Inadmissibility of constitutional challenge to magistrate detention termination clause under prior Constitutional Court decision

Şedinţa publică din data de 24 iulie 2020

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1.1 Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea din 13.11.2019, reclamantul A. a solicitat sesizarea Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate al cărei obiect îl constituie prevederile art. 58 alin. (1) din Legea nr. 303/2004, având următorul conţinut: "Consiliul Superior al Magistraturii dispune detaşarea judecătorilor şi procurorilor, cu acordul scris al acestora, la alte instanţe sau parchete, la Consiliul Superior al Magistraturii, Institutul Naţional al Magistraturii, Ministerul Justiţiei sau la unităţile subordonate acestuia ori la alte autorităţi publice, în orice funcţii, inclusiv cele de demnitate publică numite, la solicitarea acestor instituţii, precum şi la instituţii ale Uniunii Europene sau organizaţii internaţionale."

1.2. Hotărârea instanţei de fond

Prin încheierea din data de 11 martie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal s-a respins ca inadmisibilă cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 58 din Legea 304/2004, formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul CONSILIUL SUPERIOR AL MAGISTRATURII.

1.3. Calea de atac exercitată

Împotriva acestei încheieri a declarat recurs reclamantul A., criticând hotărârea atacată ca nelegală, având în vedere negarea de către Consiliul Superior al Magistraturii a faptului că se află în aceeaşi situaţie cu cea indicată în decizia nr. 588 din data de 21.09.2017 pronunţată de Curtea Constituţională, ceea ce ar atrage întrunirea motivelor prevăzute de art. 29 alin. (1) - (3) din Legea nr. 47/1992 şi admisibilitatea excepţiei.

1.4. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinare, pârâtul Consiliul Superior al Magistraturii a invocat excepţia nulităţii recursului cu consecinţa anulării recursului; şi, pe fond, respingerea recursului formulat împotriva încheierii civile din data de 11.03,2020 ca nefondat pentru următoarele considerente:

În ceea ce priveşte excepţia nulităţii recursului, în raport de prevederile art. 486 alin. (1) lit. d) şi art. 489 alin. (1) C. proc. civ., cererea de recurs nu cuprinde motivele de nelegalitate pe care recurentul îşi întemeiază cererea, iar motivele expuse de aceasta sunt confuze, imprecise şi generale şi nu permit analizarea hotărârii recurate în cadrul niciunui motiv de casare din cele prevăzute de art. 488 din C. proc. civ.

Totodată, cererea de recurs formulată nu are indicat vreunul din motivele de casare prevăzute de art. 488 din C. proc. civ. şi nici nu au fost formulate critici care să permită încadrarea lor, din oficiu, într-unul din cazurile expres şi limitativ prevăzute de acest text de lege.

Referitor la fondul cererii de recurs, a subliniat că cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 58 alin. (1) din Legea nr. 303/2004, în raport de dispoziţiile art. 1 (impredictibilitate a efectelor şi neclaritate ca urmare a unei redactări defectuoase, contrară normelor de tehnică legislativă decurgând din prevederile Legii nr. 24/2000) şi art. 132 din Constituţia României, este inadmisibilă.

Din perspectiva considerentelor Deciziei nr. 1313 din 04.10.2011 a Curţii Constituţionale, textele din Constituţie indicate de recurentul reclamant, respectiv art. 1 şi art. 132 sunt generale şi din conţinutul lor nu se poate desluşi în mod rezonabil vreo critică de neconstituţionalitate a art. 58 alin. (1) din Legea nr. 303/2004, astfel că excepţia de neconstituţionalitate invocată este inadmisibilă.

În subsidiar, a susţinut netemeinicia excepţiei de neconstituţionalitate a art. 58 alin. (1) din Legea nr. 303/2004, întrucât recurentul reclamant nu a motivat în concret excepţia de neconstituţionalitate invocată, astfel că analiza acesteia se va putea face doar în funcţie de textele din Legea fundamentală invocate de autorul excepţiei.

Textul criticat este clar, sub aspectul caracterului neechivoc şi omogen al obiectului său de reglementare, precis, sub aspectul exactităţii soluţiei legislative alese şi a limbajului folosit, şi previzibil, sub aspectul scopului şi consecinţelor pe care le antrenează.

În cauză, normele criticate sunt clare şi previzibile, procedura aplicabilă în cazul delegării unui magistrat, aplicându-se şi în cazul încetării detaşării judecătorului sau procurorului în cauză. În ceea ce priveşte conformitatea textului de lege criticat cu depoziţiile art. 132 din Constituţie, a susţinut că prevederile acestuia sunt respectate de dispoziţiile art. 58 alin. (1) din Legea nr. 303/2004, în condiţiile în care detaşarea/respectiv încetarea detaşării se dispun cu acordul magistratului la solicitarea instituţiilor prevăzute de lege.

II. Procedura de soluţionare a recursului

Cu privire la examinarea recursului în completul filtru

În cauză, au fost avute în vedere modificările aduse prin Legea nr. 212/2018 dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ în sensul că procedura de filtrare a recursurilor, reglementată prin dispoziţiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ şi fiscal, precum şi măsurile luate prin Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 106 din data de 20 septembrie 2018 prin care s-a luat act de hotărârea Plenului judecătorilor secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie adoptată la data de 13 septembrie 2018 în sensul că procedura de filtrare a recursurilor, reglementată prin dispoziţiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ şi fiscal.

Faţă de aceste aspecte, în temeiul art. 494, raportat la art. 475 alin. (2) şi art. 201 din C. proc. civ., astfel cum au fost completate prin dispoziţiile XVII alin. (3), raportat la art. XV din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanţelor judecătoreşti, precum şi pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ. şi dispoziţiile art. 109 din Regulamentul de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti, prin rezoluţia din 19 mai 2020 s-a fixat termen de judecată la data de 12 iunie 2019.

III. Soluţia instanţei de recurs

1. Argumente de fapt şi de drept relevante

Analizând întrunirea condiţiilor prevăzute de art. 29 alin. (1) - (3) din Legea nr. 47/1992 în speţă, se constată că excepţia de neconstituţionalitate este ridicată în faţa unei instanţe judecătoreşti şi este ridicată de către reclamant (deci de o parte din proces), aceste condiţii fiind îndeplinite.

Cu privire la condiţia ca obiectul sesizării să îl constituie o lege sau o ordonanţă ori o prevedere dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă "în vigoare", instanţa reţine că dispoziţiile legale ce formează obiectul cererii de sesizare a Curţii Constituţionale sunt cele ale art. 58 din Legea 303/2004, dispoziţii legale care sunt în vigoare în acest moment.

Cu privire la condiţia ca excepţia să aibă ca obiect prevederi legale care au legătură cu soluţionarea cauzei, se reţine că în prezenta cauză reclamantul solicită anularea Hotărârii CSM nr. 124, prin care s-a decis încetarea detaşării sale, Hotărârea fiind emisă în temeiul art. 58 din această lege.

Cât despre condiţia ca excepţia de neconstituţionalitate să nu aibă ca obiect o prevedere legală a cărei neconstituţionalitate să fi fost deja stabilită printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale, se observă că această condiţie este prevăzută de art. 29 alin. (3) din Legea 47/1992 republicată şi se referă la imposibilitatea sesizării Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a unei prevederi legale declarată deja neconstituţională.

În cauză, instanţa notează că excepţia de neconstituţionalitate vizează prevederile art. 58 din Legea 304/2004, prevederi legale care au fost deja declarate neconstituţionale.

Astfel, prin Decizia nr. 588/2017 din 21 septembrie 2017, Curtea Constituţională a admis excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 58 alin. (1) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, şi a constatat că soluţia legislativă care nu precizează condiţiile încetării detaşării judecătorilor sau procurorilor este neconstituţională.

Este lipsit de relevanţă faptul că în sprijinul cererii sale reclamantul aduce noi critici de neconstituţionalitate, cât timp textul art. 29 este clar şi impune condiţia ca textul legal în discuţie să nu fi fost deja declarat neconstituţional printr-o Decizie a Curţii Constituţionale, indiferent ce vicii de neconstituţionalitate au fost reţinute de Curtea Constituţională.

Pe de altă parte, se observă că prin Decizia de neconstituţionalitate anterioară a fost analizată atât încălcarea art. 1 alin. (5) din Constituţie, invocată la acel moment de autoarea excepţiei de neconstituţionalitate, cât şi încălcarea art. 132 din Constituţie, invocată de reclamant în prezenta cauză (§ 17 şi 23 din considerente).

2. Analiza motivelor de casare

Cu titlu prealabil, Înalta Curte reţine că, deşi formal recurentul nu a menţionat motivul de nelegalitate pe care îşi întemeiază cererea de recurs, din criticile formulate rezultă că se invocă greşita interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 29 din Legea nr. 47/1992, republicată, argumente circumscrise motivului de casare prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ. astfel că, în aceste condiţii, excepţia nulităţii recursului se impune a fi respinsă.

În ceea ce priveşte fondul recursului, după cum s-a arătat şi de către Curtea Constituţională, în cadrul procesului judiciar, excepţia de neconstituţionalitate se înscrie în rândul excepţiilor de procedură prin care, partea care le ridică, instanţa de judecată din oficiu sau procurorul urmăreşte împiedicarea unei judecăţi care s-ar întemeia pe o dispoziţie legală neconstituţională. În aceeaşi ordine conceptuală, excepţia de neconstituţionalitate reprezintă o chestiune prejudicială, adică o problemă juridică a cărei rezolvare trebuie să preceadă soluţionarea litigiului cu care este conexă (Decizia nr. 660/4 iulie 2007, publicată în M. Of. nr. 525/2 august 2007).

Pe de altă parte, dispoziţiile art. 29 din Legea nr. 47/1992 reglementează procedura ce trebuie urmată de instanţa de judecată sesizată cu o cerere prin care se invocă o excepţie de neconstituţionalitate, textul abilitând instanţa de judecată să verifice îndeplinirea condiţiilor prealabile sesizării Curţii Constituţionale, reglementate de art. 29 alin. (1) - (3) din Legea nr. 47/1992 potrivit cărora: excepţia trebuie să privească neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare, care are legătură cu soluţionarea cauzei în orice fază a litigiului şi oricare ar fi obiectul acestuia; să fie ridicată la cererea uneia dintre părţi sau, din oficiu, de către instanţa de judecată ori de procuror în faţa instanţei de judecată, în cauzele la care participă; să nu vizeze aspecte constatate ca fiind neconstituţionale printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale.

Verificând, din această perspectivă, cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 58 alin. (1) din Legea nr. 303/2004, invocată de recurentul reclamant, se constatată că, aceasta întruneşte doar condiţiile reglementate de art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, iar nu şi pe cea de la alin. (3) al acestui text de lege, atâta timp cât aspectele criticate au făcut deja obiectul analizei instanţei de contencios constituţional, care, prin Decizia nr. 588 din 21 septembrie 2017, a admis excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 58 alin. (1) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, şi a constatat că soluţia legislativă care nu precizează condiţiile încetării detaşării judecătorilor sau procurorilor este neconstituţională. Mai mult, după cum a reţinut şi instanţa de fond, prin Decizie a fost analizată atât încălcarea art. 1 alin. (5) din Constituţie, invocată la acel moment de autoarea excepţiei de neconstituţionalitate, cât şi încălcarea art. 132 din Constituţie, invocată de reclamant în prezenta cauză (§ 17 şi 23 din considerente).

De altfel, Curtea Constituţională a statuat că "poate forma obiect al controlului de constituţionalitate exercitat pe calea ridicării unei excepţii de neconstituţionalitate numai acea interpretare a normei legale care nu a fost exclusă din cadrul constituţional, în caz contrar excepţia fiind inadmisibilă" (Decizia nr. 486 din 25 septembrie 2014, publicată în M. Of. nr. 794 din 31 octombrie 2014).

În aceste condiţii, devin, astfel, incidente dispoziţiile art. 29 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, potrivit cărora "Nu pot face obiectul excepţiei prevederile constatate ca fiind neconstituţionale printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale".

S-a statuat de către Curtea Constituţională, prin Decizia nr. 319 din 29 martie 2012 (publicată în M. Of. nr. 274 din 25 aprilie 2012), că "raţiunea aplicării acestor dispoziţii legale constă în faptul că, indiferent de interpretările ce se pot aduce unui text, atunci când Curtea Constituţională a hotărât în dispozitivul deciziei pronunţate în cadrul competenţei prevăzute de art. 146 lit. d) din Constituţie că numai o anumită interpretare este conformă cu Constituţia, se menţine prezumţia de constituţionalitate a textului în această interpretare, dar sunt excluse din cadrul constituţional toate celelalte interpretări posibile. În consecinţă, Curtea reţine că într-o atare situaţie excepţia de neconstituţionalitate a fost admisă (a se vedea, mutatis mutandis, Decizia nr. 766 din 15 iunie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 549 din 3 august 2011, sau Decizia nr. 121 din 16 octombrie 1996, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 101 din 27 mai 1997), iar a contesta din nou constituţionalitatea interpretărilor care au fost deja excluse din cadrul constituţional echivalează cu încălcarea art. 147 alin. (4) din Constituţie, coroborat cu art. 29 alin. (3) din Legea nr. 47/1992".

3. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

În aceste condiţii, Înalta Curte apreciază că recursul formulat în cauză este nefondat, urmând a fi respins ca atare, potrivit art. 496 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., iar hotărârea atacată va fi păstrată ca legală şi temeinică.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepţia nulităţii recursului.

Respinge recursul declarat de recurentul - reclamant A. împotriva încheierii din data de 11 martie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 24 iulie 2020.