Denial of access to classified state secret intelligence in national security expulsion proceedings

Şedinţa publică din data de 7 august 2019

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul acţiunii deduse judecăţii

Prin sesizarea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a de contencios administrativ şi fiscal la data de 27.03.2019, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti a solicitat să se dispună măsura declarării ca indezirabil, pe o perioadă de 10 ani, pentru raţiuni de securitate naţională, a numitului A., prezent în România în baza unei vize de lungă şedere, tip studii.

2. Hotărârea primei instanţe

Prin sentinţa civilă nr. 91 din 03 aprilie 2019, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX - a de contencios administrativ şi fiscal a admis sesizarea formulată de reclamantul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, în contradictoriu cu pârâtul A. şi cu intervenientul Inspectoratul General pentru Imigrări.

A declarat ca indezirabil pe o perioadă de 10 ani pe pârâtul A..

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei civile nr. 91 din 03 aprilie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, a declarat recurs reclamantul A., întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ., republicat, solicitând admiterea recursului şi casarea hotărârii atacate.

În motivarea căii de atac exercitate, recurentul a susţinut, în esenţă, că hotărârea atacată a fost dată cu încălcarea dispoziţiilor art. 86 alin. (4) teza a II -a din O.U.G. nr. 194/2002, întrucât instanţa de fond nu a dat curs solicitării sale de a-i se aduce la cunoştiinţă faptele care au stat la baza sesizării şi nici nu a pus în vedere Serviciului Român de Informaţii să depună la dosar un rezumat desecretizat al faptelor care au stat la baza sesizării.

De asemenea, a arătat că asigurarea contradictorialităţii nu este deplină în situaţia în care nu îi sunt aduse la cunoştinţă străinului motivele concrete care au stat la baza sesizării, contradictorialitatea fiind limitată la întinderea dezvăluirii respectivelor motive.

Nu sunt în mod legal ocrotite de secret în acest stadiu procesual nici sesizările din partea Oficiului pentru prevenirea şi combaterea spălării banilor şi nici eventualele denunţuri. Tranzacţiile pretins suspecte, precum şi persoanele din Hamas cu care recurentul s-ar afla în legătură permanentă, ar fi trebuit identificate de către acesta, pentru a putea fi dezbătute, în contradictoriu, în deplină cunoştinţă elementele de fapt.

Recurentul a susţinut că nici exercitarea deplină a dreptului la apărare nu a fost posibilă în faţa instanţei de fond, întrucât nu există un cadru procesual adecvat apărării în situaţia incidenţei informaţiilor clasificate.

Dreptul la apărare i-a fost încălcat şi prin prisma art. 6 din Convenţie, atât cu referire la procesul civil, cât şi cu privire la procesul penal.

În privinţa procesului civil, pe lângă încălcarea garanţiilor enumerate mai sus trebuie menţionată şi răsturnarea sarcinii probei.

Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti ar fi trebuit să dovedească temeinicia sesizării, iar nu să fie obligat reclamantul, fără a cunoaşte acuzaţiile, să-şi dovedească nevinovăţia.

Recurentul a mai arătat că acuzaţiile avansate de către S.R.I. reprezintă, prin prisma jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, o veritabilă acuzaţie în materie penală şi a invocat Decizia nr. 21 din 18 ianuarie 2018 a Curţii Constituţionale şi dispoziţiile art. 352 alin. (11) şi (12) din C. proc. pen., potrivit cărora instanţa de judecată este competentă să dispună declasificarea informaţiilor clasificate.

A invocat nerespectarea principiului legalităţii prin neaplicarea art. 86 alin. (4) teza a II - a din O.U.G. nr. 194/2002 şi a art. 1 paragraf (1) din Protocolul 7 la Convenţie şi art. 22 alin. (1) din C. proc. civ.

Referitor la principiul nemijlocirii, recurentul a susţinut că poate deduce licit că instanţa nu a luat cunoştinţă de informaţiile neprelucrate, ci doar de un rezumat întocmit de S.R.I. În aceste condiţii, instanţa este obligată ca, în loc să facă raţionamente juridice, să recurgă la simple presupuneri.

Recurentul a arătat că, în mod greşit, instanţa de fond a înlăturat apărările sale cu privire la scopul adevărat al tranzacţiei în sumă de 75.000 euro efectuată în anul 2016, în Gaza.

În final, recurentul a susţinut că i-a fost încălcat dreptul la viaţă privată şi de familie, întrucât în prezent se află sub incidenţa dispoziţiilor art. 82 alin. (1) teza I din O.U.G. nr. 194/2002, care prevăd interzicerea returnării în situaţia în care "străinul este părinte al unui minor care are cetăţenia română, dacă minorul se află în întreţinerea acestuia".

4. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinarea depusă la dosar, intimatul - intervenient Inspectoratul General pentru Imigrări a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Astfel, în mod corect, instanţa de fond, analizând probatoriul administrat, a admis sesizarea formulată de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti şi l-a declarat pe recurentul - pârât, cetăţean palestinian, ca indezirabil pentru o perioadă de 10 ani.

Instanţa de fond a analizat toate probele a căror administrare s-a impus, inclusiv înscrisurile clasificate(clasa secret de stat, nivelul strict secret), constatând că acestea fac dovada faptului că cetăţeanul străin desfăşoară activităţi ce sunt de natură să pericliteze securitatea naţională.

În ceea ce priveşte comunicarea către cetăţeanul străin a informaţiilor pe baza cărora s-a întemeiat solicitarea de luare a măsurii de declarare ca indezirabil, a arătat că există prevederi speciale în domeniul securităţii naţionale ce stipulează că informaţiile privind fapte care pot periclita securitatea naţională au caracter secret de stat, acestea putând fi opuse la dispoziţie doar acelor persoane care deţin o autorizaţie de acces la informaţii clasificate de stat.

În continuare, a invocat jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului cu privire la limitarea unor drepturi procesuale în anumite situaţii.

5. Probatoriul administrat în cauză în etapa procesuală a recursului

Recurentul - pârât a depus la dosarul cauzei, la data de 21 iunie 2019, note de probatorii(structurate în 9 puncte), în privinţa cărora Înalta Curte s-a pronunţat prin încheierea de şedinţă din 08 iulie 2019, dispunând măsurile arătate în continuare.

Astfel, Înalta Curte a reţinut că solicitarea de la pct. 1 din nota de probatorii, respectiv cererea recurentului de a-i fi comunicate faptele care au stat la baza sesizării din partea Serviciului Român de Informaţii, constituind şi motiv de recurs, va fi analizată odată cu fondul recursului.

Instanţa a respins probele solicitate la pct. 2 şi 3 din aceeaşi notă, privind emiterea unor adrese/sesizări către sau de către Oficiul Naţional de Prevenire şi Combatere a Spălării Banilor, ca inadmisibile, având în vedere că nu există niciun început de dovadă scrisă privind emiterea unor astfel de adrese/sesizări către instituţia respectivă.

Totodată, au fost respinse solicitările de la punctele 4 şi 9 din nota de probatorii, constatând că cererea de desecretizare totală sau parţială a informaţiilor care au stat la baza sesizării nu este admisibilă, în raport de competenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Înalta Curte a încuviinţat probele solicitate de recurentul - pârât la punctele 5, 6 şi 7 din nota de probatorii(privind starea de sănătate a mamei acestuia şi evoluţia studiilor universitare ale recurentului, referitoare la informaţii despre arestarea şi cercetarea tatălui acestuia de către autorităţile israeliene între 23 aprilie 2019 şi 20 mai 2019 şi la eliberarea acestuia, vizând legăturile familiei recurentului cu România, dovada lucrărilor publicate de partenera recurentului şi dovada condiţiilor de locuit), constatând că aceste probe au fost administrate prin înscrisurile depuse la dosar.

Înalta Curte a reţinut, de asemenea, că probele solicitate la pct. 8 din nota de probatorii îndeplinesc condiţiile legale de admisibilitate, sens în care a emis adresă către Inspectoratul General pentru Imigrări în vederea comunicării, în copii, certificate, a actelor din dosarele întocmite pe numele A. şi A..

Totodată, în vederea asigurării respectării dreptului recurentului - pârât la un proces echitabil, în componeta privind dreptul la apărare, Înalta Curte a dispus emiterea următoarelor adrese:

- către Serviciul Român de Informaţii pentru a comunica dacă are abilitatea legală de a înainta instanţei de judecată un document neclasificat, în care să fie redat un rezumat al faptelor imputate recurentului - pârât, înscris care să devină public prin depunerea la dosar;

- către titularul sesizării, respectiv Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti pentru a preciza dacă deţine alte date sau informaţii privind conduita domnului A., care să constituie probe în sensul existenţei unor indicii temeinice că acesta desfăşoară sau intenţionează să desfăşoare activităţi de natură să pună în pericol securitatea naţională sau ordinea publică, în condiţiile art. 86 alin. (1) din O.U.G. nr. 194/2002, republicată, iar în caz afirmativ să înainteze instanţei de judecată aceste dovezi.

Ca urmare a dispoziţiilor instanţei de judecată de la termenul din 08 iulie 2019, la dosarul cauzei au fost depuse următoarele:

- Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, prin adresa înregistrată la dosar la data de 11.07.2019, a comunicat că toate documentele ce îl privesc pe recurent au fost transmise Curţii de Apel Bucureşti, conform art. 86 alin. (3) din O.U.G. nr. 194/2002, la data de 27.03.2019;

- Inspectoratul General pentru Imigrări a depus la dosarul cauzei, la data de 19.07.2019, dosarul personal al recurentului - pârât şi dosarul personal apaţinând tatălui acestuia, A.;

- Serviciul Român de Informaţii a depus la dosar, la data de 05.08.2019, un document neclasificat în care a redat rezumatul faptelor imputate reclamantului. A menţionat că prezentarea în formă declasificată a altor date şi informaţii care au fundamentat sesizarea Ministerului Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, adresată Curţii de Apel Bucureşti, conduce la afectarea intereselor de securitate naţională specifice Serviciului Român de Informaţii pe linia conspirării surselor secrete umane şi tehnice, precum şi a metodelor şi mijloacelor subsumate activităţii de informaţii;

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamant este nefondat.

Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti a solicitat secţiei a IX - a contencios administrativ şi fiscal a Curţii de Apel Bucureşti să dispună măsura declarării ca indezirabil, pe o perioadă de 10 ani, pentru raţiuni de securitate naţională, a numitului A., cetăţean palestinian.

Potrivit dispoziţiilor art. 86 din O.U.G. nr. 194/2002, republicată, Măsura declarării ca indezirabil - (1) Declararea ca indezirabil este măsura ce se dispune împotriva unui străin care a desfăşurat, desfăşoară ori există indicii temeinice că intenţionează să desfăşoare activităţi de natură să pună în pericol securitatea naţională sau ordinea publică.

Recurentul - pârât A. a invocat motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 din C. proc. civ.

Motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ. se referă la încălcarea regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii.

În susţinerea acestui motiv de casare, recurentul-pârât a invocat, în principal, încălcarea dreptului la apărare determinat de faptul că nu i-au fost aduse la cunoştinţă motivele concrete care au stat la baza sesizării.

Instanţa de control judiciar constată că recurentului i-au fost aduse la cunoştinţă acuzaţiile, fără a i se permite accesul la materialele şi documentele clasificate secret de stat, de nivel "strict secret", conform prevederilor Legii nr. 51/1991 şi a Legii nr. 182/2002 privind protecţia informaţiilor clasificate.

Înalta Curte reţine că atât în faţa instanţei de fond, cât şi a instanţei de recurs, recurentul - pârât a beneficiat de apărare calificată, prin prezenţa avocatului ales.

În etapa procesuală a recursului, recurentul - pârât, personal, a precizat că are cunoştinţă de existenţa documentelor clasificate la dosarul cauzei, precum şi de faptul că poate lua cunoştinţă de acestea prin intermediul unui avocat care deţine certificat ORNISS.

Cu privire la acest aspect, în şedinţa publică de la 08 iulie 2019, apărătorul recurentului - pârât a arătat că nu deţine certificat ORNISS însă nu înţelege să solicite studierea documentelor clasificate, fiind în măsură să susţină apărarea recurentului - pârât în baza datelor furnizate cu ocazia discuţiilor purtate cu acesta.

Potrivit art. 33 din H.G. nr. 585/2002, accesul la informaţii clasificate este permis cu respectarea principiului necesităţii de a cunoaşte numai persoanelor care deţin certificat de securitate sau autorizaţie de acces, valabile pentru nivelul de secretizare al informaţiilor necesare îndeplinirii atribuţiilor de serviciu.

Înalta Curte constată că instanţa de fond a examinat situaţia din speţă în cadrul competenţei ei depline, iar acest lucru garantează în sine un proces echitabil, deoarece un judecător imparţial a apreciat în mod obiectiv elementele de probă relevante. În etapa procesuală a recursului şi judecătorii completului de judecată au luat cunoştinţă de conţinutul documentelor clasificate. Prin urmare, echilibrul între dreptul recurentului-pârât la un proces echitabil şi interesul statului de a păstra anumite informaţii confidenţiale a fost menţinut, iar Curtea Europeană a Drepturilor Omului a subliniat în practica ei, constant, că accesul la informaţiile secrete nu este garantat de Convenţie(cauza Regner contra Republicii Cehă).

Necomunicarea în mod direct şi concret a datelor conţinute de documentele clasificate secret de stat nivel "strict secret" puse la dispoziţie de Serviciul Român de Informaţii reprezintă o obligaţie legală impusă judecătorului, atât prin dispoziţiile art. 85 alin. (5) din O.U.G. nr. 194/2002, conform cărora "atunci când declararea străinului ca indezirabil se întemeiază pe raţiuni de securitate naţională, în conţinutul hotărârii nu se menţionează datele şi informaţiile care au stat la baza motivării acesteia", cât mai ales de dispoziţiile Legii nr. 182/2002 privind protecţia informaţiilor clasificate.

Astfel, Legea nr. 182/2002 privind protecţia informaţiilor clasificate dispune în sensul că:

- "accesul la informaţiile clasificate este permis numai în cazurile, în condiţiile şi prin respectarea procedurilor prevăzute de lege" (art. 2 alin. (2);

- "nivelurile de secretizare se atribuie informaţiilor clasificate din clasa secrete de stat şi sunt: […]strict secrete - informaţiile a căror divulgare neautorizată este de natură să producă daune grave securităţii naţionale" (art. 15 lit. f) teza a doua);

- "încălcarea normelor privind protecţia informaţiilor clasificate atrage răspunderea disciplinară, contravenţională, civilă sau penală, după caz" (art. 39 alin. (1);

- "persoanele încadrate în serviciile de informaţii şi siguranţă sau ale armatei, aflate în serviciul relaţiilor externe, precum şi cele special însărcinate cu protecţia informaţiilor secrete de stat, vinovate de deconspirări voluntare ori de acte de neglijenţă care au favorizat divulgarea ori scurgerea informaţiilor secrete, îşi pierd irevocabil calitatea" (art. 39 alin. (2);

Or, în sensul dispoziţiile citate, judecătorul, luând act de informaţiile cuprinse în documentele clasificate depuse la dosar, este ţinut, de obligaţia de a nu divulga aspectele de care a luat cunoştinţă.

Respectarea garanţiei impuse de art. 1 din Protocolul nr. 7 la Convenţie în sensul asigurării protecţiei persoanei (subiect al procedurii de expulzare) împotriva încălcărilor arbitrare de către puterea publică ale drepturilor garantate prin Convenţie (CEDO, cauza Ahmed împotriva României, cererea nr. 34.621/03, Hotărârea din 13 iulie 2010, §52) este asigurată în cauză prin faptul că asupra temeiniciei existenţei indiciilor "că intenţionează să desfăşoare activităţi de natură să pună în pericol securitatea naţională" (în sensul art. 86 din O.U.G. nr. 194/2002) au avut posibilitatea să aprecieze atât judecătorul fondului, cât şi instanţa de recurs, fiind asigurat pârâţilor un dublu grad de jurisdicţie în faţa unei "instanţe independente şi imparţiale" în sensul art. 6 par. 1 din Convenţie.

A considera că aducerea la cunoştinţa persoanei, subiect al procedurii de expulzare, a motivelor care stau la baza expulzării sale presupune în mod neechivoc prezentarea directă, efectivă, concretă şi punctuală a indiciilor ce relevă intenţia de a desfăşura activităţi de natură să pună în pericol securitatea naţională, echivalează - în opinia instanţei, faţă de obligaţia ce îi incumbă de a nu devoala sau de a nu favoriza divulgarea de informaţii care ar putea produce daune grave securităţii naţionale - cu punerea în discuţie a noţiunii de securitate naţională şi a ansamblului de măsuri destinate protecţiei informaţiilor care se circumscriu acestei noţiuni.

În cauză, Înalta Curte constată că, în cadrul procedurii judiciare, i-au fost asigurate recurentului - pârât garanţiile prevăzute de art. 1 din Protocolul nr. 7 la Convenţie, întrucât: i-a fost asigurată pe deplin şi efectiv posibilitatea reală de prezentare atât în faţa instanţei fond, personal, cât şi în faţa instanţei de recurs, prin apărător ales, şi a luat cunoştinţă de motivele care stau la baza expulzării, după cum rezultă din conţinutul documentului neclasificat depus la dosar de Serviciul Român de Informaţii.

Mai mult, Înalta Curte a procedat la soluţionarea recursului în considerarea declaraţiei exprese a apărătorului recurentului - pârât, în sensul că nu deţine certificat ORNISS şi nu înţelege să solicite studierea documentelor clasificate, această manifestare de voinţă a apărătorului recurentului permiţând instanţei de judecată să finalizeze cercetarea judecătorească.

Pentru argumentele expuse, Înalta Curte reţine că nu a existat o încălcare a dreptului la un recurs efectiv şi a dreptului de acces la justiţie, în raport cu art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

Recurentul - pârât a mai susţinut că acuzaţiile ce i-au fost aduse reprezintă o veritabilă acuzaţie în materie penală şi a arătat că soluţia de declasificare a înscrisurilor secrete din dosar este în concordanţă cu Decizia Curţii Constituţionale nr. 21/18.01.2018, însă Înalta Curte reţine că prin această decizie s-a constatat că sintagma "instanţa solicită", cu raportare la sintagma "permiterea accesului la cele clasificate de către apărătorul inculpatului" din cuprinsul dispoziţiilor art. 352 alin. (11) din C. proc. pen., este neconstituţională.

Având în vedere că recurentului - pârât îi sunt aplicabile prevederile H.G. nr. 585/2002 cu privire la accesul la informaţii clasificate, iar nu prevederile art. 352 C. proc. pen., declarate neconstituţionale prin decizia invocată, Înalta Curte constată că nu sunt întemeiate aceste susţineri.

Instanţa de control judiciar constată că nici motivul de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., nu este întemeiat, întrucât sentinţa atacată cuprinde motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, conform art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., cu limitările impuse de caracterul secret al înscrisurilor doveditoare ale faptelor care au stat la baza sesizării, conform art. 86 alin. (3) din O.U.G. nr. 194/2002, cu trimitere la actele normative care reglementează regimul activităţilor referitoare la siguranţa naţională şi la protejarea informaţiilor clasificate.

Înalta Curte constată că judecătorul fondului, nu numai că nu s-a limitat la o examinare pur formală a sesizării Parchetului, ci, din contră, întreg raţionamentul său s-a bazat pe elemente de fapt verificate ex proprii sensibus, prin studierea documentelor cu caracter clasificat pe care le-a coroborat cu înscrisurile depuse la dosarul cauzei.

Instanţa de control judiciar a ajuns la această concluzie în urma accesului în mod nemijlocit la informaţiile cuprinse în documentele clasificate, constatând că aspectele reţinute în considerentele sentinţei recurate corespund conţinutului acestor înscrisuri.

În acest fel, recurentului - pârât i s-a asigurat accesul concret şi efectiv la judecarea cauzei sale, hotărârea atacată fiind în acord cu exigenţele procesului echitabil, potrivit art. 6 din Convenţia europeană a drepturilor omului.

Motivul de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. este, de asemenea, nefondat, reţinându-se că potrivit dispoziţiilor art. 3 lit. i) din Legea nr. 51/1991, constituie ameninţări la adresa siguranţei naţionale a României, actele teroriste, precum şi iniţierea sau sprijinirea în orice mod a oricăror activităţi al căror scop îl constituie săvârşirea de asemenea fapte, iar conform lit. l) din aceeaşi lege iniţierea sau constituirea de organizaţii sau grupări ori aderarea sau sprijinirea sub orice formă a acestora, în scopul desfăşurării vreuneia din activităţile enumerate la lit. a) - k), precum şi desfăşurarea în secret de asemenea activităţi de către organizaţii sau grupări constituite potrivit legii constituie de asemenea ameninţări la adresa securităţii naţionale.

După examinarea de către instanţa de recurs a documentelor clasificate depuse la compartimentul specializat al Înaltei Curţi, se constată că sunt întrunite dispoziţiile art. 86 alin. (1) din O.U.G. nr. 194/2002.

Astfel, din probatoriul administrat în cauză reiese că recurentul-pârât a desfăşurat şi există indicii temeinice din care rezultă suspiciunea rezonabilă că intenţionează să desfăşoare activităţi subversive în favoarea entităţii teroriste HAMAS, fapte care potrivit art, 3 lit. i) şi l) din Legea nr. 51/1991, constituie ameninţări la adresa securităţii naţionale. Recurentul - pârât a accesat teritoriul naţional în anul 2012, în baza unei vize de lungă şedere tip studii şi începând cu anul 2016, s-a implicat pe teritoriul naţional, în crearea/dezvoltarea unor mecanisme destinate obţinerii de fonduri care, ulterior, erau transferate către elemente asociate unor organizaţii teroriste din Fâşia Gaza.

Datele şi informaţiile deţinute au evidenţiat legătura directă dintre recurent şi entităţi teroriste din Fâşia Gaza. Aceste mecanisme au vizat activităţi organizate ale recurentului - pârât, derulate atât în mediul virtual, cât şi prin intermediul unor tranzacţii bancare şi non-bancare, pentru achiziţionarea şi/transferul de fonduri licite şi/sau ilicite către elemente afiliate unor organizaţii teroriste din Fâşia Gaza.

Soluţia primei instanţe reflectă interpretarea şi aplicarea corectă a legii naţionale şi prin prisma instrumentelor juridice europene ce protejează dreptul la libera circulaţie, dreptul la viaţa privată şi de familie şi garanţiile procedurale în contextul specific al măsurilor referitoare la securitatea naţională, sentinţa cuprinzând referiri detaliate şi adecvate la jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, în aplicarea art. 8 din Convenţie şi a art. 1 din Protocolul nr. 7 adiţional la Convenţie.

Circumstanţele personale ale străinului, respectiv faptul că se află într-o relaţie de parteneriat din care a rezultat un copil, nu pot conduce la aplicarea unei sancţiuni mai uşoare sau la atenuarea măsurii aplicabile, întrucât, pe de o parte, legiuitorul a prevăzut o singură măsură în cazul îndeplinirii condiţiilor instituite de art. 86 alin. (1) din O.U.G. nr. 194/2002, iar pe de altă parte, individualizarea acestei măsuri este determinată numai de potenţialul pericol pe care străinul îl prezintă pentru securitatea naţională sau ordinea publică.

Prin urmare, dreptul recurentului la respectarea vieţii private şi de familie, prevăzut de art. 8 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, nu este încălcat, întrucât în interpretarea art. 8 din Convenţie este relevantă jurisprudenţa CEDO referitoare la protecţia împotriva arbitrariului. Astfel, s-a reţinut că este necesar a fi asigurată, cu ocazia adoptării de către autorităţile publice a unor măsuri cu privire la cetăţenii străini, fundamentate pe considerente ce ţin de ordinea publică şi siguranţa naţională, existenţa unor garanţii adecvate şi suficiente împotriva abuzurilor.

În acest sens, CEDO a reţinut că dispoziţiile art. 8 din Convenţia europeană a drepturilor omului, care garantează dreptul la respectarea vieţii private şi de familie, impune ca instanţa învestită cu controlul de legalitate al măsurilor dispuse faţă de cetăţeni străini, bazate pe considerente de ordine publică şi siguranţă naţională, să aibă posibilitatea reală şi efectivă de a realiza o analiză a tuturor chestiunilor de fapt şi de drept pertinente, pentru a putea statua asupra legalităţii măsurii şi a sancţiona un eventul abuz al autorităţilor, ca o măsură de protecţie împotriva arbitrariului (Hotărârea din 08.06.2006, publicată în M. Of. nr. 30 din 17.01.2007, par. 38,41,42).

Mai mult, CEDO a constatat că în cazul măsurilor potenţial vătămătoare pentru viaţa privată, care au la bază motive de securitate naţională, indivizii trebuie să beneficieze atât în faţa autorităţilor, cât şi în faţa instanţei de judecată de un nivel minim de protecţie împotriva arbitrariului(Hotărârea din 12.10.2006, publicată în M. Of. nr. 213 din 29.03.2007, par. 42, 43, 45).

2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse, reţinând că în cauză nu sunt incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 din C. proc. civ., în temeiul dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 şi art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., republicat, Înalta Curte va dispune respingerea recursului declarat de pârâtul A., ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de pârâtul A. împotriva sentinţei civile nr. 91 din 3 aprilie 2019 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 7 august 2019.