Military material liability: Validity of restart of administrative investigation under O.G. 121/1998 Art. 33 following judicial clearance of prior commission

Şedinţa publică din data de 28 ianuarie 2020

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul litigiului dedus judecăţii

Prin cererea înregistrată la data de 4 mai 2016 pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Apărării Naţionale şi Comisia de Jurisdicţie a Imputaţiilor din cadrul Ministerului Apărării Naţionale, anularea/modificarea corespunzătoare a actului administrativ DAJ nr. 3/CJI 740/2015 emis de Comisia de Jurisdicţie a Imputaţiilor a Ministerului Apărării Naţionale la data de 25.02.2015 si actelor subsecvente: Procesul-verbal de cercetare administrativa nr. x/U.M.01376 din 07.10.2015, Decizia de imputare nr. A-2521 din 20.10.2015 a U.M.01376 Negoieşti si Hotararea nr. A-3094/U.M.01376 din 14.12.2015, prin care s-a soluţionat contestaţia nr. A-2989 din 27.11.2015, de asemenea, Decizia administrativ jurisdicţională nr. 80/CJI 1246/2015, pronunţata în dosarul nr. x/CJI 1246/2015 de către Comisia de Jurisdicţie a Imputaţiilor a Ministerului Apărării Naţionale. De asemenea, a solicitat şi suspendarea actului până la soluţionarea acţiunii în anulare/modificarea corespunzătoare.

2. Hotărârea primei instanţe

Prin sentinţa nr. 3856 pronunţată în data de 5 decembrie 2016, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a admis acţiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Apărării Naţionale şi Comisia de Jurisdicţie a Imputaţiilor şi a anulat Decizia Administrativ - Jurisdicţională nr. 106/CJI 1429/2015 din data de 10.02.2016, Decizia Administrativ - Jurisdicţională nr. 3/CJI 740/2015 din data de 25.02.2015, Procesul-verbal de cercetare administrativă nr. x/7.10.2015, Decizia de impunere nr. x din 30.10.2015, Hotărârea nr. A-3094 din 14.12.2015.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei menţionate la pct. 2 a declarat recurs pârâtul Ministerul Apărării Naţionale, care invocând prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. a solicitat admiterea recursului, casarea sentinţei şi pe fond respingerea acţiunii ca netemeinică.

Apreciază că în mod greşit instanţa de fond a reţinut că ar fi neîntemeiate cele susţinute de Comisia de Jurisdicţie a Imputaţiilor cu privire la temeiul repunerii în termen a cercetării administrative.

Menţionează că, în toate cercetările administrative este vorba despre aceeaşi pagubă, doar fapta ilicită este alta, respectiv neîndeplinirea tuturor atribuţiilor funcţionale pentru evitarea deteriorării calităţii bocancilor sau pentru efectuarea în termen a unei proceduri administrative în vederea recuperării pagubei produse prin deteriorarea calităţii bocancilor.

Decizia nr. 3/CJI 740/2015 prin care a fost admisă cererea de repunere în termen, nu a intervenit între prima şi a doua cercetare, aşa cum a menţionat instanţa de fond ci între a doua şi a treia astfel că situaţia se încadrează în prevederile art. 33 din O.U.G. nr. 121/1998.

Spiritul O.U.G. nr. 121/1998 este de a recupera prejudiciul de la persoanele vinovate pentru neîndeplinirea atribuţiilor de serviciu însă, din momentul în care instanţa a stabilit, în 2014, că persoanele obligate la plată pentru depăşirea termenului de cercetare nu au săvârşit fapta respectivă, respectiv nu sunt vinovate, răspunderea materială nu mai putea fi stabilită decât în sarcina persoanei care nu a îndeplinit sarcinile de serviciu. Or, acest lucru nu putea fi efectuat decât printr-o cercetare administrativă, activitate care nu era posibilă decât după o repunere în termen.

În acest sens, invocă şi dispoziţiile art. 79 alin. (2) din C. proc. civ. şi Decizia Curţii Constituţionale nr. 34/2016.

4. Apărări formulate în cauză

Intimatul-reclamant a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea ca legală a soluţiei instanţei de fond.

II. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

Examinând sentinţa recurată prin prisma motivelor de casare invocate, în raport de actele şi lucrările dosarului şi de dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, potrivit considerentelor ce urmează.

Prin procesul-verbal de cercetare administrativa nr. A-715/07.04.2011 al U.M.01376 Negoieşti, s-a stabilit răspunderea materială a reclamantului pentru suma de 7618,56 RON. Prin acelaşi proces-verbal s-a dispus emiterea unei decizii de imputare pentru această sumă, reprezentând diferenţă de stare calitativă pentru 128 bocanci paraşutişti.

Reclamantul a formulat plângere, iniţial la comandantul unităţii, care i-a respins-o prin Hotărârea nr. A 1297/30.06.2011, şi ulterior la Comisia de Jurisdicţie a Imputaţiilor din cadrul Ministerului Apărării Naţionale. Prin Decizia administrativ jurisdicţională nr. 84/CJ 538/2011 din data de 06.10.2011 s-a dispus admiterea excepţiei depăşirii termenului de executare al cercetării administrative.

Prin Decizia administrativ jurisdicţională nr. x/2012 din data de 26.01.2012, Comisia de Jurisdicţie a Imputaţiilor a decis respingerea cererii de revizuire formulata de U.M.01376 Negoieşti împotriva Deciziei nr. x/2011.

Urmare a respingerii cererii de revizuire comandantul U.M.01376 Negoieşti a dispus executarea cercetării administrative pentru a stabili răspunderea materiala a a persoanelor vinovate de neexecutarea cercetării administrative in termenul legal.

Prin Procesul-verbal de cercetare administrativa A.557/12.03.2012 si Decizia de imputare nr. A.565/13.03.2012 s-a stabilit răspunderea materiala in sarcina membrilor comisiei care au efectuat prima cercetare administrativa. Aceştia au formulat plângeri împotriva actelor menţionate. Prin Decizia administrativ-jurisdicţională nr. x/2012 din 06.06.2012, Comisia de Jurisdicţie a Imputaţiilor a respins plângerile formulate, apreciind ca petentii sunt vinovaţi de depăşirea termenului de cercetare administrativa.

Cele trei cadre militare s-au adresat Curţii de Apel Ploiesti care, prin sentinţa civila nr. 437 din 05.11.2012 a anulat DAJ nr. x/2012 din 06.06.2012 si Decizia de imputare nr. A.565/13.03.2012. Ulterior prin Decizia nr. 3318 din 18.09.2014, Înalta Curte de Casaţie si Justiţie a respins recursul formulat de MApN impotriva sentinţei amintite mai sus.

După soluţionarea definitivă a acestei cauze, comandantul U.M.01376 Negoieşti a formulat cerere de repunere in termenul de cercetare administrativa, nr. A 199/19.01.2015, considerând că este în termenul prevăzut de art. 33 alin. (1) din O.G. Nr. 121/1998 privind răspunderea materială a militarilor.

Comisia de Jurisdicţie a Ministerului Apărării Naţionale a admis cererea de repunere in termen si a pronunţat DAJ nr. x/2015 din data de 25.02.2015.

Prin urmare, s-a dispus efectuarea unei noi cercetări administrative a reclamantului, finalizată prin Procesul-verbal de cercetare administrativa A.2396/7.10.2015, prin care s-a stabilit răspunderea materială a reclamantului pentru suma de 9.774,66 RON, reprezentând diferenţă de stare calitativă pentru 185 bocanci paraşutişti aflaţi în gestiunea stoc a U.M.01295 Bucureşti. În acest sens a fost emisă Decizia de imputare nr. A/2521 din 20.10.2015 pentru această sumă în sarcina reclamantului.

Împotriva acestei decizii de imputare, reclamantul a formulat contestaţie, ce a fost respinsă ca neîntemeiată prin Hotărârea nr. A/3094 din 14.12.2015 care la rândul său a fost atacată cu plângerea nr. A/3140 din 18.12.2015.

Prin Decizia administrativ-jurisdicţională nr. 106/CJI 1429/2015 din 10.02.2016, Comisia de Jurisdicţie a Imputaţiilor a fost respinsă plângerea reclamantului.

După cum corect a observat instanţa de fond iar recurentul nu a criticat aceste argumente, decizia administrativ-jurisdicţională nr. 84/CJ 538/2011 din 06.10.2011 prin care s-a admis excepţia depăşirii termenului de executare a cercetării administrative nu a fost contestată în faţa instanţei de judecată, atitudinea procesuală rezumându-se la formularea unei cereri de revizuire de către U.M. 01376, cerere care a fost respinsă prin decizia administrativ-jurisdicţională nr. 137/CJ 847/2012 din 26.01.2012 de Comisia de Jurisdicţie a Imputaţiilor.

Contrar susţinerilor recurentului, în cauză nu erau întrunite condiţiile art. 33 alin. (1) şi (2) din O.G. nr. 121/1998 privind răspunderea materială a militarilor.

Potrivit dispoziţiilor art. 33 din acest act normativ, "(1) Atunci când, din motive temeinice, nu s-a efectuat cercetarea administrativă sau nu s-a emis decizia de imputare în termenele prevăzute la art. 23 alin. (1), (2) şi la art. 25 alin. (4), precum şi în cazul în care decizia de imputare s-a emis împotriva altei persoane decât cea care a produs paguba ori pentru o pagubă mai mică decât cea reală, comandantul sau şeful unităţii competent poate cere comisiei de jurisdicţie a imputaţiilor repunerea în termen. Cererea se face în cel mult 15 zile de la încetarea cauzei care a împiedicat efectuarea cercetării administrative sau emiterea deciziei de imputare ori de la data când comandantul sau şeful unităţii competent a luat cunoştinţă că decizia de imputare s-a emis împotriva altei persoane decât cea care a produs paguba sau pentru o pagubă mai mică decât cea reală.

(2) Comisia de jurisdicţie a imputaţiilor, judecând cererea de repunere în termen, o admite sau o respinge prin hotărâre, care este definitivă. Hotărârea se comunică în cel mult 15 zile de la pronunţare comandantului sau şefului unităţii care a solicitat repunerea în termen."

Singurul considerent ce se poate regăsi în cuprinsul Deciziei administrativ-jurisdicţionale nr. 3/CJI 740/2015 din 25.02.2015, ca şi temei al admiterii cererii de repunere în termenul de cercetare administrativă, este susţinerea că prin decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 3318/18.09.2014 a fost respins recursul formulat împotriva sentinţei nr. 437/05.11.2012 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti iar, din considerentele acestei sentinţe ar rezulta faptul că membrii comisiei de cercetare administrativă au respectat termenele de cercetare administrativă şi nu pot fi obligaţi la plată în temeiul prevederilor art. 34 din O.G. nr. 121/1998. În interpretarea Comisiei de jurisdicţie a imputaţiilor, prin hotărârile judecătoreşti amintite s-a stabilit faptul că răspunderea materială a fost stabilită în sarcina altor persoane decât cele vinovate de producerea pagubei, situaţia ce se încadrează în ipoteza prevăzută de art. 33 alin. (1) din O.G. nr. 121/1998.

Aceste argumente reţinute ca şi temei pentru admiterea cererii de repunere în termen sunt eronate, astfel cum corect a apreciat prima instanţă.

Prin hotărârile judecătoreşti menţionate anterior nu s-a stabilit faptul că răspunderea materială ar fi fost stabilită în sarcina altor persoane decât cele vinovate de producerea pagubei, nefiind identificat niciun considerent din care să rezulte o astfel de concluzie, aceasta fiind o interpretare proprie a Comisiei de jurisdicţie a imputaţiilor pentru a da o aparenţă de legalitate deciziei de admitere a cererii de repunere în termen şi pentru a o încadra juridic, în prevederile art. 33 alin. (1) din O.G. nr. 121/1998.

De altfel, prima instanţă a redat pe larg considerentele celor două hotărâri judecătoreşti, tocmai pentru a evidenţia faptul că sunt eronate susţinerile din cuprinsul deciziei DAJ nr. 3/CJI 740/2015 din 25.02.2015 iar motivele din cererea de recurs nu antamează aceste argumente pertinente ale hotărârii recurate.

Pentru a se putea încadra în situaţia prevăzută de art. 33 alin. (1) din O.G. nr. 121/1998, era necesar a se dovedi îndeplinirea uneia din ipotezele expres prevăzute şi anume: cazul în care nu s-a efectuat cercetarea administrativă, din motive temeinice; cazul în care nu s-a emis decizia de imputare în termenele prevăzute la art. 23 alin. (1), (2) şi la art. 25 alin. (4); cazul în care decizia de imputare s-a emis împotriva altei persoane decât cea care a produs paguba ori pentru o pagubă mai mică decât cea reală.

Or, situaţia de fapt din cauza pendinte nu se încadrează în niciun din aceste cazuri de admitere a cererii de repunere în termen, primele două cercetări administrative având temeiuri diferite, întrucât prima cercetare administrativă a avut drept obiect lipsa în gestiune a bocancilor iar a doua cercetare a avut ca obiect neefectuarea în termen a primei cercetări administrative or, intimatul-reclamant nu avea nicio atribuţie în a efectua cercetarea administrativă.

Teza a treia a art. 33 alin. (1) din O.G. nr. 121/1998 vizează situaţia în care decizia de imputare s-a emis împotriva altei persoane decât cea care a produs paguba, pornindu-se de la ipoteza aceluiaşi temei al cercetării administrative care vizează aceeaşi faptă, singurul element eronat fiind persoana vinovată.

Este evident că situaţia prezentată prin decizia de admitere a cererii de repunere în termen nu se poate încadra în niciunul din cazurile mai-sus menţionate, concluzia la care s-a ajuns din considerentele hotărârilor judecătoreşti pronunţate şi avute în vedere în decizia contestată fiind eronată.

De altfel, chiar şi recurentul precizează în cadrul cererii de recurs că fapta ilicită a fost alta iar momentul în care a intervenit pronunţarea deciziei de admitere a cererii de repunere în termen nu prezintă nicio relevanţă în contextul combaterii hotărârii recurate.

Decizia Curţii Constituţionale nr. 34/2016 invocată de recurent nu are incidenţă în speţa dedusă judecăţii şi, de asemenea, nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 179 alin. (2) din C. proc. civ. care prevăd faptul că instanţa dispune refacerea actului de procedură, în cazul în care s-a constatat existenţa actului de procedură nul.

În condiţiile în care Comisia de jurisdicţie ar fi aplicat acest text, era necesar să dispună inclusiv refacerea cercetării administrative, pentru a da efect prevederii legale invocate, nefiind suficientă doar admiterea cererii de repunere în termen.

Or, în dispozitivul Deciziei nu există o astfel de dispoziţie cu privire la refacerea actului de procedură astfel, este evident că nu a fost avut în vedere acest temei de drept de către emitentul actului contestat care nici nu se regăseşte în cuprinsul motivării Deciziei, recurentul adăugând nepermis temeiuri de drept la actul supus controlului judecătoresc.

Având în vedere aceste considerente, apreciind că, în raport de criticile invocate nu este incident motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., se va respinge recursul declarat ca nefondat, în baza prevederilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ. şi art. 20 din Legea nr. 554/2004.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de pârâtul Ministerul Apărării Naţionale împotriva sentinţei civile nr. 3856 din 5 decembrie 2016 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 28 ianuarie 2020.