Radio Frequency Fine Upheld; Company's Appeal Rejected as Unfounded

Şedinţa publică din data de 23 iulie 2020

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Cererea de chemare în judecată

Prin plângerea contravenţională, formulată la data de 08.08.2017 şi înregistrată pe rolul Judecătoriei Sighetu Marmaţiei sub nr. dosar x/2017, petenta S.C. A. S.R.L. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Naţională pentru Administrare şi Reglementare în Comunicaţii (ANCOM), anularea Procesului-verbal de contravenţie nr. x/26.07.2017. În subsidiar, a solicitat înlocuirea amenzii cu avertismentul, având în vedere împrejurările în care a fost săvârşită fapta şi gradul de pericol social redus al acesteia.

Prin sentinţa civilă nr. 2911 din 13 noiembrie 2017, Judecătoria Sighetu Marmaţiei a admis excepţia necompetenţei materiale invocată de intimată şi s-a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Cluj, secţia a III-a contencios administrativ şi fiscal, unde cauza a fost înregistrată la data de 17.12.2017.

1.2. Hotărârea primei instanţe

Prin sentinţa nr. 27 din 14 februarie 2018, Curtea de Apel Cluj, secţia a III-a contencios administrativ şi fiscal a respins plângerea contravenţională formulată de reclamantă.

1.3. Calea de atac exercitată

Împotriva acestei sentinţe, reclamanta S.C. A. S.R.L. a declarat recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 3, 6 şi 8 din C. proc. civ.

O primă critică a recurentei reclamante vizează necompetenţa instanţei ce a pronunţat hotărârea atacată.

În acest sens, recurenta reclamantă arată că plângerile împotriva proceselor-verbale de constatare şi sancţionare a contravenţiilor se soluţionează, potrivit dispoziţiilor O.G. nr. 2/2001, de judecătoria în raza căreia a fost săvârşită fapta.

Totodată, în accepţiunea recurentului legea audiovizualului prevede, la art. 93 alin. (3), o altă competenţă, de unde concluzia că fiind în discuţie o competenţă alternativă sunt aplicabile dispoziţiile art. 116 C. proc. civ., astfel că în mod nelegal a fost admisă excepţia necompetenţei materiale a Judecătoriei Sighet, prima instanţă învestită de recurenta reclamantă.

O a doua critică a recurentei vizează încălcarea, de către instanţa fondului, a dispoziţiilor art. 425 C. proc. civ., susţinând recurenta că judecătorul fondului nu a luat în considerare niciunul din argumentele tehnice indicate în cuprinsul plângerii, preluând, însă, în totalitate apărările intimatei, pentru a da o aparenţă de motivare hotărârii astfel pronunţate.

Cele reţinute conduc în mod evident spre concluzia necercetării cauzei de către Curtea de Apel Cluj, susţine recurenta şi în acest sens arată că instanţa în mod incorect reţine faptul că A. S.R.L. nu a dovedit temeiuri legale, deoarece a indicat că există un text legal ce reiese din ITU SM 1268 în versiunea cea mai recentă care reglementează modul în care ar fi trebuit să se facă măsurătoarea.

De asemenea, reţine prima instanţă că nu a fost dovedită prezenţa unor interferenţe, însă nici ANCOM nu poate face dovada că acestea nu au putut exista şi astfel vicia rezultatul măsurătorii.

Totodată, instanţa nu a reţinut corect faptul că locul în care au avut loc măsurătorile era obligatoriu, conform normelor în vigoare, să fie cel de la amplasamentul staţiei din strada x nr. 244 şi nu într-o altă locaţie aleasă aleatoriu deoarece pot apărea alterări ale parametrului măsurat. Dovadă este faptul că atunci când măsurătorile au avut loc la amplasament, conform notei de control, acestea au fost conforme.

Recurenta reclamantă arată că a prezentat faptul că măsurătorile efectuate de pârâtă nu s-au realizat în baza normativelor în vigoare la data aplicării amenzii, ci în baza unora abrogate deja şi nearmonizate cu legislaţia Uniunii Europene în vigoare.

Ceea ce nu a reţinut instanţa este faptul că ANCOM nu a depus la dosarul cauzei Normele metodologice potrivit cărora a făcut măsurătorile, dacă acestea au fost armonizate cu legislaţia Uniunii Europene în vigoare aşa cum prevede şi Legea audiovizualului. Or, din perspectiva faptului că instanţa susţine că "în ceea ce priveşte aspectele referitoare la acurateţea măsurătorii, din perspectiva echipamentului folosit, Curtea observă dispoziţiile art. 249 C. proc. civ., deja citate, precum şi pe cele art. 250 C. proc. civ., referitoare la posibilitatea dovedirii unor aspecte de fapt, în speţă a unor aspecte tehnice, ce exced cunoştinţelor instanţei de judecată, astfel încât susţinerile părţii apar ca fiind nedovedite" ar fi trebuit să solicite suplimentarea probatorului cu înscrisuri, audierea unui expert de specialitate, pentru a se lămuri şi cu privire la corectitudinea măsurărorilor făcute de către ANCOM.

În lipsa prezentării acestor norme de către ANCOM, nici recurenta nu poate verifica dacă măsurătorile şi parametrii au fost respectaţi.

Instanţa de fond a reţinut în mod incorect că achiziţionarea echipamentului arătat de către petentă nu are nicio legătură cu fapta contravenţională constatată şi acum contestată, săvârşirea acesteia nefiind în legătură cu faptul cumpărării, ci rezultatul unor măsurători punctuale realizate de către agenţii constatatori ai pârâtei, în limita competenţei acestora. Dimpotrivă, achiziţionarea echipamentului arătat de către petentă s-a realizat exact pentru menţinerea deviaţiei de frecvenţă în parametrii autorizaţi, fapt arătat în fişa tehnică a aparatului şi a fost exact o consecinţă a procesului-verbal soldat cu avertisment de către ANCOM. In caz contrar, achiziţia nu avea nicio relevanţă.

Afirmaţia instanţei de fond cum că " nu s-a dovedit că există un text legal ce ar impune realizarea unor măsurători multiple" este greşită deoarece petentă a indicat cadrul legal care reglementa acesta obligaţie a pârâtei respectiv norma de referinţă ITU-R SM 1268-3 din 08.02.2014.

Arată recurenta că la pagina 9 se precizează acurateţea minimă necesară a echipamentului de măsură, mai exact +/- 2kHz. Echipamentul folosit de agentul constatator, model x are, conform parametrilor daţi de producător, o eroare de maxim 3% din valoarea măsurată. În urma calculului rezultă 3% din 75kHz înseamnă 2,25 kHz, valoare care nu respectă norma ITU.

In ceea ce priveşte interpretarea rezultatului măsurat, la pagina 10 din norma ITU de mai sus regăsim următoarele: "Este inadecvat să considerăm apariţia unui singur eşantion (sample) peste 75 kHz ca fiind o violare a deviaţiei admise deoarece dinamica modulaţiei unui emiţător FM care transmite un program normal poate include vârfuri de modulaţie care apar extrem de rar şi nu pot fi reproduse într-o măsurătoare secundară.

Presupunând că toate condiţiile pentru o măsurătoare corectă sunt îndeplinite, interferenţele externe nu pot fi complet eliminate niciodată (de ex. descărcare electrostatică). Din aceste motive şi considerând un nivel de certitudine în măsurătoare efectuată de 95%, un emiţător FM poate fi considerat că depăşeşte limita maximă a deviaţiei de frecvenţă, doar dacă se depăşeşte un anumit număr de eşantioane (sample-uri) cu valoare mai mare de +/- 75 kHz (plus toleranţa echipamentului), 10 la puterea -4 din eşantioanele măsurate şi depăşind 77 kHz pot fi considerate o valoare acceptată.

Susţine recurenta că instanţa, în virtutea rolului activ ar trebui să aplice dispoziţiile art. 254 alin. (5) C. proc. civ., privind completarea probatoriului, mai ales că în sentinţa recurată a reţinut că "...în ceea ce priveşte aspectele referitoare la acurateţea măsurătorii, din perspectiva echipamentului folosit, Curtea observă dispoziţiile art. 249 C. proc. civ., deja citate, precum şi pe cele art. 250 C. proc. civ., referitoare la posibilitatea dovedirii unor aspecte de fapt, în speţă a unor aspecte tehnice, ce exced cunoştinţelor instanţei dejudecată, astfel încât susţinerile părţii apar ca fiind nedovedite", în această situaţie fiind imperativ necesară în cauză şi administrarea altor probe din care să rezulte dacă ANCOM a respectat ITU Standardul de măsură 1268 de măsurare a parametrilor din aer pentru staţia radio care stabileşte că metoda de măsurare din aer trebuie să fie compusă din minim 3 eşantioane a câte 5 minute fiecare, fapt ce recurenta susţine că nu s-a realizat.

Procesul-verbal încheiat de către ANCOM la Sighetu Marmaţiei împotriva S.C. A. S.R.L consemnează constatarea pretinsei contravenţii ca fiind o încălcare a punctului 4.3.8.3 din standardul ITU - ETSI EN 302 018, punct care nu mai există în versiunea V2.1.1 (2017-04) în vigoare, a standardului menţionat.

Chiar dacă conţinutul punctului invocat, care aparţine versiunii anterioare a standardului, este acelaşi cu punctul 4.2.8.2 al versiunii în vigoare (V2.1.1), simpla identificare eronată a bazei legale invalidează procesul-verbal. În plus, trebuie remarcat faptul că procesul-verbal identifică aria de aplicare a acestui standard ca fiind "reglementarea transmisiilor de radiodifuziune", în vreme ce, în realitate, acest standard reglementează conformitatea echipamentelor de emisie radio ("Transmitting equipment for the Frequency Modulated (FM) sound broadcasting service; Harmonised Standard covering the essential requirements of article 3.2 of Directive 2014/53/EU").

Acest standard impune verificarea echipamentelor de emisie (a emiţătoarelor) prin măsurători directe pe echipament, şi nu indirect, prin monitorizarea în teren, prin recepţie, a câmpului radioelectric generat prin emiţător şi antenă, cum rezultă din procesul-verbal că s-a făcut în cazul dat.

Activitatea de control efectuată de echipa ANCOM este identificată în procesul-verbal ca activitate "de monitorizare a spectrului radio, efectuată prin recepţie" în teren şi nu ca activitate efectuată în condiţiile impuse de standardul ETSI EN 302 018, invocat ca bază a procesului-verbal.

Prin urmare, se poate constata, cu certitudine, că procesul-verbal nu are bază legală, deoarece standardul invocat nu se referă la monitorizarea în teren, prin recepţie cu antenă, a emisiei unei staţii radio FM, ci la verificarea unui echipament de emisie radio prin măsurători directe pe echipament.

Verificarea (monitorizarea) în teren, prin recepţie cu antenă, a conformităţii cu datele de licenţă a unei emisii radio în banda FM se face numai urmând recomandarea Uniunii Internaţionale a Telecomunicaţiilor - sectorul Radio: ITU-R SM. 1268-3.

Faţă de aceste considerente, recurenta reclamantă consideră nelegală hotărârea atacată şi solicită rejudecarea cauzei, în sensul admiterii plângerii sale.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

Prealabil analizei pe fond a criticilor la adresa sentinţei civile nr. 27 din 14.02.2018, Înalta Curte subliniază faptul că prezenta cale de atac este circumscrisă dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 şi ale dispoziţiilor 483-502 C. proc. civ., calea de atac legal prevăzută împotriva hotărârilor pronunţate de curţile de apel în condiţiile art. 93 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 504/2002 fiind recursul şi nu apelul.

Din economia dispoziţiilor art. 93 din Legea nr. 504/2002 rezultă faptul că legiuitorul a supus actele sancţionatorii emise de Consiliul Naţional al Audiovizualului sau de Autoritatea Naţională pentru Administrare şi Reglementare în Comunicaţii cenzurii instanţelor judecătoreşti pe calea contenciosului administrativ, astfel că, în lipsa unei prevederi derogatorii, devin aplicabile dispoziţiile art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, potrivit cărora hotărârea pronunţată în primă instanţă poate fi atacată cu recurs, în termen de 15 zile de la comunicare.

Calificarea căii de atac ce poate fi exercitată împotriva hotărârilor pronunţate de curţile de apel în cadrul contestaţiilor prevăzute de art. 93 alin. (3) din Legea nr. 504/2002 prezintă relevanţă mai ales din perspectiva limitelor efectului devolutiv al acestei căi de atac, fiind de subliniat faptul că, spre deosebire de apel, recursul nu reprezintă o cale de atac devolutivă, nefiind menit a corecta eventualele greşeli de apreciere a situaţiei de fapt deduse judecăţii ori de valorificare a probatoriului administrat în cauză, instanţa de recurs fiind competentă a verifica exclusiv încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material sau procesual, într-una sau mai multe din ipotezele limitativ prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

În atare context, Înalta Curte constată că o primă critică a recurentei la adresa legalităţii sentinţei civile nr. 27/2018 este grefată pe dispoziţiile art. 488 pct. 3 C. proc. civ., dispoziţii ce sancţionează hotărârea dată cu încălcarea competenţei de ordine publică a altei instanţe, invocată în condiţiile legii.

După cum rezultă explicit din cuprinsul acestor dispoziţii, motivul de casare reprezentat de necompetenţa de ordine publică poate fi invocat numai în contextul în care excepţia necompetenţei a fost invocată în condiţiile legii şi prin aceasta este necesară examinarea reglementării referitoare la regimul juridic al excepţiei de necompetenţă.

Potrivit dispoziţiilor art. 130 alin (2) C. proc. civ., necompetenţa materială şi teritorială de ordine publică trebuie invocată de părţi ori de către judecător la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate în faţa primei instanţe şi pot pune concluzii, aceeaşi regulă fiind aplicabilă şi în cazul necompetenţei funcţionale.

Prin urmare, valorificarea oricărei critici referitoare la necompetenţa materială sau funcţională a instanţei de fond poate avea loc în cadrul recursului, numai dacă o atare problemă a constituit obiectul unei excepţii ridicate înaintea primi instanţe, nefiind admisibilă dezbaterea acestui subiect pentru prima dată în calea de atac.

Or, după cum rezultă din economia dosarului, în faţa primei instanţe nu a fost invocată excepţia necompetenţei Curţii de Apel Cluj, secţia de contencios administrativ şi fiscal, reclamanta precizând în faţa acestei instanţe că nu înţelege să invoce excepţia necompetenţei curţii de apel, context în care motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 3 C. proc. civ. urmează a fi înlăturat.

Al doilea motiv de casare invocat de recurenta reclamantă vizează dispoziţiile art. 488 pct. 6 C. proc. civ., susţinând recurenta reclamantă, în esenţă, că hotărârea curţii de apel se bucură de o motivare corespunzătoare art. 425 C. proc. civ. numai la nivel de aparenţă, întrucât judecătorul fondului nu a examinat efectiv apărările reclamantei ci doar şi-a însuşit argumentele pârâtei.

Potrivit dispoziţiilor art. 488 pct. 6 C. proc. civ., este nelegală hotărârea ce nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei, văzând instanţa de control judiciar că recurenta vizează prima ipoteză, respectiv nemotivarea hotărârii.

Prima ipoteză vizată de prevederile art. 488 pct. 6 C. proc. civ. trebuie analizată, în concret, prin raportare la dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., potrivit cărora în considerentele hotărârii trebuie să se regăsească analiza instanţei pe marginea obiectului cererii, susţinerile pe scurt ale părţilor, expunerea situaţiei de fapt reţinută de instanţă pe baza probelor administrate, motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor.

Întinderea motivării hotărârii judecătoreşti trebuie raportată la circumstanţele concrete ale fiecărei cauze, obligatoriu fiind, în contextul analizei respectării exigenţelor prevăzute de art. 425 C. proc. civ., ca hotărârea să reflecte aplecarea efectivă a judecătorului asupra aspectelor esenţiale şi determinante ale cauzei.

În jurisprudenţa sa, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că dreptul la un proces echitabil garantat de art. 6 parag. 1 din Convenţia pentru apărarea dreptului omului şi a libertăţilor fundamentale include, printre altele, dreptul părţilor de a prezenta observaţiile pe care le consideră relevante pentru soluţionarea cauzei lor. Acest drept poate fi considerat efectiv numai dacă observaţiile părţilor sunt într-adevăr "ascultate" adică examinate temeinic de către instanţa sesizată (Hotărârea din 19 aprilie 1994, Van de Hurk contra Olandei, par. 59).

Întărind cele menţionate în jurisprudenţa sa anterioară, Curtea Europeană a Drepturilor Omului statuează că exigenţa motivării hotărârilor judecătoreşti nu impune un răspuns detaliat la fiecare argument al reclamantului, însă ea presupune totuşi ca partea în cauză să se poată aştepta la un răspuns specific şi explicit cu privire la aspectele decisive ale procedurii în cauză (Hotărârea din 9 decembrie 1994, H. Balani contra Spaniei şi Ruiz Torija contra Spaniei).

În speţa de faţă, hotărârea recurată îndeplineşte cerinţele impuse de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., întrucât, raportat la obiectul cauzei şi limitele în care a fost învestită, instanţa de fond a expus în mod corespunzător argumentele care au condus la formarea convingerii sale, raportându-se la dispoziţiile legale aplicabile raportului de drept dedus judecăţii.

Astfel, din curpinsul sentinţei civile criticate rezultă faptul că instanţa fondului a abordat motivele de nelegalitate invocate de către reclamantă în cuprinsul acţiunii sale, înlăturându-le motivat, context în care critica recurentei la adresa considerentelor hotărârii nu poate fi primită, fiind lipsită de suport afirmaţia acesteia, în sensul că instanţa de fond nu a manifestat preocupare pentru examinarea motivelor de nelegalitate invocate prin contestaţie.

Trecând la analiza celui de al treilea motiv de casare invocat de recurenta reclamantă, Înalta Curte constată că şi acesta este nefondat, nefiind demonstrată incidenţa dispoziţiilor art. 488 pct. 8 C. proc. civ., articol care sancţionează încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material incidente în speţă.

După cum s-a precizat anterior, cu prilejul statuărilor pe marginea calificării căii de atac din prezenta cauză, instanţa de recurs nu este învestită să se pronunţe în legătură cu temeinicia sentinţei atacate ci, raportat la principiul prevăzut de art. 483 alin. (3) C. proc. civ., analiza instanţei de recurs vizează exclusiv conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

În acest sens, subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., recurenta reclamantă a dezvoltat o serie de argumente prin care tinde a demonstra faptul că măsurătorile ce au condus la sancţionarea sa nu respectă standardele impuse de normele în vigoare iar pe de altă parte a criticat hotărârea atacată şi din perspectiva lipsei de rol activ a instanţei de fond.

Subliniază Înalta Curte faptul că lipsa rolului activ al instanţei de fond nu poate fi încadrată nicidecum în sfera ipotezelor reglementate de art. 488 pct. 8 C. proc. civ. şi, de altfel, în niciunul din celelalte motive de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ., astfel că omisiunea instanţei de fond de a ordona administrarea unei dovezi(reclamată în contextul lipsei de rol activ) nu poate avea consecinţa casării hotărârii atacate.

Referitor la normele ce guvernează măsurătorile în privinţa deviaţiei de frecvenţă, o primă critică a recurentei reclamante a vizat faptul că intimata pârâtă a procedat nelegal, întrucât măsurătorile nu au fost efectuate la amplasamentul staţiei radio ci într-un alt loc.

Potrivit dispoziţiilor art. 63 din Legea nr. 504/2002, monitorizarea şi controlul parametrilor prevăzuţi în licenţele de emisie, licenţele de utilizare a frecvenţelor radio în sistem digital terestru, precum şi în autorizaţia tehnică faţă de reglementările tehnice în vigoare din domeniul radiocomunicaţiilor, respectiv monitorizarea şi controlul acestora pe parcursul perioadei de valabilitate a acestora se realizează de Autoritatea Naţională pentru Administrare şi Reglementare în Comunicaţii, pe baza unei proceduri stabilite de aceasta.

Recurenta reclamantă nu a identificat, însă, care este norma de drept material care obliga intimata pârâtă să procedeze la măsurători numai la sediul unde este amplasată staţia radio, observând, însă, instanţa de recurs faptul că intimata a justificat procedura aleasă.

Se arată, în acest sens, că pentru metoda de măsurare a deviaţiei de frecvenţă prin recepţie, prevăzută de Recomandarea ITU SM 1268, la Anexa nr. 2, locaţia trebuie să respecte mai multe cerinţe, cum ar fi să nu influenţeze rezultatul măsurătorilor şi să fie într-un loc degajat, cu vizibilitate radio respectiv staţia fixă de monitorizare şi punctul de măsură prin eter din municipiul Sighetu Marmaţiei, a fost stabilit în urma unor măsurători de tip "site surveille" şi în niciun caz aleatoriu.

În consecinţă, în lipsa indicării unei norme juridice de obligare a intimatei la efectuarea măsurătorilor în scopul verificării conformării radiodifuzorului la parametrii licenţei de emisie, numai la ieşirea emiţătorului şi nu prin recepţie în eter, recurenta nu a dovedit incidenţa dispoziţiilor art. 488 pct. 8 C. proc. civ.

În acelaşi context, recurenta reclamantă a susţinut că este nelegal procesul-verbal de contravenţie întrucât nu s-a realizat o măsurare multiplă a frecvenţei, însă nici de această dată recurenta reclamantă nu a indicat care este norma de drept material care permite autorităţii de reglementare să procedeze la sancţionarea depăşirii condiţiilor licenţei de emisie numai în urma constatării, în mod repetat, a încălcării prescripţiilor de ordin tehnic prevăzute în licenţa de emisie.

Trebuie observat faptul că intimata pârâtă a făcut dovada faptului că măsurătoarea a fost efectuată cu ajutorul unui dispozitiv omologat şi calibrat, rezultatele măsurătorii fiind relevante chiar cu admiterea marjei de eroare de 3%, în condiţiile în care acurateţea impusă de standardul ITU SM 1268-3.

În ceea ce priveşte critica recurentei potrivit căreia reglementările legale în baza cărora s-au făcut măsurătorile nu mai erau în vigoare la data de 27.07.2016, instanţa de recurs are în vedere faptul că punctul la care este prevăzută valoarea maximă a deviaţiei de frecvenţă(4.3.8.3) menţionat în procesul-verbal contestat, se regăseşte, în prezent, la punctul 4.2.8.2 din Standardul EN 302018, având aceeaşi valoare pe care o prevedea şi versiunea menţionată în procesul-verbal contestat, respectiv de ±75kHz.

Ceea ce este esenţial de menţionat este faptul că recurenta reclamantă a fost sancţionată în temeiul dispoziţiilor art. 90 indice 1 lit. b) din Legea nr. 504/2002, potrivit cărora constituie contravenţie nerespectarea datelor tehnice, a parametrilor ori a condiţiilor din licenţa de emisie, din licenţa de utilizare a frecvenţelor radio în sistem digital terestru sau din autorizaţia tehnică.

Prin urmare, obligaţia agentului constatator este aceea de a identifica maniera faptică prin care persoana sancţionată a încălcat licenţa de emisie pentru a contura latura obiectivă a contravenţiei, aceasta fiind, în speţă, depăşirea limitelor deviaţiei de frecvenţă admise pentru radiodifuzori.

În condiţiile în care limita deviaţiei de frecvenţă rămâne la acelaşi nivel în ambele versiuni ale standardului avut în vedere pentru constatarea contravenţiei, recurentei reclamante nu i s-a produs nicio vătămare prin indicarea eronată a punctului din Standardul EN 302018 (4.3.8.3 în loc de 4.2.8.2), menţiune care, de altfel, nu este sancţionată cu nulitatea absolută a procesului-verbal de contravenţie nici din perspectiva dispoziţiilor art. 17 din O.G. nr. 2/2001.

Potrivit dispoziţiilor art. 17 din O.G. nr. 2/2001 lipsa uneia dintre menţiunile privind numele şi prenumele agentului constatator, numele şi prenumele contravenientului, codul numeric personal pentru persoanele care au atribuit un asemenea cod, iar, în cazul persoanei juridice, lipsa denumirii şi a sediului acesteia, a faptei săvârşite şi a datei comiterii acesteia sau a semnăturii agentului constatator atrage nulitatea procesului-verbal. Nulitatea se constată şi din oficiu.

Prin urmare, în condiţiile în care fapta contravenţională reţinută în sarcina recurentei reclamante constă în depăşirea limitelor acceptate ale deviaţiei de frecvenţă şi a fost menţionată ca atare în cuprinsul actului sancţionator, eroarea cu privire la normativul care prevede limitele admise în privinţa deviaţiei de frecvenţă nu atrage nulitatea necondiţionată a actului.

Cum recurenta reclamantă nu a dovedit nicio vătămare prin inserarea, în cuprinsul procesului-verbal, a unei asemenea erori, care, de altfel, are un caracter pur formal, limita de deviaţie fiind menţinută prin Standardul EN 302018, Înalta Curte constată că nu este demonstrată nelegalitatea sentinţei atacate nici din perspectiva încălcării dispoziţiilor O.G. nr. 2/2001.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de S.C. A. S.R.L. Sighetu Marmaţiei împotriva sentinţei nr. 27 din 14 februarie 2018 a Curţii de Apel Cluj, secţia a III-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 23 iulie 2020.