Scope of restitution for demolished buildings under national minority property regime

Şedinţa publică din data de 23 iulie 2020

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Hotărârea pronunţată de instanţa de fond

1.1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată, la data de 22.08.2017, pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, reclamanta Fundaţia Caritatea a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri imobile care au aparţinut comunităţilor cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale din România, anularea Deciziei nr. 806/16.06.2017 emise de pârâtă şi obligarea pârâtei la emiterea unei decizii prin care să constate calitatea sa de persoană îndreptăţită, cu consecinţa propunerii acordării măsurilor compensatorii în echivalent pentru fosta proprietate, formată din construcţie şi teren în suprafaţă de 66 mp situat în str. x, potrivit Legii nr. 165/2013.

1.2. Soluţia primei instanţe

Prin sentinţa nr. 223 din 25 ianuarie 2018, Curtea a respins cererea reclamantei, ca neîntemeiată.

2. Cererea de recurs

Împotriva acestei sentinţe, reclamanta Fundaţia Caritatea a formulat recurs, întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, şi, în principal, casarea sentinţei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanţe, sau, în subsidiar, casarea hotărârii recurate şi, rejudecând cauza, admiterea contestaţiei formulate împotriva Deciziei nr. 806/16.06.2017 şi obligarea pârâtei Comisiei Speciale de Retrocedare să emită o nouă decizie prin care să constate calitatea sa de persoană îndreptăţită şi să propună acordarea măsurilor compensatorii prin echivalent prevăzute de Legea nr. 165/2013 pentru imobilul, teren în suprafaţă de 66 mp şi construcţie, situat în Bucureşti, str. x.

În susţinerea recursului, recurenta-reclamantă a apreciat că hotărârea recurată este nelegală întrucât instanţa a încălcat prevederile art. 1 alin. (2) din O.U.G. nr. 83/1999, respectiv a interpretat greşit obiectul cererii de retrocedare.

Astfel, instanţa în mod eronat a validat raţionamentul Comisiei Speciale de Retrocedare, având în vedere că art. 1 alin. (2) din actul normativ menţionat dispune că imobilele ce fac obiectul actului normativ sunt compuse, după caz, atât din terenuri cât şi din construcţii, fiind de prisos orice menţiune expresă în sensul că se solicită şi terenul şi construcţia.

Concluzia instanţei, în sensul că, potrivit Normelor metodologice de aplicare a O.U.G. nr. 83/1999, solicitantul are obligaţia de a indica în mod expres în cuprinsul cererii faptul că solicită atât terenul, cât şi construcţia, este nelegală, neexistând în cuprinsul actului normativ o asemenea obligaţie.

În speţă, în cuprinsul cererii de retrocedare a indicat în mod expres adresa imobilului, identificarea şi individualizarea acestuia fiind mai presus de orice dubiu.

Astfel, prima instanţă ar fi trebuit să constate că, atâta timp cât imobilul ce formează obiectul cererii de retrocedare este compus din teren şi construcţie, Comisia avea obligaţia de a analiza cererea şi, implicit, dreptul său la măsuri reparatorii pentru imobil în ansamblul său, atât pentru teren, cât şi pentru construcţie.

De asemenea, în cuprinsul O.U.G. nr. 83/1999 nu se regăseşte noţiunea de locuinţă, astfel încât acesta să fie un element în raport de care să fie analizată cererea de retrocedare. Conform art. 1 alin. (2), obiectul reglementării sunt imobilele preluate abuziv, imobile care, în ipoteza în care sunt compuse din terenuri şi construcţii, sunt analizate în ansamblul lor şi nu distinct.

Ceea ce avea de analizat prima instanţă, ca obiect al cererii de retrocedare, era imobilul, astfel cum acesta este definit de prevederile O.U.G. nr. 83/1999 şi nicidecum "locuinţa" situată la aceeaşi adresă. În măsura în care intenţia sa ar fi fost de a solicita restituirea doar a construcţiei, ar fi indicat în cuprinsul cererii "construcţie" şi nu "locuinţa".

Intenţia reală a fost să obţină măsuri reparatorii pentru imobilul din Bucureşti, str. x, imobil care, conform art. 1 alin. (2) din O.U.G. nr. 83/1999, este compus atât din teren, cât şi din construcţie.

A mai susţinut recurenta-reclamantă că sentinţa este nelegală şi sub aspectul greşitei interpretări a dispoziţiilor O.U.G. nr. 83/1999 referitoare la construcţiile demolate.

O.U.G. nr. 83/1999 este un act normativ cu caracter reparator în ceea ce priveşte construcţiile preluate abuziv din proprietatea minorităţilor şi care, ulterior, au fost demolate.

Astfel, sunt incidente dispoziţiile art. 1 alin. (2) din O.U.G. nr. 83/1999, pct. 3 din Normele Metodologice de aplicare a art. 1 din O.U.G. nr. 83/1999 şi art. 5 alin. (5) din O.U.G. nr. 94/2000.

În raport cu aceste texte legale, se poate concluziona că O.U.G. nr. 83/1999 nu exclude posibilitatea stabilirii de despăgubiri ca măsuri reparatorii în echivalent, în cazul categoriei de construcţii menţionate, legiuitorul nu a dorit să suprime de plano dreptul persoanei îndreptăţite la despăgubiri şi dreptul persoanei îndreptăţite la despăgubiri pentru construcţiile demolate ulterior preluării abuzive există, însă măsurile reparatorii prin echivalent urmează a fi acordate nu în temeiul art. O.U.G. nr. 83/1999, ci potrivit legii speciale, care va reglementa tipul şi procedura de acordare a despăgubirilor.

Deci, pentru a se determina care sunt măsurile reparatorii şi în ce condiţii se acordă acestea pentru construcţiile preluate abuziv din proprietatea unor culte religioase şi care, ulterior, au fost demolate, este necesar să se identifice actul normativ special, în sensul art. 5 alin. (5) din O.U.G. nr. 94/2000.

În raport de succesiunea în timp a actelor normative cu caracter reparator, legea specială este Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.

În aceste condiţii, concluzia primei instanţe, în sensul că nu există un cadru legal pentru acordarea de despăgubiri este evident greşită.

3. Apărările intimatei-pârâte

Intimata-pârâtă Comisia Specială de Retrocedare a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

4. Decizia instanţei de recurs

Analizând sentinţa atacată, prin prisma criticilor formulate de recurentă, a apărărilor formulate de intimată şi a dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte apreciază că recursul este nefondat, neputându-se reţine incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.

4.1. Recurenta-reclamantă Fundaţia Caritatea a supus controlului de legalitate Decizia nr. 806/16.06.2017 emisă de Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri imobile care au comunităţilor cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale din România, prin care i-a fost respinsă cererea de retrocedare nr. x/27.09.2004 a imobilului situat în Municipiul Bucureşi, str. x.

Pentru a respinge cererea de retrocedare, Comisia a constatat că imobilul locuinţă a fost demolat şi că, potrivit art. 1 alin. (2) din O.U.G. nr. 83/1999 coroborat cu pct. 3 din Normele metodologice corespunzătoare articolului menţionat, construcţiile demolate nu fac obiectul acestui act normativ.

Prima instanţă a confirmat legalitatea deciziei emise de Comisia Specială de Retrocedare, soluţie împărtăşită de instanţa de control judiciar.

4.2. Înalta Curte găseşte neîntemeiate criticile recurentei cu privire la interpretarea eronată de către prima instanţă a obiectului cererii de retrocedare formulate.

Prin cererea de retrocedare, Fundaţia Caritatea a solicitat "restituirea imobilului, fostă proprietate comunitară evreiască preluată în mod abuziv de Statul Român, situat în Bucureşti, tipul imobilului: Imobil (locuinţă)".

Deci, obiectul cererii a fost cât se poate de clar, imobil-locuinţă, şi nu terenul aferent construcţiei.

Înalta Curte apreciază că termenul de locuinţă în niciun caz nu poate fi asociat imobilelor-terenuri, ci imobilelor-construcţii.

De asemenea, în cuprinsul cererii de retrocedare nu s-a făcut referire la faptul că se solicită imobilul compus din clădire şi teren.

Astfel, recurenta-reclamantă nu a precizat, cel puţin, suprafaţa terenului aferent, după cum a înţeles să indice prin cererea de chemare în judecată, în cuprinsul căreia a precizat că solicită obligarea pârâtei Comisia Specială de Retrocedare să propună acordarea de măsuri compensatorii în echivalent pentru fosta proprietate, formată din construcţie "şi teren în suprafaţă de 66mp".

Prin urmare, instanţa de fond în mod corect a reţinut, tocmai în raport cu principiul disponibilităţii (invocat de recurentă prin recurs), care a fost obiectul cererii de retrocedare şi, în consecinţă, a apreciat că autoritatea pârâtă a analizat cererea de retrocedare în limitele învestirii sale, retrocedarea unui imobil-locuinţă, respectiv o "construcţie".

4.3. În ceea ce priveşte greşita interpretare a dispoziţiilor O.U.G. nr. 83/1999 referitoare la construcţiile demolate, Înalta Curte constată că, potrivit art. 1 alin. (2) din O.U.G. nr. 83/1999, "Sunt imobile, în sensul prezentei ordonanţe de urgenţă, construcţiile existente în natură, împreună cu terenurile aferente lor, situate în intravilanul localităţilor, cu oricare dintre destinaţiile avute la data preluării în mod abuziv, precum şi terenurile aflate la data preluării abuzive în intravilanul localităţilor, nerestituite până la data intrării în vigoare a prezentei legi. (...)".

Relevante, în ceea ce priveşte construcţiile demolate, sunt şi dispoziţiile punctului 3 din Normele metodologice aferente art. 1 din O.U.G. nr. 94/2000 privind retrocedarea unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din România, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, aprobate prin H.G. nr. 1164/2002, modificată şi completată prin H.G. nr. 1094/2005 în care se menţionează faptul că nu intră sub incidenţa O.U.G. nr. 94/2000, republicată, construcţiile demolate.

În raport cu aceste dispoziţii legale, Comisia Specială de Retrocedare a respins în mod corect respingerea cererii recurentei de acordare a despăgubirilor pentru imobilul construcţie care a fost demolat.

Or, recurenta-reclamantă, deşi invocă aceste texte legale, le interpretează în sensul că O.U.G. nr. 83/1999 nu exclude posibilitatea stabilirii de despăgubiri ca măsuri reparatorii pentru construcţiile demolate şi că dreptul persoanei îndreptăţite la despăgubiri există, măsurile reparatorii prin echivalent urmând a fi acordate nu în temeiul O.U.G. nr. 83/1999, ci potrivit legii speciale care va reglementa tipul şi procedura de acordare a despăgubirilor, conform art. 5 alin. (5) din O.U.G. nr. 94/2000.

Astfel, în opinia sa, legea specială la care fac trimitere dispoziţiile invocate este Legea nr. 10/2001.

Înalta Curte constată eronată interpretarea recurentei-reclamante, având în vedere că art. 1 alin. (2) din O.U.G. nr. 83/1999 prevede cu claritate că sfera de aplicare a acesteia priveşte construcţiile existente în natură, fiind excluse construcţiile demolate, aspect întărit şi de pct. 3 din normele metodologice, menţionat anterior.

Referitor la caracterul Legii nr. 10/2001 de lege specială, Înalta Curte reţine că art. 8 alin. (3) din lege prevede următoarele:

"(3) Regimul juridic al imobilelor care au aparţinut comunităţilor minorităţilor naţionale preluate de stat este reglementat prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/1999 privind restituirea unor bunuri imobile care au aparţinut comunităţilor cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale din România, republicată."

Deci, nu se poate reţine că Legea nr. 10/2001 ar fi legea specială, de vreme ce aceasta precizează expres situaţia particulară a imobilelor care au aparţinut minorităţilor naţionale din România, al căror regim juridic este reglementat de O.U.G. nr. 83/1999, act normativ care constituie, astfel, lege specială în materie.

De altfel, Înalta Curte reţine că această problemă, a caracterului Legii nr. 10/2001 de lege generală în materia actelor normative cu caracter reparator, a fost lămurită şi prin Decizia nr. 618 din 11 octombrie 2016 a Curţii Constituţionale referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 1 alin. (1) şi (9) şi art. 4 alin. (2) din O.U.G. nr. 94/2000 privind retrocedarea unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din România, precum şi art. 1202 din C. civ. din 1864 şi art. 328 alin. (2) din C. proc. civ., publicată în Monitorul Oficial al României Parte I nr. 72/2016.

Similar situaţiei de faţă, instanţa de contencios constituţional a constatat că,

"(...) Prevederile art. 8 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 precizează în mod expres că regimul juridic al imobilelor care au aparţinut cultelor religioase, preluate de stat, este reglementat prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 94/2000, instituind astfel caracterul de "lex generali" al Legii nr. 10/2001, faţă de acest act normativ cu caracter special.".

Faţă de aceste argumente, se constată că dezlegarea dată litigiului cu care a fost învestită instanţa de fond reflectă interpretarea şi aplicarea corectă a prevederilor legale incidente.

4.4. Soluţia instanţei de recurs

Prin urmare, Înalta Curte, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de Fundaţia Caritatea împotriva sentinţei nr. 223 din 25 ianuarie 2018 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 23 iulie 2020.