Retrocession of church property: failure to prove ownership presumption and abusive taking under O.U.G. 94/2000

Şedinţa publică din data de 13 septembrie 2019

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Potrivit art. 499 C. proc. civ., "prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanţei de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate şi analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins. În cazul în care recursul se respinge fără a fi cercetat în fond ori se anulează sau se constată perimarea lui, hotărârea de recurs va cuprinde numai motivarea soluţiei fără a se evoca şi analiza motivelor de casare".

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea iniţial înregistrată pe rolul Tribunalului Vrancea, secţia a II-a civilă şi de contencios administrativ Fiscal, la data de 03 august 2015, sub nr. x/2015, ulterior, declinată în favoarea Curţii de Apel Galaţi, secţia pentru cauze de contencios administrativ şi fiscal (sentinţa civilă nr. 76/2016 din 18 februarie 2016), reclamanta ARHIEPISCOPIA BISERICII ARMENE DIN ROMÂNIA - în nume propriu, şi pentru PAROHIA BISERICII ARMENE DIN FOCŞANI a chemat în judecată pe pârâta COMISIA SPECIALĂ DE RETROCEDARE A UNOR BUNURI IMOBILE CARE AU APARŢINUT CULTELOR RELIGIOASE DIN ROMÂNIA, solicitând anularea Deciziei nr. 3254/26.03.2015 emise de pârâtă, şi admiterea cererii privind acordarea de măsuri reparatorii în echivalent pentru imobilul situat în oraşul Focşani, str. x, jud. Vrancea, format din teren în suprafaţă de 220 m.p. şi o construcţie de 72 m.p.

2. Soluţia instanţei de fond

Curtea de Apel Galaţi, secţia contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa nr. 395/2016 din 21 decembrie 2016, pronunţată în dosarul nr. x/2015, a respins, ca fiind nefondată, acţiunea promovată de către reclamanta Arhiepiscopia Bisericii Armene din România - pentru Parohia Bisericii Armene din Focşani, în contradictoriu cu pârâta Comisia Specială de Retrocedare a unor Bunuri Imobile care au aparţinut Cultelor Religioase din România.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs, în termen, reclamanta Arhiepiscopia Bisericii Armene din România - în nume propriu şi pentru, Parohia Bisericii Armene din Focşani, solicitând admiterea recursului, casarea hotărârii recurate şi rejudecarea cauzei în fond, admiterea contestaţiei şi anularea, ca netemeinică şi nelegală a Deciziei nr. 3254/26.03.2015 emisă de Comisie, şi admiterea cererii nr. x/05.12.2005, prin care a solicitat acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent corespunzător valorii imobilului situat în Focşani, str. x, jud. Vrancea.

În recursul său, întemeiat în drept pe prevederile pct. 5 şi pct. 8 ale art. 488 alin. (1) C. proc. civ., recurenta- reclamantă a relevat, pe scurt, situaţia de fapt în cauză şi a invocat, în esenţă, următoarele motive:

1. Sentinţa atacată este nelegală si netemeinică, întrucât aceasta a fost data cu încălcarea dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., respectiv, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii.

Având în vedere cererea de probatorii formulata în cauza de Arhiepiscopie, răspunsurile neconcludente ale instituţiilor precum si constatarea instanţei ca instituţiile statului nu au furnizat informaţii noi concludente in cauza, apreciem ca in mod greşit instanţa a dispus încheierea etapei cercetării procesului si începerea dezbaterii fondului cauzei, în speţă fiind necesara obţinerea documentelor solicitate prin cererea de probatorii de la instituţiile statului.

Apreciază recurenta- reclamantă că, procedând astfel, instanţa a încălcat dispoziţiile art. 211 C. proc. civ. conform căruia completul de judecata efectuează cercetarea procesului, cu respectarea principiilor si garanţiilor procesuale, in vedere soluţionării legale şi temeinice a cauzei.

În opinia recurentei, instituţiile statului aveau obligaţia să deţină documente care să ateste dreptul de proprietate asupra imobilului, istoricul de adresa si număr posta, istoricul de rol fiscal, refuzul acestor instituţii nefiind justificat, şi nicidecum nu trebuie să îngreuneze situaţia Arhiepiscopiei în vederea dovedirii acţiunii formulate, în condiţiile în care aceasta a făcut demersuri şi a depus în cauză documentele deţinute de aceasta.

Astfel, susţine că, în cauză, instanţa trebuia să solicite de la autorităţi comunicarea înscrisurilor necesare probării situaţiei juridice a imobilului în vederea soluţionării legale si temeinice a cauzei conform art. 211 C. proc. civ., lipsa acestor documente în niciun caz nu trebuie să afecteze situaţia bisericii care încearcă sa obţină repararea unui prejudiciu cauzat de stat prin abuzurile sale din perioada regimului comunist şi care se vede in imposibilitatea de a procura documentele solicitate de Comisie, în condiţiile în care instituţiile statului trebuie sa detina aceste documente, iar Arhiepiscopia a făcut toate demersurile in vederea obţinerii documentelor necesare.

2. Sentinţa atacată este nelegală şi netemeinică, întrucât aceasta a fost dată cu încălcarea dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., respectiv, instanţa a pronunţat sentinţa cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Astfel, se arată, instanţa de fond a reţinut că reclamanta nu a făcut dovada proprietăţii, făcând o confuzie între dovedirea dreptului de proprietate cu un titlu de proprietate şi dovedirea acestuia în condiţiile O.U.G. nr. 94/2000. Conform acestei reglementări referitoare la restituirea proprietăţilor, proprietatea poate fi dovedită cu orice înscrisuri care, coroborate, întemeiază prezumţia existenţei dreptului de proprietate al titularului cererii asupra imobilului, la data preluării abuzive.

Or, Arhiepiscopia a depus la dosarul cauzei extrasul din Inventarul Bisericii obţinut de la Direcţia Judeţeană Vrancea a Arhivelor Naţionale, care atestă dreptul de proprietate al Parohiei Focşani asupra Imobilului în perioada regimului comunist. Dovada proprietăţii este, astfel, făcută în condiţiile O.U.G. nr. 94/2000, ce instituie o prezumţie de proprietate în favoarea reclamantei, ce se coroborează cu extrasul depus la dosar şi înregistrat la Arhivele Naţionale Direcţia Judeţeană Vrancea.

Prezumţia de proprietate, conform O.U.G. nr. 94/2000, operează în măsura în care reclamantul nu poate dovedi că este proprietar înfăţişând un veritabil titlu de proprietate, dar prezintă înscrisuri care, coroborate, întemeiază prezumţia amintită.

Recurenta- reclamantă citează prevederile art. 4 alin. (3) din O.U.G. nr. 94/2000 şi art. 1 pct. 13 din Normele metodologice de aplicare a O.U.G.

Or, în dovedirea pretenţiilor sale privind Imobilul, Arhiepiscopia a obţinut şi depus la dosar acte care atestă dreptul său de proprietate, respectiv, extrasul din Inventarul Bisericii Armene menţionat mai sus şi obţinut de la Arhivele Naţionale, document care se conformează dispoziţiilor legale redate mai sus si care se coroborează cu prezumţia de proprietate.

Mai mult chiar, Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Judeţului Vrancea comunică faptul că în evidenţele sale nu figurează plata unor despăgubiri pentru respectivul imobil, adresă care se coroborează în tot cu Declaraţiile pe propria răspundere dată de A. şi B. - declaraţia a fost depusă de reclamantă la dosarul Comisiei Speciale şi a fost comunicată instanţei odată cu întâmpinarea formulată de Comisie, contrar susţinerilor instanţei că o astfel de declaraţie nu a fost administrata în cauză. Aceste două documente, coroborate, întemeiază prezumţia asupra dreptului de proprietate al Parohiei.

Pe de altă parte, susţine recurenta- reclamantă, nu este posibil ca Primăria Focşani, Consiliul Judeţean Vrancea şi celelalte autorităţi locale care deţin arhive să comunice răspunsuri în care arată că nu deţin date despre imobilul revendicat, în condiţiile în care terenul revendicat se află, în prezent, în folosinţa statului.

De asemenea, recurenta apreciază că este abuzivă solicitarea Comisiei ca Arhiepiscopia să prezinte actul de proprietate, ca instrumentum probationis, în condiţiile în care toate actele i-au fost luate de către Securitate, în anii de prigoană comunistă, documentele în cauză fiind deţinute de instituţiile statului. Statul, dacă se consideră proprietar pe teren, este dator să depună actele de proprietate, la cererea Comisiei Speciale de Retrocedare.

În concluzie, recurenta-reclamantă a prezentat înscrisuri apte să instituie în favoarea sa prezumţia de proprietate prevăzută de art. 4 alin. (3) din O.U.G. nr. 94/2000, iar Primăria Focşani nu a prezentat titlul cu care a dobândit imobilul, prezumţia de proprietate în favoarea Bisericii nefiind răsturnată. Din aceste motive, este nelegală hotărârea instanţei de fond, care confirmă decizia Comisiei, de respingere a cererii de acordare a măsurilor reparatorii prin echivalent pentru imobilul compus din teren în suprafaţă de 220 mp şi construcţie în suprafaţă de 72 mp, situat în municipiul Focşani, strada x, nr. 82, judeţul Vrancea.

4. Apărarea formulată în cauză

Intimata- pârâtă COMISIA SPECIALĂ DE RETROCEDARE A UNOR BUNURI IMOBILE CARE AU APARŢINUT CULTELOR RELIGIOASE DIN ROMÂNIA a formulat întâmpinare, prin care, fără a invoca excepţii, a solicitat respingerea recursului formulat, ca nefondat, şi menţinerea ca temeinică şi legală a sentinţei civile recurate.

Cât priveşte motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., apreciază că recurenta-reclamantă nu a arătat care reguli de procedură au fost încălcate, referindu-se exclusiv la prevederile art. 211 C. proc. civ., care este o normă de principiu. Pe toată durata procesului, instanţa de fond a exercitat rolul său activ, cu respectarea principiului contradictorialităţii şi a dreptului la apărare. Instanţei nu i se poate imputa (cu titlu de încălcare a normelor de procedură) că nu a insistat şi nu a realizat alte demersuri pe lângă instituţiile publice, pentru comunicarea de către acestea a situaţiei juridice a imobilului în litigiu întrucât obligaţia susţinerii şi probării cererii îi revenea reclamantei.

Cât priveşte motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., intimata îl apreciază nefondat, arătând că instanţa de fond a reţinut în mod corect că reclamanta nu a depus înscrisuri care, coroborate, să întemeieze prezumţia dreptului de proprietate asupra imobilului şi nici nu a făcut dovada trecerii abuzive a imobilului în proprietatea statului.

5. Procedura de soluţionare a recursului

În recurs s-a derulat procedura de regularizare a cererii de recurs şi de comunicare a actelor de procedură între părţi, prin intermediul grefei instanţei, în conformitate cu dispoziţiile art. 486, art. 490 C. proc. civ.

Prin rezoluţia din 22 octombrie 2018 a completului învestit aleatoriu cu soluţionarea dosarului, a fost fixat termen de judecată pentru soluţionarea recursului în şedinţă publică, la data de 13 septembrie 2019, cu citarea părţilor, fără a se mai parcurge procedura de filtrare a recursului, având în vedere Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 106 din 20 septembrie 2018, prin care s-a luat act de hotărârea Plenului judecătorilor secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie adoptată la data de 13 septembrie 2018, în sensul că procedura de filtrare a recursurilor reglementată prin dispoziţiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ şi fiscal, precum şi Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 109 din data de 20 septembrie 2018.

II. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului declarat în cauză

Analizând recursul formulat, prin prisma motivelor invocate şi a temeiului de drept indicat, precum şi din perspectiva obiectului şi a normelor legale incidente, dar şi a apărărilor expuse în întâmpinarea intimatei, Înalta Curte constată că acesta este nefondat, urmând a fi respins, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

În prealabil, se impune constatarea că recursul priveşte partea din sentinţa pronunţată în fond prin care cererea reclamantei, formulată în contradictoriu cu pârâta Comisia Specială de Retrocedare, a fost respinsă, ca nefondată. Din acest motiv, s-a constatat că din cadrul procesual subiectiv în recurs nu face parte şi pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor.

Primul motiv de recurs este întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. şi se referă la încălcarea de către instanţa de fond a regulilor de procedură prin închiderea cercetării judecătoreşti înainte de obţinerea datelor referitoare la situaţia juridică a imobilului care a făcut obiectul cererii administrative de retrocedare, de la autorităţile şi instituţiile publice menţionate în cererea de probe adresată de reclamantă primei instanţe.

Conform acestei cereri de probatorii, reclamanta a solicitat să comunice relaţii referitoare la situaţia juridică a imobilului situat în Focşani, strada x, nr. 82, judeţul Vrancea, următoarele autorităţi şi instituţii publice: Consiliul Judeţean Vrancea, Primăria Municipiului Focşani, Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Vrancea şi Direcţia de Taxe şi Impozite Locale Focşani, Direcţia Judeţeană Focşani a Arhivelor Naţionale şi Compania de Utilităţi Publice S.A. (fostă, I.J.G.C.L. Focşani).

Conform încheierii din 10 iunie 2016, instanţa a încuviinţat emiterea adreselor către autorităţile şi instituţiile publice menţionate, primind răspunsuri de la Primăria Municipiului Focşani, Arhivele Naţionale - Serviciul Judeţean Vrancea, Serviciul de Impozite şi Taxe Locale din cadrul Primăriei Municipiului Focşani. Este adevărat că Primăria Municipiului Focşani, atât prin Serviciul Juridic, cât şi prin Serviciul de Impozite şi Taxe Locale, a comunicat că nu deţin date privind exproprierea imobilului, iar Consiliul Judeţean Vrancea nu a răspuns solicitărilor instanţei însă, din această perspectivă, nu se poate reţine o încălcare a regulilor de procedură câtă vreme instanţa de fond a procedat la administrarea probatoriului solicitat de reclamantă, iar după administrarea acestui probatoriu, în sensul anterior enunţat, reclamanta nu a formulat cereri noi.

Recurenta-reclamantă invocă o încălcare de către instanţa de fond a dispoziţiilor art. 211 C. proc. civ., conform cărora completul de judecată efectuează activitatea de cercetare şi dezbaterea fondului procesului, cu respectarea tuturor principiilor şi garanţiilor procesuale, în vederea soluţionării legale şi temeinice a acestuia.

Aşa cum a subliniat şi intimata-pârâtă, norma invocată este una care statuează cu valoare de principiu. Prin urmare, indicarea ei este insuficientă, dacă recurenta nu arată în concret o altă normă procesuală încălcată de către instanţa de fond, dintre cele care guvernează activitatea de cercetare şi dezbaterea fondului procesului.

Criticile recurentei-reclamante se referă, în concret, la conţinutul nerelevant al unora dintre adresele de răspuns. Or, o astfel de situaţie nu constituie caz de încălcare a normelor de procedură. Potrivit art. 254 alin. (5) C. proc. civ.., dacă probele propuse nu sunt îndestulătoare pentru lămurirea în întregime a procesului, instanţa va dispune ca părţile să completeze probele. Aceste prevederi, în aplicarea principiului statuat în art. 22 alin. (2) C. proc. civ., stabilesc rolul judecătorului în probaţiune, însă posibilitatea instanţei de a dispune administrarea de noi probe nu dispensează părţile de obligaţia de a-şi proba pretenţiile, astfel cum este aceasta stabilită, cu caracter de principiu, de art. 10 alin. (1) C. proc. civ.

Critica recurentei- reclamante este neîntemeiată, întrucât în privinţa probelor, este de menţionat faptul că instanţa are dreptul, iar nu şi obligaţia de a le administra din oficiu, aspect ce rezultă din art. 254 alin. (6) Noul C. proc. civ. conform cu care "(6) Cu toate acestea, părţile nu pot invoca în căile de atac omisiunea instanţei de a ordona din oficiu probe pe care ele nu le-au propus şi administrat în condiţiile legii".

Potrivit principiului disponibilităţii, părţile au posibilitatea de a dispune de obiectul procesului, precum şi de mijloacele procesuale de apărare a acestui drept, iar instanţa nu poate depăşi limitele cererii de chemare în judecată care determină cadrul procesual în care se va desfăşura judecata cu privire la obiect, care constituie pretenţia dedusă judecăţii.

În speţă, iniţiativei reclamantei de a promova o acţiune prin care a solicitat anularea Deciziei nr. 3254/26.03.2015 emisă de intimata- pârâtă, şi admiterea cererii de acordare de măsuri reparatorii, în echivalent, corespunzător valorii imobilului situat în Focşani, str. x, jud. Vrancea, i-a corespuns, corelativ, rolul activ al judecătorului, asociat cu necesitatea aflării adevărului în speţa dedusă judecăţii.

De altfel, omisiunea instanţei de a dispune completarea probelor ori administrarea unor probe noi nu poate fi sancţionată în căile de atac, conform art. 254 alin. (6) C. proc. civ.

În procesul civil, potrivit art. 249 C. proc. civ., cel care face o susţinere în cursul procesului, trebuie să o dovedească. Astfel, recurentei- reclamante îi revenea sarcina să probeze susţinerile sale referitoare la nelegalitatea şi netemeinicia Deciziei Comisiei Speciale de Retrocedare, prin dovedirea preluării abuzive a imobilului în perioada regimului comunist şi a dreptului său de proprietate asupra imobilului a cărui retrocedare prin echivalent a susţinut-o prin cererea administrativă, la data preluării abuzive a imobilului. Adică, avea sarcina de a proba contra considerentelor care au determinat autoritatea administrativă să respingă cererea de retrocedare.

În concluzie, criticile întemeiate pe motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. sunt nefondate.

Cât priveşte motivul de recurs întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte îl constată, de asemenea, nefondat.

Neîndoielnic, acţiunea dedusă judecăţii este întemeiată de reclamantă pe dispoziţiile reparatorii ale O.U.G. nr. 94/2000 privind retrocedarea unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din România, republicată, cu modificările şi completările ulterioare. În aplicarea prevederilor acestui act normativ, prin H.G. nr. 1164/17.10.2002, cu modificările şi completările ulterioare, au fost aprobate Normele metodologice de aplicare a O.U.G. nr. 94/2000 privind retrocedarea unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din România. Totodată, prin H.G. nr. 1164/17.10.2002, a fost constituită Comisia specială de retrocedare ca structură abilitată să aducă la îndeplinire dispoziţiile actelor normative sus-menţionate. Acesta a fost cadrul normativ în vigoare la data emiterii deciziei a cărei legalitate se contestă.

Acest cadru normativ a creat posibilitatea retrocedării bunurilor imobile care au aparţinut cultelor religioase din România, astfel cum sunt acestea circumstanţiate în art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 94/2000, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, respectiv "imobilele care au aparţinut cultelor religioase din România şi au fost preluate în mod abuziv, cu sau fără titlu, de Statul Român, de organizaţiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice, în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, altele decât lăcaşele de cult, aflate în proprietatea statului sau a unei persoane juridice de drept public (.)".

Dispoziţiile art. 1 alin. (9) teza finală din O.U.G. nr. 94/2000, coroborate cu pct. 13 din Normele metodologice, prevăd faptul că proba dreptului de proprietate rămâne în sarcina solicitantului, rezultând din dispoziţiile legale aplicabile faptul că solicitanţii cererilor de retrocedare în baza O.U.G. nr. 94/2000 au obligaţia de a proba îndeplinirea cerinţelor de retrocedare a imobilelor, anume împrejurarea că au deţinut imobilele în proprietate şi că imobile au fost preluate abuziv.

Potrivit H.G. nr. 1164/2002, pct. 13, prin sintagma acte doveditoare prevăzută la art. 1 alin. (9) teza finală din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 94/2000, republicată, se înţelege:

a) orice înscrisuri care atesta dreptul de proprietate al solicitantului asupra imobilului, la data preluării abuzive (act de vânzare-cumpărare, tranzacţie, donaţie, extras de carte funciara, act sub semnătura privata etc.);

b) orice acte juridice sau declaraţii care permit încadrarea preluării ca fiind abuziva, cu titlu sau fără titlu;

c) orice acte care întemeiază prezumţia existentei dreptului de proprietate al solicitantului asupra imobilului, la data preluării abuzive (extras de carte funciara, istoric de rol fiscal, procesul-verbal întocmit cu ocazia preluării, orice act emanând de la o autoritate din perioada de referinţa, care atesta direct sau indirect faptul ca bunul respectiv aparţinea solicitantului, pentru mediul rural - extras de pe registrul agricol, începuturi de dovada scrisa, declaraţii de martori autentificate);

d) acte care permit recunoaşterea calităţii de beneficiar al retrocedării (actul de înfiinţare, dovada continuării sau reluării activităţii cultului religios);

e) expertize judiciare sau extrajudiciare de care solicitantul înţelege sa se prevaleze în susţinerea cererii sale;

f) orice acte sau înscrisuri pe care solicitantul înţelege sa le folosească în dovedirea cererii sale.

Normele metodologice prevăd:

"1. Dacă odată cu cererea de retrocedare s-au depus acte doveditoare şi solicitantul precizează în mod expres faptul că nu mai are alte probe de administrat, Comisia specială de retrocedare sau unitatea deţinătoare prevăzută la art. 2 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 94/2000, republicată, va dispune prin decizie motivată asupra cererii solicitantului, în termen de 60 de zile de la data depunerii acesteia.

2. În cazul în care se apreciază ca documentaţia este incompleta şi este necesara completarea acesteia, termenul de 60 de zile curge de la data depunerii actelor suplimentare solicitate de către Comisia specială de retrocedare ori de către unitatea deţinătoare prevăzută la art. 2 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 94/2000, republicată, sau, după caz, de la data la care solicitantul precizează în mod expres faptul că nu mai are alte probe de administrat."

Recurenta-reclamantă apreciază că, raportat la prevederile art. 4 alin. (3) din O.U.G. nr. 94/2000 şi pct. 13 din Normele metodologice de aplicare a art. 1 din O.U.G. nr. 94/2000, adoptate prin H.G. nr. 1164/2002, a prezentat înscrisuri care întemeiază prezumţia existenţei dreptului său de proprietate asupra imobilului la data preluării abuzive a acestuia de către stat, trimiţând, în concret, la înscrisurile comunicate de Arhivele Naţionale - Serviciul Judeţean Vrancea.

Înalta Curte constată că instanţa de fond a stabilit, cu aplicarea corectă a legii, respectiv a prevederilor art. 4 alin. (3) din O.U.G. nr. 94/2000 şi a Normelor metodologice de aplicare a ordonanţei, că înscrisurile menţionate nu dovedesc dreptul de proprietate al recurentei-reclamante şi nici faptul trecerii abuzive a imobilului în proprietatea statului.

Conform Formularului, reprezentând un inventar al bunurilor imobile din Focşani, Biserica Armeană ar fi deţinut un grup de trei prăvălii în strada x a Unirii, situate la nr. 82, 84 şi 95, dobândite prin donaţie, fără acte. Înscrisul nu se referă la teren.

Recurentei-reclamante, în calitate de titulară a cererii de restituire, respectiv a cererii de chemare în judecată prin care solicită anularea deciziei de respingere a cererii de acordare a măsurilor compensatorii prin echivalent emise de Comisia specială de retrocedare, îi revenea sarcina probării pretenţiilor sale, aşa cum s-a subliniat şi în considerentele anterioare.

Potrivit art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 94/2000, sunt supuse retrocedării imobilele care au aparţinut cultelor religioase din România şi au fost preluate în mod abuziv, cu sau fără titlu, de Statul Român, de organizaţiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.

Prin urmare, reclamanta, pentru a dovedi că este îndreptăţită la retrocedare, în mod evident, trebuia să probeze dreptul său de proprietate asupra imobilului (cu întinderea pretinsă, situat la adresa pretinsă) la data preluării abuzive, precum şi preluarea abuzivă a imobilului. Or, acestea nu au fost dovedite în cauză, nefiind prezentate: istoric de adresă şi număr poştal, schiţe/planuri de identificare actuală a imobilului, dovezi asupra preluării abuzive a imobilului şi anului preluării, înscrisuri care să întemeieze prezumţia existenţei dreptului de proprietate asupra imobilului teren şi construcţie, la data preluării abuzive.

Însăşi existenţa imobilului, cu întinderea pretinsă, este incertă, raportat la probatoriul administrat.

Şi în procedura administrativă s-a constatat lipsa dovezilor care să susţină cererea de retrocedare, în condiţiile în care din întreaga economie a O.U.G. nr. 94/2000 rezultă că titularului cererii îi revine sarcina de a proba îndeplinirea cerinţelor actului normativ, spre a se dispune retrocedarea.

Astfel, în raport cu înscrisurile aflate la dosar şi dispoziţiile legale incidente cauzei, Înalta Curte reţine că nu sunt întemeiate criticile formulate de recurentă, care a apreciat că a depus la dosarul administrativ toate înscrisurile necesare odată cu cererea de retrocedare.

Concluzionând asupra aspectelor analizate, întrucât recurenta- reclamantă nu a făcut dovada dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu şi nu a justificat, astfel, calitatea de persoană îndreptăţită la restituire, Înalta Curte constată că este legală decizia nr. 3254/26.03.2015 prin care autoritatea intimată a respins cererea de retrocedare.

Temeiul legal al soluţiei instanţei de recurs

Pentru toate considerentele expuse, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., constatând că sunt nefondate motivele de recurs întemeiate pe art. 488 alin. (1) pct. 5 şi pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte urmează a da eficienţă textului de lege sus- evocat şi, pe cale de consecinţă, a respinge recursul declarat de recurenta- reclamantă, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta ARHIEPISCOPIA BISERICII ARMENE DIN ROMÂNIA - în nume propriu şi pentru, PAROHIA BISERICII ARMENE DIN FOCŞANI împotriva sentinţei nr. 395/2016 din 21 decembrie 2016, a Curţii de Apel Galaţi, secţia contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 13 septembrie 2019.