Rejection of appeal denying restitution of erroneously directed tax payment: appeal dismissed, initial judgment upheld.

Şedinţa publică din data de 23 iulie 2020

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul acţiunii

Prin cererea înregistrată la data de 28 septembrie 2016, pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia A VIII-a contencios administrativ şi fiscal, reclamanta A. S.R.L. a solicitat instanţei, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Sănătăţii, anularea adresei nr. x/08.06.2016, emisă de autoritatea pârâtă şi comunicată reclamantei în data de 13.06.2016; obligarea pârâtei la restituirea sumei de 349.218,93 RON, achitată de reclamantă în data de 24.11.2011, precum şi dobânda legală calculată de la data plăţii şi până la data restituirii efective.

Prin întâmpinarea înregistrată la dosarul cauzei în data de 31 octombrie 2016, pârâtul Ministerul Sănătăţii a solicitat instanţei, pe cale de excepţie, admiterea excepţiei inadmisibilităţii capătului unu din cererea introductivă de instanţă, iar pe fond, respingerea cererii ca netemeinică şi nelegală.

2. Hotărârea primei instanţe

Prin sentinţa nr. 1376 din 12 aprilie 2017, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII a contencios administrativ şi fiscal a respins cererea de repunere pe rol ca neîntemeiată. A respins acţiunea în contencios administrativ şi fiscal formulată de reclamanta A. S.R.L. în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Sănătăţii, având ca obiect "anulare act administrativ", ca inadmisibilă în privinţa capătului de cerere privind anularea adresei şi ca nefondată în privinţa capătului de cerere privind restituirea.

3. Calea de atac exercitată

Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs reclamanta A. S.R.L. invocând prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Recurenta-reclamantă, prealabil expunerii motivelor de nelegalitate formulate împotriva sentinţei de fond, arată că, judecătorul fondului a sintetizat situaţia de fapt astfel:

"în data de 22.04.2016, la aproape 4 ani şi jumătate de la data plăţii, reclamanta adresează pârâtului cererea de restituire (...), solicitând restituirea sumei sus-menţionate, nu pentru că nu ar fi fost datorată, ci pentru că a fost achitată în mod eronat, de către ea însăşi în contul Ministerului Sănătăţii, iar nu în contul distinct de disponibilităţi, potrivit art. 9 alin. (8) din O.U.G. nr. 77/2011, din care abia apoi urma a fi transferată de unităţile Trezoreriei Statului, în contul de venituri proprii al Ministerului Sănătăţii".

Recurenta-reclamantă arată că temeiul juridic în baza căruia a solicitat restituirea sumei de 349.218,93 RON şi dobânda legală aferentă l-a constituit art. 117 alin. (1) lit. d) Codul de procedură fiscală, potrivit căruia se restituie, la cerere, debitorului următoarele sume: cele plătite ca urmare a aplicării eronate a prevederilor legale.

Faţă de acest temei legal, recurenta-reclamantă susţine că prima instanţă a reţinut, în mod greşit că plata eronată într-un alt cont decât cel reglementat de lege la momentul plăţii, în condiţiile aceluiaşi creditor, nu se subsumează ipotezei vizate de lit. d), aplicarea eronată a prevederilor legale, ci are semnificaţia nedatorării sumelor care au fost totuşi achitate ca urmare a aplicării eronate a prevederilor legale.

În realitate, susţine recurenta-reclamantă, nu este vorba despre acelaşi creditor, ci de persoane juridice diferite, Ministerul Sănătăţii şi Agenţia Naţională de Administrare Fiscală.

La fel de greşită, arată recurenta-reclamantă, este teza instanţei de fond, potrivit căreia erorile invocate îşi găsesc soluţionarea în reglementarea prevăzută de art. 114 alin. (4) şi (5) din O.G. nr. 92/2003.

Prevederile sus-menţionate nu sunt aplicabile cauzei, deoarece se referă la creanţele fiscale administrate de ANAF sau de celelalte autorităţi publice care administrează creanţe fiscale, or, în speţă, creanţa ar fi trebuit să fie achitată în contul distinct de disponibilităţi, potrivit art. 9 alin. (8) din O.U.G. nr. 77/2011 şi apoi transferată de unităţile Trezoreriei Statului, în contul de venturi proprii al Ministerului Sănătăţii.

Ceea ce încearcă să evidenţieze recurenta-reclamantă este faptul că în Decizia de impunere nr. x/15.04.2016 emisă de organele fiscale, suma figurează neachitată, deşi fusese achitată la 23.11.2011, astfel că plata sumei s-a făcut de două ori, ultima dată în contul ANAF, în data de 05.05.2016.

ANAF nu a recunoscut prima plată, astfel că recurenta-reclamantă a fost nevoită să achite încă o dată aceeaşi sumă, iar respingerea cererii ar reprezenta o ingerinţă în dreptul său de proprietate, potrivit art. 1 alin. (1) din Primul Protocol la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, dar şi un exces de putere al autorităţii publice intimate.

În fine, recurenta-reclamantă solicită aplicarea disp. art. 22 alin. (7) C. proc. civ., potrivit cărora ori de câte ori legea îi rezervă judecătorului puterea de apreciere sau îi cere să ţină seama de toate circumstanţele cauzei, judecătorul va ţine seama, între altele, de principiile generale ale dreptului, de cerinţele echităţii şi de buna-credinţă.

II. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

Analiza motivelor de casare

Din actele dosarului, în acord cu cele reţinute de prima instanţă, se constată că recurenta-reclamantă a virat cu întârziere, în data de 23.11.2011, contribuţia clawback, datorată pentru trimestrele IV 2009 şi I 2010.

Contribuţia a fost achitată direct în contul Ministerului Sănătăţii, deşi potrivit disp. art. 9 din O.U.G. nr. 77/2011, aplicabile şi pentru sumele restante aferente, trebuia să fie depusă la Trezoreria Statului, care urma să o transfere în contul de venituri proprii al Ministerului Sănătăţii.

De asemenea, din conţinutul Deciziei de impunere nr. x/15.04.2016, rezultă că recurenta-reclamantă nu a virat la termenele prevăzute, respectiv la data de 25 a lunii următoare trimestrului în care a avut loc livrarea medicamentelor, contribuţia clawback în sumă de 1.674.615,17 RON.

Organele fiscale au constatat însă că din această sumă societatea a achitat 1.028.410,93 RON, în care se include şi suma de 349.218,93 RON, contribuţie trimestrele IV 2009 şi I 2010.

Aşadar, în mod corect prima instanţă a apreciat că suma era datorată, iar prevederile art. 117 alin. (1) lit. c) din Codul de procedură fiscal nu sunt incidente speţei.

Textul invocat permite restituirea sumelor plătite ca urmare a aplicării eronate a prevederilor legale.

Ipoteza descrisă de recurenta-reclamantă nu se subsumează celei stipulate de norma legală, care are în vedere o plată nedatorată şi nu o greşeală a contului plăţii, deşi contribuţia era în sarcina părţii.

Dacă plata s-a efectuat de două ori, aceasta nu conduce la susţinerea că prima plată este nedatorată, ci cea de-a doua, mai ales că organele fiscale au recunoscut existenţa celei făcute direct în contul Ministerului Sănătăţii.

Nu are relevanţă în speţă, că O.U.G. nr. 77/2011 nu face distincţie după cum creanţele s-aui născut anterior sau ulterior intrării sale în vigoare, deoarece plata făcută direct în contul Ministerului Sănătăţii este o plată datorată, chiar dacă partea a depus suma într-un cont greşit.

Întrucât dispoziţiile legale sus-menţionate stipulează transferul sumelor de la Trezoreria Statului către contul Ministerului Sănătăţii, nu poate fi interpretat că plata făcută direct în contul Ministerului Sănătăţii este nedatorată şi plătită cu aplicarea eronată a prevederilor legale.

Faţă de acestea, se constată că sunt nefondate şi criticile întemeiate pe ingerinţa în dreptul de proprietate al reclamantei prevăzut de art. 1 alin. (1) din Primul Protocol la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Sunt nefondate şi criticile referitoare la existenţa unui exces de putere din partea autorităţii pârâte, deoarece refuzul restituirii sumei s-a făcut în conformitate cu prevederile legale.

De asemenea, disp. art. 22 alin. (7) C. proc. civ. nu sunt incidente în cauză, legea nu conferă judecătorului o marjă de apreciere, suma este datorată, iar, cum deja s-a afirmat, prevederile art. 117 alin. (1) lit. d) Codul de procedură fiscală au fost interpretate şi aplicate corect de prima instanţă.

Faţă de acestea, în temeiul art. 496 C. proc. civ. coroborat cu art. 20 din Legea nr. 554/2004, modificată şi completată, recursul va fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de A. S.R.L. împotriva sentinţei nr. 1376 din 12 aprilie 2017 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 23 iulie 2020.