Legislator Case Law & Legislation
Decizia nr. 4/2004 AI generated

Inadmissibility of appeal against appellate interim order maintaining pretrial detention due to finality of appellate jurisdiction and lack of statutory exception

Case Number Decizia nr. 4/2004
Court / Authority
Jurisdiction Romania (RO)
Decision Date
Outcome Inadmissible
Court Costs Borne by appellant

Legislator summary

AI generated

The High Court of Cassation and Justice (Nine-Judge Panel) dismissed the defendant's appeal as inadmissible and ordered him to pay 1,000,000 lei in judicial costs, upholding the prior decision by the Supreme Court of Justice to maintain his preventive detention. The dispute concerned the admissibility of an appeal against a procedural order issued by the Supreme Court (acting as the court of appeal) that extended the defendant's pre-trial detention, with the defendant arguing for a higher review. The Court held that under Article 385(2) of the Code of Criminal Procedure, procedural orders are generally appealable only with the final judgment unless explicitly stated otherwise by law; since Article 160b(3) and Article 141 did not provide for a separate appeal against such orders issued by the appellate instance, and the decision of the court of appeal is final, no further ordinary appeal was permitted. Furthermore, the Nine-Judge Panel lacked jurisdiction under Article 24 of Law No. 56/1993, which restricts its appellate competence to cases where the Supreme Court acted in first instance, rendering the appeal procedurally barred due to mandatory competence rules.

Legislator headnote

AI generated

art. 129 din Constituția, art. 160b alin. (3) C. proc. pen, art. 141 C. proc. pen, art. 160a C. proc. pen, art. 3851 alin. (3) C. proc. pen, art. 3851 alin. (2) C. proc. pen; Inadmissibility of appeal against appellate interim order maintaining pretrial detention due to finality of appellate jurisdiction and lack of statutory exception: Or, cu referire la încheierea prin care, în baza art. 160b alin. (3) C. proc. pen., astfel cum a fost modificat prin O.U.G. nr. 109/2003, instanța de recurs a dispus, în sensul menținerii detenției inculpatului, legea nu prevede expres că aceasta este supusă recursului.

Keywords

AI generated
pre-trial detention judicial review procedural orders lack of jurisdiction appealability of remand decision rule of law

Cited Legislation

AI generated
art. 129 din Constituția
Potrivit art. 129 din Constituția României, revizuită prin Legea nr.
art. 160b alin. (3) C. proc. pen
Or, cu referire la încheierea prin care, în baza art. 160b alin. (3) C. proc. pen., astfel cum a fost modificat prin O.U.G.
art. 141 C. proc. pen
În acest sens, sub denumirea marginală „Calea de atac împotriva încheierii pronunțate de instanță în cursul judecății, privind măsurile preventive”, prin art. 141 C. proc. pen.
art. 160a C. proc. pen
Menționat, făcându-se trimitere la art. 160a C. proc. pen., în raport de care sunt supuse recursului încheierile determinate de art.
art. 3851 alin. (3) C. proc. pen
Potrivit art. 3851 alin. (3) C. proc. pen., „recursul declarat împotriva sentinței sau deciziei se socotește făcut și împotriva încheierilor, chiar dacă acestea au fost date după pronunțarea hotărârii”.
art. 3851 alin. (2) C. proc. pen
Or, potrivit art. 3851 alin.
art. 3851 C. proc. pen
Însă, în raport de dispozițiile art. 3851 C. proc. pen., cu referire la hotărârile susceptibile a fi atacate cu recurs, sunt supuse acestei căi de atac hotărârile judecătorești nedefinitive.
art. 417 C. proc. pen
Or, hotărârea instanței de recurs este definitivă, potrivit distincțiilor stabilite prin art. 417 C. proc. pen., așa încât, împotriva acesteia, nu se poate declara un nou recurs.
AI generated

Need to analyze how this precedent applies to your matter?

Cross-reference this judgment against statutes, commentaries, and subsequent citing case law inside Legislator AI.

Open in Legislator →

Full text

Asupra recursului de față;

În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:

La data de 28 octombrie 2003, Curtea Supremă de Justiție, secția penală, ca instanță de recurs în dosarul nr. 4740/2003, când a fost fixat termen pentru verificarea legalității detenției preventive a inculpatului S.F., a constatat că temeiurile care au determinat arestarea preventivă impun, în continuare, privarea de libertate. Ca atare, în baza art. 160 b alin. (3) C. proc. pen., astfel cum a fost modificat prin O.U.G. nr. 109/2003, Curtea, prin încheierea pronunțată la data menționată, a menținut măsura arestării preventive a inculpatului.

Împotriva acestei încheieri, inculpatul S.F. a declarat recurs.

Recursul este inadmisibil.

Potrivit art. 129 din Constituția României, revizuită prin Legea nr. 429/2003, aprobată prin Referendumul național din 18-19 octombrie 2003, confirmat prin Hotărârea nr. 3 din 22 octombrie 2003 a Curții Constituționale, „împotriva hotărârilor judecătorești, părțile interesate și Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condițiile legii”.

Așadar, posibilitatea provocării unui control judiciar al hotărârilor judecătorești este statuată, prin însăși legea fundamentală.

Din economia textului menționat, rezultă, însă, că hotărârile judecătorești, inclusiv hotărârile premergătoare, anticipatorii sau provizorii, sunt supuse căilor de atac determinate de lege.

Legea procesuală penală, prin norme imperative, a stabilit un sistem al căilor de atac menit a asigura, concomitent, prestigiul justiției, pronunțarea de hotărâri judecătorești, care să corespundă legii și adevărului și care să evite provocarea oricărei vătămări materiale sau morale părților din proces.

Or, potrivit art. 3851 alin. (29 C. proc. pen., „încheierile pot fi atacate cu recurs, numai odată cu sentința sau decizia recurată, cu excepția cazurilor când, potrivit legii, pot fi atacate separat cu recurs”.

Așadar, prin textul menționat, a fost stabilită regula, potrivit căreia încheierile pronunțate în primă instanță, ca și cele ale instanței de apel, sunt supuse recursului, odată cu fondul.

Pentru ca aceste încheieri să poată fi atacate înaintea pronunțării hotărârii în fond sau apel, trebuie ca acestea să se încadreze în excepția prevăzută de textul menționat, adică să fie prevăzute expres de lege.

Or, cu referire la încheierea prin care, în baza art. 160b alin. (3) C. proc. pen., astfel cum a fost modificat prin O.U.G. nr. 109/2003, instanța de recurs a dispus, în sensul menținerii detenției inculpatului, legea nu prevede expres că aceasta este supusă recursului.

În acest sens, sub denumirea marginală „Calea de atac împotriva încheierii pronunțate de instanță în cursul judecății, privind măsurile preventive”, prin art. 141 C. proc. pen. s-a stabilit că „încheierea dată în primă instanță și în apel, prin care se dispune luarea, revocarea, înlocuirea, încetarea sau menținerea unei măsuri preventive ori prin care se constată încetarea de drept a arestării preventive, poate fi atacată separat, cu recurs, de procuror sau de inculpat”.

Așadar, prin dispoziția legală menționată, cu referire la căile de atac formulate împotriva încheierilor menționate, a fost stabilit principiul potrivit căruia, sunt susceptibile de a fi atacate cu recurs, încheierile privitoare la măsurile preventive pronunțate în cursul judecării în fond sau, după caz, în apel, a cauzei penale.

Prin art. 160b alin. (3) C. proc. pen., astfel cum a fost modificat prin O.U.G. nr. 109/2003 se prevede „când instanța constată că temeiurile, care au determinat arestarea, impun în continuare privarea de libertate sau că există temeiuri noi care justifică privarea de libertate, instanța dispune, prin încheiere motivată, menținerea arestării preventive”, fără a se dispune că, în cazul menținerii detenției preventive, de către instanța sesizată cu judecarea recursului, încheierea poate fi atacată cu recurs, dimpotrivă, prin alineatul ultim al art. Menționat, făcându-se trimitere la art. 160a C. proc. pen., în raport de care sunt supuse recursului încheierile determinate de art. 141 din același cod.

Ca atare, dispozițiile art. 160b, cu trimitere la art. 160a și art. 141 C. proc. pen., nu constituie o abatere de la regula stabilită prin art. 3851 alin. (2) din același cod ci, dimpotrivă, o consacrare a acestuia, cu privire la încheierile prin care s-a dispus, de către instanța de recurs, menținerea arestării preventive.

Potrivit art. 3851 alin. (3) C. proc. pen., „recursul declarat împotriva sentinței sau deciziei se socotește făcut și împotriva încheierilor, chiar dacă acestea au fost date după pronunțarea hotărârii”.

Din economia acestui din urmă text legal, rezultă că, în afara excepției de la regula generală, prevăzută de art. 3851 alin. (2) C. proc. pen., încheierile date în cursul judecății urmează, sub aspectul căilor de atac cărora acestea sunt supuse, regimul juridic al hotărârii ce se va pronunța în cauză, în acea etapă procesuală.

Însă, în raport de dispozițiile art. 3851 C. proc. pen., cu referire la hotărârile susceptibile a fi atacate cu recurs, sunt supuse acestei căi de atac hotărârile judecătorești nedefinitive.

Or, hotărârea instanței de recurs este definitivă, potrivit distincțiilor stabilite prin art. 417 C. proc. pen., așa încât, împotriva acesteia, nu se poate declara un nou recurs.

Ca atare, în raport de dispozițiile legale menționate, nici încheierile pronunțate de instanța de recurs, în cursul judecării acestei căi de atac cu care a fost sesizată, nu sunt supuse recursului.

În consecință, cum deciziile pronunțate în recurs, fiind definitive și executorii, nu sunt supuse nici unei căi ordinare de atac, iar încheierea prin care în cursul judecării recursului a fost menținută, detenția inculpatului nu se încadrează în excepția prevăzută de art. 3851 alin. (2) C. proc. pen., acesta nu poate solicita, în lipsa temeiului legal, reformarea încheierii pe această cale.

Or, a recunoaște unei încheieri o cale de atac neprevăzută de lege pentru hotărârea finală ce se va pronunța în cauză, respectiv recunoașterea unei căi de atac în alte situații decât cele prevăzute de legea procesuală penală, constituie o încălcare a principiului legalității căilor de atac și, din acest motiv, apare ca o soluție inadmisibilă în ordinea de drept.

Este de reținut că, prin modul cum a fost reglementată luarea măsurii arestării preventive a inculpatului în cursul urmăririi penale sau, după caz, în cursul judecății, precum și verificarea legalității și temeiniciei acestei măsuri, legea procesuală penală a stabilit un cadru legal corespunzător dispozițiilor art. 129 din Constituția României, cu referire la art. 21 din legea fundamentală și în măsură a satisface exigențele art. 1, art. 5, art. 6 și art. 13 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale.

Pe de altă parte, în raport de dispozițiile art. 129, cu referire la art. 126 alin. (2), art. 124 alin. (1) și (2) din Constituția României, prin legea procesuală penală, s-a stabilit sfera atribuțiilor organelor judiciare, cu determinarea competenței, în raport de instanțele inferioare sau superioare în grad.

Completul de 9 judecători a fost sesizat cu recursul declarat, împotriva unei încheieri prin care secția penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție, ca instanță de recurs, a dispus menținerea măsurii detenției preventive a inculpatului.

Potrivit art. 24 din Legea nr. 56/1993, republicată, astfel cum a fost modificat, prin art. VII pct. 2 din Legea nr. 281/2003, „Completul de 9 judecători judecă recursurile în cauzele judecate în primă instanță de secțiile Curții Supreme de Justiție”.

Așadar, cum, în cauză, secția penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție nu judecă procesul în primă instanță ci în calea de atac a recursului, este evident că nu sunt întrunite condițiile art. 24 din Legea nr. 56/1993, republicată, cu modificările ulterioare, așa încât Completul de 9 judecători nu este, în acest caz, instanță firească de recurs, potrivit legii procesuale penale.

Or, dispozițiile privind competența au caracter imperativ, motiv pentru care soluționarea unei cauze, în fond sau în căi de atac, cu nerespectarea acestora, este sancționată cu nulitatea, potrivit art. 197 alin. (2) C. proc. pen.

Așa fiind, recursul cu care a fost investit Completul de 9 judecători urmează a fi privit ca inadmisibil și în raport de dispozițiile art. 24 din Legea nr. 56/1993, republicată.

În consecință, pentru considerentele ce preced și ca urmare a admiterii excepției, în baza art. 38515 pct. 1 lit. a) C. proc. pen., Înalta Curte va respinge recursul, ca inadmisibil.

Totodată, în temeiul art. 192 alin. (2) C. proc. pen., va obliga pe recurent, potrivit dispozitivului, la plata cheltuielilor judiciare către stat, în care este inclus și onorariul de avocat, cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, care se va avansa din fondul Ministerului Justiției.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de inculpatul S.F., împotriva încheierii din 28 octombrie 2003, pronunțată de Curtea Supremă de Justiție, secția penală, în dosarul nr. 4740/2003, ca inadmisibil.

Obligă pe inculpatul S.F. să plătească statului 1.000.000 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare în recurs, din care suma de 200.000 lei, reprezentând onorariul de avocat pentru apărarea din oficiu, va fi avansată din fondul Ministerului Justiției.

Pronunțată astăzi, 14 ianuarie 2004, în ședință publică.