VAT liability on local government subsidies for thermal energy distribution under Art. 137 of the Fiscal Code

Şedinţa publică din data de 17 septembrie 2019

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul litigiului dedus judecăţii

Prin cererea înregistrată la data de 3 martie 2015 sub nr. x/2015 pe rolul Curţii de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, reclamanta Regia Autonomă Municipală "RAM " Buzău a solicitat anularea deciziei nr. 38/15.01.2015 emisă de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Galaţi şi a deciziei de impunere x/20.11.2014 emisă de către Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Buzău, în ceea ce priveşte suma de 3.486.190 RON reprezentând 3.250.132 RON RON TVA la subvenţie şi 236.058 RON accesorii, anularea raportului de Inspecţie Fiscală F-BZ- 1736/20.11.2014 emis de către Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Buzău, pentru suma precizată, precum şi obligarea pârâtelor la restituirea către regie a sumelor încasate/compensate/reţinute în cuantum de 2.043.253 RON (la data formulării prezentei cereri) din executarea actelor administrative-fiscale contestate ce fac obiectul cauzei deduse judecăţii şi la plata cheltuielilor de judecată efectuate cu soluţionarea cauzei.

2. Hotărârea primei instanţe

Prin sentinţa nr. 23 pronunţată în data de 28 ianuarie 2016, Curtea de Apel Ploieşti, secţia a II-a contencios administrativ şi fiscal a respins ca neîntemeiată cererea de chemare în judecată precizată, formulată de reclamanta Regia Autonomă Municipală RAM Buzău, în contradictoriu cu pârâtele Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Buzău şi Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Galaţi şi a respins cererea reclamantei de obligare a pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de proces, ca neîntemeiată.

3. Recursul formulat în cauză şi motivele de casare invocate

Împotriva sentinţei menţionate la pct. 2 a declarat recurs reclamanta Regia Autonomă Municipală RAM Buzău, care invocând prevederile art. 488 alin. (1) pct. 4, 6 şi 8 C. proc. civ. a solicitat admiterea recursului, casarea sentinţei şi pe fond admiterea acţiunii astfel cum a fost formulată.

În ceea ce priveşte invocarea cazului de casare reglementat la art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., recurenta a susţinut că instanţa de fond a omis a accepta că subvenţiile la energie termică alocate pentru furnizarea energiei termice către populaţie se acordă cu titlu de ajutor de stat, nedorind să dea eficienţă juridică dispoziţiilor art. 9 din O.G. nr. 36/2006 şi art. 3-4 din Anexa la Ordinul MFP nr. 2917/2009, respectiv Ordinul MAI nr. 252/2009. Alte aspecte sunt cele legate de omisiunea instanţei de a accepta incidenţa prevederilor art. 134 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 571/2003 prin raportare la art. 31 din Legea nr. 94/1992 şi omisiunea instanţei de a se pronunţa asupra incidenţei pct. 18 alin. (2) din Normele de aplicare la art. 137 din Codul fiscal.

Consideră că instanţa de fond ar fi trebuit să aibă în vedere şi certitudinea, lichiditatea şi exigibilitatea creanţei fiscale impusă la plată prin actele de control, cu atât mai mult cu cât organul fiscal precizase că exigibilitatea taxei pe valoarea adăugată intervine la data încasării subvenţiei de la bugetul local iar recurenta contestase modul de calcul al acestei taxe motivând că, şi în cazul în care ar fi datorată, ar fi trebuit să se impună TVA în cuantum de 2.621.074 RON şi nu de 3.250.132 RON.

Referitor la cazul de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., a precizat recurenta că instanţa de fond nu a făcut vorbire despre apărările reclamantei legate de neexigibilitatea creanţei fiscale/TVA la subvenţia pentru furnizarea energiei termice către populaţie prin raportare la constatările Curţii de Conturi şi nici cu privire la apărările legate de inaplicabilitatea impunerii la plată a TVA la subvenţia pentru furnizarea energiei termice către populaţie.

Subsumat cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., învederează că subvenţia pentru furnizarea energiei termice este în realitate un ajutor de stat acordat populaţiei mun. Buzău care se acordă instituţiei recurente de la bugetul local prin raportare la prevederile O.G. nr. 36/2006 şi Ordinului MFP nr. 2917/2009 şi Ordinului MAI nr. 252/2009 şi numai pentru acoperirea costurilor legate de furnizarea energiei termice către populaţie în baza unei scheme de ajutor de stat care a fost aprobată prin aceleaşi ordin.

În acest sens, pentru ca organele fiscale să poată proceda la impunerea regiei la TVA la subvenţia pentru furnizarea energiei termice către populaţie ar trebui să facă dovada cel puţin a faptului generator/exigibilitatea taxei prin raportare la dispoziţiile art. 134 alin. (1) şi 2) din Legea nr. 571/2003.

În opinia recurentei, organul fiscal a impus la plată o creanţă neexigibilă, în contradicţie cu prevederile art. 134 alin. (2)-(3) din Legea nr. 571/2003, întrucât subvenţia pentru furnizare a energiei termice către populaţie nu a avut TVA inclus şi, pe cale de consecinţă, nici regia nu avea cum să primească o astfel de taxă care nu era aprobată în buget.

Neexigibilitatea creanţei fiscale cu titlu de TVA la subvenţia pentru furnizarea energiei termice către populaţie rezultă şi din raportul Curţii de Conturi a României, fapt ce conduce la inaplicarea art. 137 alin. (1) din Legea nr. 571/2003.

Mai susţine recurenta că impunerea la plată a regiei cu titlu de TVA la subvenţia pentru furnizarea energiei termice către populaţie apare ca eronată şi prin raportare la pct. 18 alin. (2) din Normele metodologice privind aplicabilitatea art. 137 din Legea nr. 571/2003 astfel cum au fost aprobate prin H.G. nr. 44/2004 coroborate cu prev. art. 3 şi 4 din Anexa la Ordinul MFP nr. 2917/2009 şi Ordinul MAI nr. 252/2009 care intervine cu o excepţie de la regula instituită prin dispoziţiile art. 137 din Legea nr. 571/2003 în sensul că nu se cuprind în baza de impozitare a taxei subvenţiile care sunt acordate pentru atingerea unor parametri de calitate, subvenţiile acordate pentru acoperirea unor cheltuieli sau alte situaţii similare.

Recurenta a precizat în faţa instanţei de fond că înscrisurile înaintate de către autoritatea locală nu sunt corect raportate la perioada pentru care s-au alocat subvenţii în cuantum de 13.542.218 RON, acestea fiind virate de la bugetul local în perioada februarie- august 2014 dar care au stins deconturi aferente lunilor de furnizare a energiei termice către populaţie în lunile februarie 2013 (parţial), martie 2013, aprilie 2013, mai 2013, iunie 2013, iulie 2013, august 2013, septembrie 2013, octombrie 2013 şi parţial noiembrie 2013.

Prin emiterea şi punerea în executare a actelor contestate, intimata a procedat la reţinerea în mod ilegal a sumei de 2.390.380 RON, astfel cum s-a constatat şi prin expertiza efectuată în cauză, regia neavând cunoştinţă de referatul de reglare în cauză, acesta nefiind comunicat.

A depus la dosar înscrisuri.

4. Apărări formulate în cauză

Intimata- pârâtă Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Buzău a depus întâmpinare şi, fără a invoca excepţii, a solicitat respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea ca legală a soluţiei instanţei de fond.

Recurenta-reclamantă a depus la dosar răspuns la întâmpinare, prin care a menţinut acelaşi punct de vedere exprimat prin cererea de recurs.

II. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

Examinând sentinţa recurată prin prisma motivelor de casare invocate, în raport de actele şi lucrările dosarului şi de dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, potrivit considerentelor ce urmează.

Litigiul dedus judecăţii vizează controlul legalităţii deciziei de impunere nr. x din 20.11.2014 prin care intimata AJFP Buzău a stabilit în sarcina recurentei-reclamante TVA suplimentar de plată în cuantum de 3.250.132 RON la care s-au calculat majorări de întârziere în sumă de 141.635 RON şi penalităţi de întârziere de 94.432 RON.

S-a constatat că, în perioada 01.02.2014-30.09.2014, recurenta-reclamantă a livrat energie termică populaţiei din mun. Buzău la un preţ inferior celui practicat de către producătorul S.C. A. S.A. Buzău, diferenţa de preţ fiind acoperită din subvenţii acordate de la bugetul mun. Buzău. De asemenea, s-a reţinut de către organele fiscale că, în mod eronat reclamanta a considerat că subvenţiile primite sunt scutite de TVA, împrejurare ce a determinat ca decontul de TVA întocmit să nu cuprindă în subvenţie şi TVA aferentă, astfel cum prevăd hotărârile Consiliului Local Buzău şi deciziile A.N.R.S.C.U.P., precum şi că aceste subvenţii încasate de la bugetul local nu se includ în baza de impozitare şi pentru ele nu se colectează TVA, fiind încălcate astfel dispoziţiile art. 137 alin. (1) lit. a) din Codul fiscal şi pct. 18 din H.G. nr. 44/2004.

Recurenta a invocat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ. ("când instanţa a depăşit atribuţiile puterii judecătoreşti"), acesta fiind nefondat, întrucât instanţa de fond nu a depăşit atribuţiile puterii judecătoreşti, pronunţându-se în cadrul procesual definit în art. 218 alin. (2) Codul de procedură fiscală ca activitate de soluţionare de către instanţele de contencios administrativ competente, potrivit legii, a acţiunilor în anularea deciziilor emise în soluţionarea contestaţiilor formulate împotriva actelor administrativ fiscale.

Procedând în acest mod, prima instanţă nu s-a substituit atribuţiilor puterii legislative sau executive, posibilitatea formulării unei acţiuni împotriva deciziei de soluţionare a contestaţiei, cât şi competenţa instanţei de contencios administrativ de a se pronunţa asupra unei astfel de acţiuni fiind expres prevăzută de lege.

Înalta Curte reţine că motivele de recurs subsumate dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ. vizează, în realitate, aplicarea greşită a normelor de drept material în soluţionarea cauzei.

Un al doilea motiv de nelegalitate valorificat de recurentă este cel reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. potrivit căruia, casarea unei hotărâri se poate cere când aceasta nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Din această perspectivă, sunt vizate ipotezele de motivare insuficientă şi contradictorie a hotărârii primei instanţe.

Din analiza considerentelor hotărârii recurate, Înalta Curte constată că motivarea primei instanţe răspunde la argumentele prezentate de părţi, fiind examinate în mod efectiv motivele de fapt şi de drept, nefiind astfel identificate contradicţii în raţionamentul instanţei de fond şi nici considerente străine de natura cauzei.

Conform prevederilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., hotărârea va cuprinde (şi) "motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor".

În conformitate cu jurisprudenţa CEDO, chiar dacă dispoziţiile art. 6 paragraful 1 din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale impun instanţelor naţionale să-şi motiveze deciziile (cauza Boldea vs. Romania), această obligaţie nu presupune existenţa unor răspunsuri detaliate la fiecare problemă ridicată, fiind suficient să fie examinate în mod real problemele esenţiale care au fost supuse spre judecată instanţei, iar în considerentele hotărârii trebuie să se regăsească argumentele care au stat la baza pronunţării acesteia.

În consecinţă, acest motiv de nelegalitate al hotărârii recurate nu va fi reţinut ca întemeiat.

Referitor la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. potrivit căruia, casarea unei hotărâri se poate cere când aceasta "a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material", Înalta Curte constată că este neîntemeiat.

A susţinut recurenta că instanţa de fond nu a dat eficienţă juridică dispoziţiilor art. 9 din O.G. nr. 36/2006 şi art. 3-4 din Anexa la Ordinul MFP nr. 2917/2009, respectiv Ordinul MAI nr. 252/2009, în sensul că subvenţiile la energie termică alocate pentru furnizarea energiei termice către populaţie se acordă cu titlu de ajutor de stat.

Potrivit dispoziţiilor art. 9 din O.G. nr. 36/2006, "În baza prevederilor prezentei ordonanţe, Ministerul Administraţiei şi Internelor elaborează o schemă de ajutor de stat cu respectarea prevederilor Deciziei Comisiei din 28 noiembrie 2005 nr. 2005/842/CE privind aplicarea articolului 86 alin. (2) din Tratatul CE la ajutorul de stat, sub forma compensaţiei pentru obligaţia de serviciu public, acordat anumitor întreprinderi cărora le-a fost încredinţată prestarea unui serviciu de interes economic general, publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene (JOUE) nr. L 312 din 29 noiembrie 2005".

De asemenea, art. 3 şi 4 din Anexa la Ordinul M.F. nr. 2917/2009, respectiv la Ordinul M.A.I. nr. 252/2009 prevăd:

"Art. 3

Ajutoarele de stat acordate conform prezentei scheme au ca scop asigurarea continuităţii serviciilor de alimentare a populaţiei cu energie termică în sistem centralizat, în condiţii de eficienţă şi siguranţă, prin compensarea costurilor generate de obligaţia de prestare a acestor servicii publice.

Art. 4

Obiectivele prezentei scheme constau în:

a) compensarea costurilor rezultate din prestarea serviciului de interes economic general în sectorul producerii, transportului, distribuţiei şi furnizării energiei termice în sistem centralizat;

b) desfăşurarea în condiţii de siguranţă şi confort a serviciului public de alimentare cu energie termică, prestat de potenţialii beneficiari ai schemei".

Instanţa de recurs reţine că subvenţiile au fost încasate de către recurenta-reclamantă în baza prevederilor art. 3 alin. (4) din O.G. nr. 36/2006 conform cărora: "(4) În situaţia în care autorităţile administraţiei publice locale aprobă preţuri locale ale energiei termice facturate populaţiei mai mici decât preţul de producere, transport, distribuţie şi furnizare a energiei termice livrate populaţiei, acestea asigură din bugetele locale sumele necesare acoperirii diferenţei dintre preţul de producere, transport, distribuţie şi furnizare a energiei termice livrate populaţiei şi preţul local al energiei termice facturate populaţiei".

În consecinţă, subvenţiile au fost acordate de la bugetul local în scopul de a se acoperi diferenţa dintre preţul de producere, transport, distribuţie şi furnizare a energiei termice livrate către populaţie şi preţurile locale de facturare a energiei termice furnizate către populaţie din sistemul centralizat, astfel că nu pot fi calificate ca fiind "ajutoare de stat", aşa cum susţine recurenta-reclamantă.

Recurenta-reclamantă apreciază că subvenţiile sunt ajutoare de stat, potrivit Ordinului nr. 2917/2009 însă nu a făcut dovada că a îndeplinit condiţiile prevăzute la art. 24 alin. (2) din Ordinul invocat, potrivit căruia "Pentru acordarea ajutorului de stat sub formele descrise la capitolul "Modalităţi de acordare a ajutorului de stat", solicitantul va trebui să depună la aparatul de specialitate al primarului unităţii administrativ-teritoriale următoarele documente (…)".

Astfel cum corect a observat prima instanţă, la dosarul de fond au fost depuse înscrisuri (documentele privitoare la subvenţiile acordate Regiei Autonome RAM Buzău) din care rezultă că a fost calculat necesarul privind "subvenţia unitară asigurată de către autoritatea administraţiei publice locale". Din aceleaşi documente rezultă că subvenţia acordată este legată de preţul energiei termice livrate populaţiei, fiind calculată ca şi doferenţă dintre valoarea energiei termice livrată populaţiei şi valoarea de facturare la preţul local aprobat prin Hotărârea Consiliului Local nr. 197/2013.

În consecinţă, adresa nr. x/14.01.2015 emisă de Mun. Buzău nu poate avea valoarea probatorie a unui document relevant pentru soluţionarea prezentei cauze, fiind exprimată doar o opinie cu privire la faptul că reclamanta nu ar putea fi obligată la restituirea sumei aferentă TVA la subvenţie pentru furnizarea energiei termice către populaţie, bazându-se doar pe decizia civilă nr. 3290/15.05.2014 a Curţii de Apel Ploieşti care nu poate avea efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat în prezenta cauză, fiind alte părţi, obiect şi cauză. Raportul Curţii de Conturi nu poate înlătura obligaţia recurentei-reclamante de a respecta prevederile înscrise în Codul fiscal şi nu este opozabil organelor fiscale care verifică modul de îndeplinire a obligaţiilor de plată a taxelor şi impozitelor către bugetul de stat de către contribuabili.

În speţă, în acord cu judecătorul fondului, se apreciază că organul fiscal a aplicat în mod corect prevederile art. 137 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 571/2003, potrivit cărora:

"Baza de impozitare a TVA este constituită din: a) pentru livrări de bunuri şi prestări de servicii, altele decât cele prevăzute la lit. b) şi c), din tot ceea ce constituie contrapartida obţinută sau care urmează a fi obţinută de furnizor ori prestator din partea cumpărătorului, beneficiarului sau a unui terţ, inclusiv subvenţiile direct legate de preţul acestor operaţiuni".

De asemenea, pct. 18 din H.G. nr. 44/2004 este pe deplin aplicabil, dispoziţiile fiind în sensul că: "18. (1) Potrivit art. 137 alin. (1) lit. a) din Codul fiscal, subvenţiile primite de la bugetul de stat, bugetele locale, bugetul comunitar sau de la bugetul asigurărilor sociale de stat, legate direct de preţul bunurilor livrate şi/sau al serviciilor prestate, se includ în baza de impozitare. Exigibilitatea taxei pe valoarea adăugată pentru aceste subvenţii intervine la data încasării lor de la bugetul de stat, bugetele locale, bugetul comunitar sau de la bugetul asigurărilor sociale de stat. Se consideră că subvenţia este legată direct de preţ dacă se îndeplinesc cumulativ următoarele condiţii:

a) subvenţia este concret determinabilă în preţul bunurilor şi/sau al serviciilor, respectiv este stabilită pe unitatea de măsură a bunurilor livrate şi/sau a serviciilor prestate, în sume absolute sau procentual;

b) cumpărătorii trebuie să beneficieze de subvenţia acordată furnizorului/prestatorului, în sensul că preţul bunurilor/serviciilor achiziţionate de aceştia trebuie să fie mai mic decât preţul la care aceleaşi produse/servicii s-ar vinde/presta în absenţa subvenţiei".

În cuprinsul înscrisurilor sus-menţionate nu se evidenţiază nicio referire la cheltuielile de transport, asigurarea parametrilor de calitate şi alte cheltuieli similare astfel că nu sunt incidente prevederile pct. 18 alin. (2) din H.G. nr. 44/2004 privind scutirea de plata TVA.

Faţă de dispoziţiile exprese ale art. 137 alin. (1) lit. a) din Codul fiscal coroborate cu cele ale pct. 18 din Normele de aplicare ale Codul fiscal, rezultă că exigibilitatea taxei pe valoarea adăugată pentru subvenţii intervine la data încasării lor de la bugetul local, astfel că nu se poate îmbrăţişa teza avansată de recurentă potrivit căreia creanţa nu ar fi certă, lichidă şi exigibilă, potrivit prevederilor art. 134 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 571/2003.

Aspectele constate de Curtea de Conturi prin raportul de control întocmit la data de 10.02.2011 nu sunt de natură a înlătura obligaţia recurentei-reclamante de a plăti taxa pe valoarea adăugată pentru subvenţiile primite de la bugetul local întrucât dispoziţiile art. 137 alin. (1) lit. a) din Codul fiscal sunt pe deplin aplicabile.

Prevederile art. 9 alin. (3) din Legea nr. 15/1990 nu înlătură de la aplicare dispoziţiile inserate în Codul fiscal, scutirile de la plata taxei fiscale fiind expres prevăzute în cuprinsul acestui act normativ, iar, conform art. 1 alin. (2) şi (3), "(2) Cadrul legal de administrare a impozitelor şi taxelor reglementate de prezentul cod este stabilit prin legislaţia privind procedurile fiscale.

(3) În materie fiscală, dispoziţiile prezentului cod prevalează asupra oricăror prevederi din alte acte normative, în caz de conflict între acestea aplicându-se dispoziţiile Codul fiscal."

Cu privire la critica avansată de recurentă potrivit căreia judecătorul fondului nu a manifestat rol activ, Înalta Curte constată că este neîntemeiată, instanţa de fond manifestând din plin rol activ, solicitând, la termenul de judecată din data de 02.12.2015, relaţii de la Consiliul Local Buzău prin care a solicitat să se înainteze documentele comunicate de reclamantă în baza cărora s-a stabilit cuantumul subvenţiilor acordate reclamantei în perioada 01.04.2014-30.09.2014, pentru livrarea energiei termice către populaţie.

Înscrisurile depuse la dosar privesc modalitatea în care a fost calculată subvenţia astfel că era lipsit de relevanţă aspectul învederat de reclamantă în faţa primei instanţe, cu privire la modul în care au fost făcute plăţile tocmai pentru faptul că reclamanta nu a înţeles să formuleze critici ce antamează modul de calcul al plăţilor pe care organul fiscal le-a constatat în cuprinsul deciziei de impunere.

În ceea ce priveşte susţinerile recurentei potrivit cărora modalitatea de calcul a TVA efectuată de organele fiscale nu este corectă, instanţa de recurs constată că, la judecarea cauzei la instanţa de fond, recurenta-reclamantă nu a formulat o astfel de critică prin cererea de chemare în judecată, aceste aspecte referitoare la cuantumul taxei pe valoarea adăugată fiind indicate pentru prima oară prin cererea de recurs şi reprezintă, practic, o reiterare a concluziilor scrise pe care reclamanta le-a depus la dosarul de fond după încheierea etapei dezbaterilor, fără respectarea principiului contradictorialităţii.

Procedând în această manieră, recurenta-reclamantă a încălcat prevederile art. 494 raportate la disp. art. 478 alin. (3) C. proc. civ. potrivit cărora, prin intermediul recursului nu se poate schimba cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată, nu se pot formula pretenţii noi şi nu se pot folosi alte motive decât cele invocate în faţa primei instanţe.

Instanţa de control judiciar trebuie să verifice legalitatea sentinţei pronunţate de instanţa de fond prin prisma învestirii sale de către reclamanta care este partea ce asigură cadrul procesual prin indicarea obiectului şi cauzei cererii de chemare în judecată astfel că nu se vor analiza, în cadrul prezentului recurs, calculele efectuate de recurenta-reclamantă cu privire la cuantumul taxei pe valoarea adăugată stabilit prin actul administrativ-fiscal contestat întrucât se depăşeşte cadrul procesual cu care a fost învestită instanţa de fond.

În aceste condiţii, cu atât mai mai mult, nu se poate susţine de către recurentă că prima instanţă a aplicat greşit prevederi legale sau că a pronunţat hotărârea cu eludarea unor norme legale, cât timp recurenta-reclamantă nu a înţeles să învestească instanţa de fond cu aceste critici de nelegalitate ale actelor contestate.

În consecinţă, instanţa de fond a respins în mod corect acţiunea promovată, astfel cum a fost modificată, făcând o corectă aplicare şi interpretare a normelor de drept material incidente speţei pendinte. Întrucât actele fiscale contestate au fost apreciate ca fiind legale şi temeinice, în mod just a fost respins şi capătul de cerere privind obligarea pârâtelor la restituirea sumelor deja încasate/compensate în urma executării actelor contestate.

Prin cererea de modificare a cererii de chemare în judecată reclamanta nu a formulat nicio critică cu privire la faptul că nu a avut cunoştinţă de referatul de reglare, iar decizia de impunere este cea contestată în prezenta cauză, aceste susţineri fiind făcute pentru prima oară prin concluziile scrise depus la dosarul de fond, la data de 27.01.2016, după închiderea dezbaterilor.

Având în vedere aceste considerente, apreciind că, în raport de criticile invocate nu sunt incidente motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 4,6 şi 8 C. proc. civ., se va respinge recursul declarat ca nefondat, în baza prevederilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ. şi art. 20 din Legea nr. 554/2004.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta REGIA AUTONOMĂ MUNICIPALĂ RAM BUZĂU împotriva sentinţei nr. 23 din 28 ianuarie 2016 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 17 septembrie 2019.