielile cu primele de asigurare care nu sunt aferente obiectului de activitate, invocând dispoziţiile art. 41 din Codul fiscal.

În opinia recurentei, instanţa de fond a considerat în mod greşit că suma reprezentând utilizarea autovehiculelor societăţii reprezintă un avantaj ce trebuie luat în calcul la stabilirea venitului impozabil pe motiv că acestea ar fi fost folosite în scop personal.

Acestea au fost utilizate doar în scopul transportului de materiale necesare producţiei, precum ţi a transportului personalului angajat de acasă la serviciu şi invers, fiind înregistrat în contabilitate consumul de carburant necesar efectuării acestor transporturi.

Susţine recurenta că instanţa de fond a interpretat greşit dispoziţiile art. 43 alin. (2) lit. I) din Codul de procedură fiscal referitoare la elementele obligatorii pe care trebuie să le conţină un act administrative fiscal, mai exact menţiunile privind audierea contribuabilului.

De asemenea, s-a dat o interpretare greşită dispoziţiilor H.G. nr. 44/2004, fiind invocate prevederi neaplicabile în cauză.

Apreciază că în cauză se aplică prevederile cuprinse în H.G. nr. 44/2004 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 571/2003 ref.la art. 42 lit. b) Codul fiscal.

În acest caz nu poate exista o dublă impunere atât la nivelul angajatorului cat şi la nivelul angajatului iar sumele primate cu titlu de donaţie nu sunt impozabile în înţelesul impozitului pe venit.

Aceste venituri nu sunt salarii sau asimilate salariilor astfel cum este prevăzut în mod expres de dispoziţiile art. 55 alin. (2) lit. k) iar, în acelaşi timp, nu se încadrează nici în dispoziţiile art. 55 alin. (3) lit. g) în sensul că nu sunt plătite de către suportator către salariaţii proprii sau alt beneficiar de venituri din salarii întrucât nu le-au încasat ca şi salariaţi, conform contractului individual sau colectiv de muncă.

Aşadar, aceste venituri nu intră în baza de calcul a contribuţiilor sociale individuale.

În consecinţă, a solicitat admiterea recursului.

4. Apărări formulate în cauză

Intimata-pârâtă Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Alba a depus întâmpinare şi, fără a invoca excepţii, a solicitat respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea ca legală a soluţiei instanţei de fond.

II. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

Examinând sentinţa recurată prin prisma motivelor de casare invocate, în raport de actele şi lucrările dosarului şi de dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, potrivit considerentelor ce urmează.

Un prim motiv de nelegalitate valorificat de recurentă este cel reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. potrivit căruia, casarea unei hotărâri se poate cere când aceasta nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Din această perspectivă, sunt vizate ipotezele de motivare insuficientă şi contradictorie a hotărârii primei instanţe.

Din analiza considerentelor hotărârii recurate, Înalta Curte constată că motivarea primei instanţe răspunde la argumentele prezentate de părţi, fiind examinate în mod efectiv motivele de fapt şi de drept prezentate de reclamantă, nefiind astfel identificate contradicţii în raţionamentul instanţei de fond şi nici considerente străine de natura cauzei.

Conform prevederilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., hotărârea va cuprinde (şi) "motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor".

În conformitate cu jurisprudenţa CEDO, chiar dacă dispoziţiile art. 6 paragraful 1 din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale impun instanţelor naţionale să-şi motiveze deciziile (cauza Boldea vs. Romania), această obligaţie nu presupune existenţa unor răspunsuri detaliate la fiecare problemă ridicată, fiind suficient să fie examinate în mod real problemele esenţiale care au fost supuse spre judecată instanţei, iar în considerentele hotărârii trebuie să se regăsească argumentele care au stat la baza pronunţării acesteia.

Argumentele invocate de recurentă, vizând interpretarea normelor legale incidente, deduc controlului judiciar al instanţei de recurs legalitatea soluţiei instanţei de fond prin prisma dreptului substanţial, analiză pe care Înalta Curte o va dezvolta cu ocazia analizării motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În consecinţă, acest motiv de nelegalitate al hotărârii recurate nu va fi reţinut ca întemeiat.

În opinia instanţei de recurs, judecătorul fondului a realizat o corectă interpretare a situaţiei de fapt şi a aplicat în mod corespunzător dispoziţiile legale incidente în speţă.

Astfel, se reţine că, prin decizia de impunere nr. x/28.11.2014, emisă de Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Alba au fost stabilite în sarcina societăţii reclamante obligaţii fiscale suplimentare, reprezentând: suma de 481.416 RON, reprezentând contribuţia de asigurări sociale datorate de angajator, suma de 310.231 RON, reprezentând majorări de întârziere aferente acesteia, suma de 72.121 RON, reprezentând penalităţi de întârziere, suma de 242.678 RON, reprezentând contribuţia individuală de asigurări sociale reţinută de la asiguraţi, suma de 156.541 RON, reprezentând majorări de întârziere aferente acesteia, suma de 36.356 RON, reprezentând penalităţi de întârziere, suma de 6.623 RON, reprezentând de asigurare pentru accidente de munca, suma de 3957 RON, reprezentând majorări de întârziere, suma de 993 RON, reprezentând penalităţi de întârziere, suma de 11.654 RON, reprezentând contribuţie de asigurări pentru şomaj datorată de angajator, majorări de întârziere aferente acesteia în sumă de 7.544 RON, penalităţi de întârziere în sumă de 1.746 RON, suma de 11.576 RON, reprezentând contribuţia individuala de asigurări pentru şomaj reţinuta de la asiguraţi, majorări de întârziere aferente în cuantum de 7504 RON şi penalităţi de întârziere în cuantum de 1734 RON, suma de 121.203 RON, reprezentând contribuţia pentru asigurări de sănătate datorată de angajator, majorări de întârziere aferente în cuantum de 78.462 RON şi penalităţi de întârziere în sumă de 18.158, suma de 127834 RON, reprezentând contribuţia pentru asigurări de sănătate reţinută de la asiguraţi, majorări de întârziere aferente în cuantum de 82.564 RON şi penalităţi de întârziere în sumă de 19.151 RON, suma de 19.812 RON, reprezentând contribuţii pentru concedii si indemnizaţii, majorări de întârziere aferente în cuantum de 12.826 RON şi penalităţi de întârziere în sumă de 2968 RON, suma de 5827 RON, reprezentând contribuţia angajatorilor la Fondul de garantare pentru plata creanţelor salariale, majorări de întârziere aferente în cuantum de 3722 RON şi penalităţi de întârziere în sumă de 873, suma de 468.271 RON, reprezentând impozit pe veniturile din salarii si asimilate salariilor, majorări de întârziere aferente în cuantum de 265.467 RON şi penalităţi de întârziere în sumă de 70.182 RON.

La aceeaşi dată a fost emisă şi dispoziţia de măsuri nr. 219299/28.11.2014 prin care s-a dispus corectarea Declaraţiilor D112 pentru perioada 01.07.2012 - 31.12.2013, în sensul declarării impozitului pe veniturile din salarii şi a contribuţiilor sociale obligatorii aferente avantajelor de natură salarială constând în prime de asigurare plătite de suportator pentru salariaţii proprii, altele decât cele obligatorii, precum şi a avantajelor constând în utilizarea în scop personal a autoturismelor din patrimoniul societăţii.

Prin Decizia nr. 55/22.09.2015 a fost respinsă ca neîntemeiată contestaţia formulată de reclamantă împotriva deciziei de impunere.

Practic, sumele stabilite suplimentare de organele fiscale au fost determinate de faptul că recurenta nu a apreciat ca fiind venituri din salarii sau asimilate salariilor avantajele reprezentând primele de asigurare plătite de suportator pentru salariaţii proprii, altele decât cele obligatorii şi, de asemenea, nici avantajele constând în utilizarea în scop personal a autovehiculelor din patrimoniul societăţii.

În ceea ce priveşte dreptul contribuabilului la a fi audiat, în mod corect instanţa de fond a observat că recurenta a fost înştiinţată că, la data de 25.11.2014 va avea loc discuţia finală cu contribuabilul iar organele fiscale i-au prezentat constatările potrivit raportului de inspecţie fiscală, societatea exprimându-şi în scris observaţiile cu privire la constatările efectuate, organul fiscal răspunzând punctului de vedere prezentat.

În consecinţă, a fost respectat dreptul societăţii recurente de a fi ascultată, lipsa menţiunii din cuprinsul deciziei de impunere nefiind de natură a conduce la aplicarea sancţiunii nulităţii actului administrativ-fiscal, nefiind produsă nicio vătămare acesteia.

Potrivit art. 46 din Codul de procedură fiscal aplicabil,"Lipsa unuia dintre elementele actului administrativ fiscal, referitoare la numele, prenumele şi calitatea persoanei împuternicite a organului fiscal, numele şi prenumele ori denumirea contribuabilului, a obiectului actului administrativ sau a semnăturii persoanei împuternicite a organului fiscal, cu excepţia prevăzută la art. 43 alin. (6), atrage nulitatea acestuia."

În consecinţă, lipsa menţiunii privind audierea contribuabilului nu este un element prevăzut în mod expres ca având drept consecinţă nulitatea necondiţionată a actului administrativ-fiscal astfel că persoana interesată trebuie să dovedească producerea unei vătămări.

Or, în condiţiile în care recurenta şi-a exprimat punctul de vedere referitor la constatările organului de control, este evident că nu i s-a produs nicio vătămare astfel că nu se poate aplica sancţiunea nulităţii, aşa cum corect a observat judecătorul fondului.

Referitor la primele de asigurare, s-a reţinut că recurenta a încheiat contractul de asigurare de grup pentru angajaţi, cu B., la data de 08.10.2008, contract având ca obiect asigurarea pentru deces din orice cauză, invaliditate parţială permanentă din accident, îmbolnăvire gravă extinsă.

În baza contractului încheiat, recurenta a achitat pentru salariaţii proprii, prime de asigurare în cuantum de 3.098.640 RON, primele fiind achitate lunar către societăţile de asigurare iar, în cel mult 5 zile de la data plăţii primelor, se solicita răscumpărarea acestora. Societatea de asigurări răscumpăra asigurările cu reţinerea unui comision de răscumpărare şi rambursa angajaţilor recurentei (persoanele asigurate), primele de asigurare pe care le vira ori în conturile personale ale angajaţilor, ori în contul colector al societăţii.

Aceste sume au fost considerate de către societate ca fiind cheltuieli nedeductibile fiscal iar, în perioada 2008-2013, nu a constituit, reţinut şi virat impozitul pe veniturile din salarii sau asimilate salariilor, aferent primelor de asigurare suportate de angajator pentru salariaţi. În consecinţă, nu a calculat, reţinut şi achitat nici contribuţiile de asigurări sociale.

Intimata, prin actele fiscale contestate în prezenta cauză, a apreciat că primele de asigurare achitate salariaţilor societăţii recurente, trebuiau tratate ca si avantaje salariale, contrar opiniei recurentei, care a apreciat că primele în discuţie aveau regimul unor cheltuieli nedeductibile fiscal.

Art. 55 din Legea nr. 571/2003, având denumirea marginală "Definirea veniturilor din salarii", prevede că: "(1) Sunt considerate venituri din salarii toate veniturile în bani şi/sau în natură obţinute de o persoană fizică ce desfăşoară o activitate în baza unui contract individual de muncă sau a unui statut special prevăzut de lege, indiferent de perioada la care se referă, de denumirea veniturilor ori de forma sub care ele se acordă (…)"

(2) Regulile de impunere proprii veniturilor din salarii se aplică şi următoarelor tipuri de venituri, considerate asimilate salariilor: k) orice alte sume sau avantaje de natură salarială ori asimilate salariilor în vederea impunerii."

(3) Avantajele, cu excepţia celor prevăzute la alin. (4), primite în legătură cu o activitate menţionată la alin. (1) şi (2) includ, însă nu sunt limitate la: g) primele de asigurare plătite de către suportator pentru salariaţii proprii sau alt beneficiar de venituri din salarii, la momentul plăţii primei respective, altele decât cele obligatorii;"

În cadrul punctului 68 din H.G. nr. 44/2004 se menţionează că " Veniturile din salarii sau considerate asimilate salariilor cuprind totalitatea sumelor încasate ca urmare a unei relaţii contractuale de muncă, precum şi orice sume de natură salarială primite în baza unor legi speciale, indiferent de perioada la care se referă, şi care sunt realizate din: o) alte drepturi sau avantaje de natura salariala ori asimilate salariilor."

De reţinut sunt şi prevederile pct. 69 din aceleaşi Norme Metodologice care dispun în sensul că "Avantajele în bani şi în natura sunt considerate a fi orice foloase primite de salariat de la terti sau ca urmare a prevederilor contractului individual de muncă ori a unei relatii contractuale între părţi, după caz."

Relevante în speţă sunt şi dispoziţiile pct. 70 din H.G. nr. 44/2004 potrivit cărora "La stabilirea venitului impozabil se au în vedere şi avantajele primite de persoana fizica, cum ar fi: h) contravaloarea primelor de asigurare suportate de persoana juridica sau de o alta entitate, pentru angajatii proprii, precum şi pentru alti beneficiari, cu excepţia primelor de asigurare obligatorii potrivit legislaţiei în materie.

Tratamentul fiscal al avantajului reprezentand contravaloarea primelor de asigurare este urmatorul:- pentru beneficiarii care obtin venituri salariale şi asimilate salariilor de la suportatorul primelor de asigurare, acestea sunt impuse prin cumularea cu veniturile de aceasta natura ale lunii în care sunt platite primele de asigurare;".

Trimiterea pe care o face recurenta la prevederile art. 78 din Codul fiscal nu este necesară în economia speţei întrucât nu este întrunită ipoteza altor beneficiari care nu au relaţie generatoare de venituri salariale şi asimilate salariilor cu suportatorul primelor de asigurare, în cauză fiind vorba despre venituri obţinute ca urmare a desfăşurării de activitate generatoare de venituri salariale.

În consecinţă, interpretarea recurentei nu este în spiritul legii iar sistemul legal de impuneri este bazat pe o justă aşezare a sarcinilor fiscale, nefiind vorba despre o diferenţiere a impozitelor pe grupuri sau categorii de cetăţeni, ci de o corectă aplicare a normelor Codul fiscal.

Deopotrivă, sunt de reţinut şi prevederile pct. 106 din acelaşi act normativ care dispun în sensul că "Venitul brut lunar din salarii reprezinta totalitatea veniturilor realizate intr-o luna conform art. 55 alin. (1) - (3) din Codul fiscal de o persoană fizica, pe fiecare loc de realizare, indiferent de denumirea acestora sau de forma sub care sunt acordate."

Aplicând metoda de interpretare sistematică a dispoziţiilor legale amintite mai-sus se concluzionează că, în mod just intimata a apreciat că primele de asigurare achitate de către angajator pentru salariaţii proprii, altele decât cele obligatorii, sunt avantaje salariale, indiferent de împrejurarea că nu au fost prevăzute în contractul colectiv sau contractele individuale de muncă ale angajaţilor şi astfel, aserţiunea recurentei care apreciază că aceste cheltuieli nu sunt deductibile fiscal nu are suport legal.

În acest context, în mod corect nu a fost luată în considerare de către prima instanţă opinia expertului contabil, întrucât primele de asigurare au natura unor avantaje salariale, indiferent de modul în care au fost înregistrate în contabilitate de către societate, fiind irelevant faptul că nu au fost incluse ca atare în cadrul contractelor de muncă ale angajaţilor, astfel că în mod just a fost stabilită obligaţia recurentei de plată a sumelor suplimentare, astfel cum a reţinut organul fiscal, fiind aplicabile dispoziţiile art. 21 alin. (4) lit. k) din Codul fiscal, contrar susţinerilor acesteia.

Potrivit art. 41 din Codul fiscal, "categoriile de venituri supuse impozitului pe venit, potrivit prevederilor prezentului titlu, sunt următoarele: a) venituri din activităţi independente, definite conform art. 46; b) venituri din salarii, definite conform art. 55", textul art. 55 find redat mai-sus.

Contrar aserţiunilor recurentei, pentru a putea fi calificate ca şi venituri din salarii, nu era necesar ca sumele primite (cu titlu de prime de asigurare, în speţa de faţă), să fie prevăzute în mod expres în clauzele unui contract de muncă, individual sau colectiv, întrucât textul art. 55 din Codul fiscal nu face o astfel de distincţie, condiţia prevăzută fiind ca veniturile să fie obţinute "de o persoană fizică ce desfăşoară o activitate în baza unui contract individual de muncă", condiţia fiind de ordin subiectiv (persoană care desfăşoară activitate în baza unui contract de muncă) şi nu obiectiv (veniturile putând fi de orice natură, indiferent de denumirea acestora sau forma acordată).

Faţă de aceste prevederi legale, nu se poate acredita ipoteza avansată de recurentă, potrivit căreia primele de asigurare achitate propriilor salariaţi ar avea natura juridică a unor liberalităţi, aceste venituri făcând parte din avantajele salariale, astfel cum este în mod expres prevăzut la art. 55 alin. (3) lit. g): " primele de asigurare plătite de către suportator pentru salariaţii proprii sau alt beneficiar de venituri din salarii, la momentul plăţii primei respective, altele decât cele obligatorii;", condiţia fiind ca să fie în legătură cu o activitate desfăşurată, conform alin. (1) sau (2), ceea ce este şi cazul de faţă, primele fiind dobândite de către salariaţii recurentei, care îşi desfăşoară activitate în baza contractelor individuale de muncă, indiferent de obiectul de activitate al societăţii.

Prevederile Codul fiscal au caracter special faţă de dispoziţiile înscrise în C. civ. şi se aplică cu prioritate, astfel că instanţa de recurs nu va acorda prevalenţă argumentelor prezentate de recurentă care apreciază, în mod eronat, că sunt incidente în cauză prevederile C. civ. sau ale vechiul C. civ., referitoare la liberalităţi şi în niciun caz primele de asigurare nu pot fi considerate "daruri manuale", aşa cum susţine recurenta, obiectul darului manual putându-l constitui bunurile mobile corporale cu o valoare de până la 25.000 RON şi susceptibile de remitere demanu ad manu (potrivit dicţionarului juridic).

În consecinţă, mobilele incorporale (drepturile de creanţă, drepturile de creaţie intelectuală, fondul de comerţ etc.) nu pot forma obiectul unui dar manual, pentru că nu sunt susceptibile de a fi transferate şi dobândite printr-o predare şi primire efectivă.

Cât timp s-a apreciat de către instanţă că primele de asigurare, în modalitatea în care au fost achitate salariaţilor recurentei, reprezintă venituri asimilate salariilor, ceea ce implică incidenţa în speţă a prevederilor art. 41 lit. b) coroborate cu cele ale art. 55 din Codul fiscal, nu se pot aplica, în egală măsură, dispoziţiile indicate de către recurentă, referitoare la art. 42 lit. b) (categoria de venituri neimpozabile).

În consecinţă, nu vor fi incidente nici dispoziţiile cuprinse în H.G. nr. 44/2004 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal, drepturile acordate asiguraţilor neincluzând drepturile acordate cu titlu de venituri asimilate salariilor (cum este cazul primelor de asigurare din speţa pendinte, acordate salariaţilor recurentei, în baza contractului încheiat cu B.)

Referitor la plata contribuţiilor sociale obligatorii, art. 2964alin. (1) lit. u) din Codul fiscal prevede că "(1) Baza lunară de calcul al contribuţiilor sociale individuale obligatorii, în cazul persoanelor prevăzute la art. 2963lit. a) şi b), reprezintă câştigul brut realizat din activităţi dependente, în ţară şi în străinătate, cu respectarea prevederilor instrumentelor juridice internaţionale la care România este parte, care include: (u)orice alte sume de natură salarială sau avantaje asimilate salariilor în vederea impunerii."

Astfel cum s-a argumentat anterior, primele de asigurare au natura juridică a unor venituri de natură salarială astfel că intră în baza de calcul a contribuţiilor sociale individuale, aceste avantaje fiind obţinute de salariaţii recurentei, care au prestat activitate în baza contractelor individuale de muncă, fiind irelevant aspectul învederat de recurentă, în sensul că nu a fost prevăzută plata acestor prime, prin intermediul unei clauze la contractul de muncă, aşa cum s-a arătat mai-sus.

În consecinţă, nu se va reţine ca fiind întemeiată construcţia juridică a recurentei care se bazează pe interpretarea naturii juridice a primelor de asigurare, care, în opinia sa, nu poate fi aceea de venituri salariale, argument ce nu a fost îmbrăţişat de către instanţa de recurs.

Aprecierile recurentei cu privire la concluziile raportului de constatare tehnică-ştiinţifică încheiat de specialiştii din cadrul DIICOT nu vor fi luate în considerare întrucât instanţa are rolul de a verifica dacă emitentul actelor contestate a făcut o corectă aplicare a legislaţiei incidente speţei şi nu de a controla rapoarte de expertiză efectuate de alte structuri şi organe de cercetare penală.

Cu privire la sumele reprezentând utilizarea autovehiculelor societăţii în scop personal, instanţa de fond a efectuat o corectă aplicare a dispoziţiilor art. 55 alin. (3) lit. a) din Codul fiscal potrivit cărora "(3) Avantajele, cu excepţia celor prevăzute la alin. (4), primite în legătură cu o activitate menţionată la alin. (1) şi (2) includ, însă nu sunt limitate la: a) utilizarea oricărui bun, inclusiv a unui vehicul de orice tip, din patrimoniul afacerii, în scop personal, cu excepţia deplasării pe distanţă dus-întors de la domiciliu la locul de muncă;".

Instanţa de fond a avut în vedere, ca şi material probator, nota explicativă data de administratorul societăţii recurente din care a rezultat că acesta a utilizat autoturismele aflate în patrimoniul societăţii în interes personal, în procent de 10%, administratorul desfăşurându-şi activitatea în baza contractului individual de muncă.

În consecinţă, în mod corect au fost aplicate prevederile textului legal mai-sus redat, la aceeaşi concluzie ajungând şi expertul contabil care a efectuat raportul de expertiză cu ocazia judecării cauzei la instanţa de fond.

Contrar susţinerilor recurentei, prima instanţă a răspuns în mod pertinent argumentelor prezentate, a stabilit în mod corect situaţia de fapt fiscală şi a indicat inclusiv probele avute în vedere pentru a ajunge la concluzia că actele contestate sunt legale astfel că nu vor fi primite criticile recurentei care nu a făcut dovada contrară celor reţinute.

Cu privire la dobânzile, majorările de întârziere şi penalităţile de întârziere la care a fost obligată recurenta, instanţa de recurs constată că aceste accesorii sunt datorate potrivit prevederilor art. 119, 120 şi 120 indice 1 Codul de procedură fiscală.

Astfel, art. 119 alin. (1) dispune în sensul că "(1)Pentru neachitarea la termenul de scadenţă de către debitor a obligaţiilor de plată, se datorează după acest termen dobânzi şi penalităţi de întârziere." iar art. 120 şi 120 indice 1 reglementează modul de calcul al accesoriilor fiscale: " 1) Dobânzile se calculează pentru fiecare zi de întârziere, începând cu ziua imediat următoare termenului de scadenţă şi până la data stingerii sumei datorate inclusiv"; "(1) Plata cu întârziere a obligaţiilor fiscale se sancţionează cu o penalitate de întârziere datorată pentru neachitarea la scadenţă a obligaţiilor fiscale principale".

În consecinţă, soluţia primei instanţe este corectă şi din acest punct de vedere, contrar aserţiunilor recurentei.

Legislaţia incidentă în cauză, astfel cum a fost redată mai sus, este clară şi precisă iar faptul că recurenta a oferit o altă interpretare textelor legale nu poate conduce la concluzia că este lipsită de culpă, indiferent de rezultatul altor controale fiscal, atât timp cât instanţa apreciază că opinia organelor de control exprimată prin actele contestate în speţa pendinte este corectă.

Având în vedere aceste considerente, apreciind că, în raport de criticile invocate nu sunt incidente motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., se va respinge recursul declarat ca nefondat, în baza prevederilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ. şi art. 20 din Legea nr. 554/2004.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta S.C. A. S.R.L. prin lichidator judiciar provizoriu Cabinet Individual de Insolvenţă C. împotriva sentinţei nr. 301/2016 din 19 decembrie 2016 a Curţii de Apel Alba Iulia, secţia de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 28 ianuarie 2020.