Restitution of undue local taxes after judicial annulment: cross-appeals allowed, judgment quashed and case remanded

Şedinţa publică din data de 7 iunie 2019

Asupra recursurilor de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Litigiul dedus judecăţii şi cadrul procesual

Prin cererea de chemare în judecată formulată şi precizată, introdusă la data de 13.03.2012 sub nr. x/2012 pe rolul Curţii de Apel Braşov, secţia contencios administrativ şi fiscal, reclamanta S.C. A. S.A. Braşov a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Local-Direcţia Fiscală Braşov să se dispună obligarea pârâtului la plata sumei de 15.650.944,22 RON achitată de reclamantă sub diferite forme, în mod nedatorat.

În motivarea cererii reclamanta a susţinut că sediul său este situat în parcul industrial S.C. A. S.A., beneficiind de scutiri la plata taxelor şi impozite pe terenuri şi clădiri. În septembrie 2003, data semnării Contractului de privatizare a societăţii S.C. A. S.A., reclamanta datora Direcţiei Fiscale Braşov suma de 9.123.558,63 RON sumă pe care aceasta a recunoscut-o şi asumat-o cu ocazia semnării actului indicat mai sus. Mai mult, suma de 9.123.558,63 RON se regăseşte în adresa emisă de către Direcţia Fiscală Braşov.

Se mai arată că pentru anii 2004-2006 reclamanta a emis către Direcţia Fiscală declaraţii de impunere cu suma 0 şi menţiunea scutit la plata conform art. 250 şi 257 Codul fiscal. În anul 2007 Direcţia Fiscală Braşov a emis Decizia de impunere cu număr unic 13238/25.01.2007 a cărei nelegalitate a fost constatată de către Tribunalul Braşov in dosarul x/2008 prin sentinţa civilă 564/CA rămasă irevocabilă prin Decizia 639/R pronunţată de către Curtea de Apel Braşov.

În anul 2008 Direcţia Fiscală Braşov, în urma inspecţiei fiscale a emis Decizia de impunere x/20.03.2008 soluţionată în procedura prealabilă prin Dispoziţia 89/15.05.2008, decizie de impunere ce cuprinde anii 2004-2007. Împotriva celor două acte indicate mai sus reclamanta a promovat acţiune judecătoreasca ce a făcut obiectul dosarului x/2008 şi care a fost soluţionat de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin decizia 252/21.01.2010 ce a anulat în mod irevocabil Decizia de impunere x/20.03.2008 şi Dispoziţia 89/15.05.2008.

Menţionează reclamanta că, tot în anul 2008 Direcţia Fiscală a emis decizia de impunere aferentă anului în curs cu nr. x/18.01.2008, soluţionată administrativ de către pârâtă prin Dispoziţia 64/31.03.2008. Împotriva acestor doua acte a promovat acţiune judecătorească ce a făcut obiectul dosarului x/2008 şi care a fost soluţionat de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin decizia 568/04.02.2010 ce a anulat în mod irevocabil Decizia de impunere x/18.01.2008 şi Dispoziţia 64/31.03.2008.

De asemenea, prin Deciziile indicate au fost anulate în mod irevocabil sumele de bani existente în evidenţele Direcţiei Fiscale ca sume datorate pentru taxe şi impozite pe terenuri si clădiri, consecinţa fireasca a acestora fiind radierea lor din evidenţele pârâtei pentru anii 2004-2008.

Totodată, arată reclamanta că în cursul anilor 2005-2007, prin diverse modalităţi de plată (compensări sau operaţiuni bancare), a achitat Direcţiei Fiscale Braşov suma de 19.458.330,35 RON din care 12.973.663,35 RON prin O.P. şi 6.484.667,00 RON prin compensare.

În anul 2009 Direcţia Fiscală Braşov a emis decizia de impunere nr. x/07.04.2009 în valoare totală de 4.952.579 RON. în urma reevaluărilor depuse, tot în cursul anului 2009 Direcţia Fiscală Braşov a emis decizia de impunere x/23.08.2009 cu suma de 4.190.697 RON.

Împotriva deciziei de impunere nr. x/07.04.2009 şi a dispoziţiei de soluţionare la plângerea prealabilă, reclamanta a promovat pe rolul instanţelor acţiune judecătorească ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2009 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a respins acţiunea reclamantei menţinând cele două acte administrativ fiscale atacate, respectiv decizia de impunere pentru anul 2009 şi Dispoziţia de soluţionare a plângerii prealabile.

Faţă de ansamblul argumentelor, a soluţiilor date de către instanţă şi a plăţilor efectuate de reclamantă, rezultă că Direcţia Fiscală Braşov datorează societăţii suma de 15.650.944,22 RON conform calculului depus de aceasta la dosarul cauzei.

Menţionează reclamanta faptul că sumele calculate cuprind majorări şi penalităţi calculate conform Legii nr. 571/2003 pentru echitatea ambelor părţi.

În cauză pârâta Direcţia Fiscală Braşov a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea cererii reclamantei ca nelegală şi netemeinică.

La termenul de judecată din 09.01.2014 pârâtul Consiliul Local Braşov -Direcţia Fiscală Braşov a invocat excepţia de inadmisibilitate a cererii de chemare în judecată cu motivarea în esenţă că reclamanta S.C. A. S.A nu a recurs la procedura specială prevăzută de Ordinul nr. 1899/2004 emis de Ministerul Finanţelor Publice şi nu a contestat, potrivit dispoziţiilor art. 205 şi urm. din Codul de Procedură Fiscală, răspunsul dat de organul fiscal cu privire la cererea de restituire.

Excepţia inadmisibilităţii a fost unită cu fondul cauzei în temeiul art. 137 alin. (2) din vechiul C. proc. civ. la termenul de judecată din data de 06.03.2014.

2. Încheierile şi hotărârea primei instanţe atacate cu recurs

Prin încheierea din data de 24 mai 2018, Curtea de Apel Braşov, secţia contencios administrativ şi fiscal, în baza art. 213 alin. (2) cu raportare la art. 211 C. proc. civ. a fost convocată experta în Camera de Consiliu pentru a da lămuriri în legătură cu nota de evaluare, a respins obiecţiunile la raportul de expertiză formulate de reclamanta S.C. A. S.A. şi a fixat în acest sens termen la data de 7 iunie 2018, cu citarea părţilor.

În cuprinsul încheierii de şedinţă din 6 septembrie 2018, judecătorul fondului a amâna pronunţarea asupra cererii de recuzare a d-nei expert B., pentru data de 13 septembrie 2018 şi a acordat termen pentru continuarea judecăţii la data de 4 octombrie 2018.

Curtea de Apel Braşov, secţia contencios administrativ şi fiscal la data de 4 octombrie 2018, prin încheierea de la acea dată a respins cererea formulată de reclamantă de întocmire a unui nou raport de expertiză, a primit la dosar o precizare a valorii obiectului cererii de chemare în judecată prin care se solicită obligarea pârâtei la plata sumei de 81.121.138,52 RON cu defalcarea sumei în înscrisul depus la dosar şi a amânat pronunţarea asupra cererii de stabilire a unui onorariu definitiv de expert şi pe fondului cauzei pentru data de 18 octombrie 2018.

Prin sentinţa nr. 153/2018 pronunţată în data de 18 octombrie 2018, Curtea de Apel Braşov, secţia contencios administrativ şi fiscal a admis excepţia inadmisibilităţii cererii invocată de pârâtul Consiliul Local al Municipiului Braşov- Direcţia Fiscală Braşov, a respins cererea de chemare în judecată formulată şi precizată de reclamanta S.C. A. S.A. Braşov, a majorat onorariul B. la suma de 30.000 de RON, încuviinţând onorariul definitiv în această limită, a obligat pârâtul Consiliul Local al Mun. Braşov - Direcţia Fiscală Braşov la plata onorariului majorat în contul Biroului Local de Expertize Tehnice Judiciare de pe lângă Tribunalul Braşov în termen de 5 zile de la data comunicării hotărârii şi pe reclamantă S.C. A. S.A. Braşov la plata către pârâtul Consiliul Local Braşov a sumei de 34.345 RON cu titlu de cheltuieli de judecată (onorariu avocaţial) şi respectiv a sumei de 11.160 RON către Direcţia Fiscală Braşov cu acelaşi titlu.

Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut că reclamanta S.C. A. S.A. a solicitat Curţii de Apel să oblige pârâtul Consiliul Local - Direcţia Fiscală Braşov la plata sumei de 15.650.944,22 RON achitată de reclamantă sub diferite forme, în mod nedatorat.

Cererea de restituire a fost iniţial înregistrată la organul fiscal sub nr. x/22.12.2011, reclamanta revenind ulterior cu aceeaşi solicitare prin adresa cu nr. x/10.01.2012 (acte dosar Curte). Organul fiscal Direcţia Fiscală Braşov a soluţionat cererea la data de 19.01.2012 prin actul înregistrat sub nr. x prin care i s-a comunicat reclamantei faptul că aceasta nu figurează cu sume de restituit.

Actul înregistrat sub nr. x/19.01.2012 are natura juridică a unui act administrativ, fiind un act cu caracter individual emis de o autoritate publică, în regim de putere publică, în vederea organizării executării legii sau a executării în concret a legii, care dă naştere, modifică sau stinge raporturi juridice.

Curtea a apreciat că reclamanta invocă refuzul nejustificat al pârâtului de restituire a sumei de bani pretins a fi fost achitată fără temei de către societate în perioada ulterioară privatizării, sens în care era obligată a depune contestaţie împotriva adresei nr. x/2012 emisă de pârât în condiţiile art. 205-207 din Codul de procedură fiscală şi care ar fi trebuit soluţionată de organul fiscal printr-o decizie motivată, emisă potrivit art. 218 alin. (2) din O.G. nr. 92/2003 şi cu aplicarea Ordinului nr. 1899/22.12.2004 al Min. Finanţelor Publice.

Decizia de soluţionare a contestaţiei era susceptibilă de atac în condiţiile art. 8 din Legea nr. 554/2004 în faţa instanţei competente.

Curtea constată că reclamanta nu a urmat procedura prevăzută de lege şi s-a adresat direct Curţii de Apel Braşov cu prezenta acţiune în restituire.

În plus, prin notele de şedinţă depuse la dosar la data de 28.02.2013 reclamanta arată că "potrivit dispoziţiilor art. 124 din Codul de procedură fiscală pentru sumele de restituit sau de rambursat de la buget contribuabilii au dreptul la dobândă, calculată la cererea contribuabilului" şi că "solicită acordarea de dobânzi şi majorări de întârziere conform prevederilor legii de la data la care instanţa va constata în prezenta cauză că sânt întrunite condiţiile compensării, rezultând sume (diferenţe) de restituit către reclamantă şi până la data achitării acestora".

Or, în această situaţie, Curtea a constatat că societatea reclamantă nu a respectat nici dispoziţiile art. 4 din cap. II al Procedurii de restituire şi rambursare a sumelor de la buget, aprobată prin Ordinul nr. 1899/2004 emis de Min. Finanţelor potrivit cu care "plata dobânzii cuvenite contribuabilului se va face numai în baza cererii exprese depuse de acesta la organul fiscal competent.", întrucât din actele dosarului nu rezultă că o astfel de cerere ar fi fost depusă, astfel încât în lipsa acesteia solicitarea direct în instanţă de dobânzi/penalităţi/majorări este inadmisibilă.

Cu totul în subsidiar, Curtea constată însă că cererea reclamantei este şi nefondată, din lucrarea de expertiză efectuată în cauză coroborată cu înscrisurile depuse în probaţiune la dosar rezultând că pârâtul nu datorează sume de bani reclamantei.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva acestei hotărâri, în termen legal, au declarat recurs reclamanta S.C. A. S.A. prin administrator judiciar C. S.R.L. şi pârâtul Consiliul Local - Direcţia Fiscală Braşov, criticând-o pentru nelegalitate.

În motivarea recursului său, reclamanta S.C. A. S.A. a arătat, în esenţă, următoarele:

Cu privire la excepţia inadmisibilităţii acţiunii, admisă de către prima instanţă, excepţia a fost reţinută ca fiind întemeiată în mod greşit, pretenţiile fundamentându-se pe un temei juridic diferit, procedura prealabilă nu este obligatorie, aceasta fiind incidentă exclusiv în situaţiile enumerate limitativ de Codul de procedură fiscală.

Prin excepţia formulată şi depusă la dosarul cauzei la termenul de judecată din 9.01.2014, pârâta invocă texte de lege fără incidenţă în prezentul litigiu, astfel cum a fost acesta configurat de recurentă.

Astfel, prin cererea de chemare în judecată, s-a solicitat, în temeiul dispoziţiilor Legii nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, despăgubiri pentru anularea irevocabilă a mai multor acte administrative în mai multe dosare care s-au aflat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie de Justiţie. Aceste acte administrative (decizii de impunere) au fost enumerate prin cererea de chemare în judecată, fiind avute în vedere de expertul contabil desemnat în prezenta cauză la întocmirea raportului de expertiză nr. x/12.09.2013. Dispoziţiile Legii contenciosului administrativ prevăd posibilitatea reparării pagubei cauzate în situaţia anulării unor acte administrative şi restituirea sumelor de bani achitate nedatorat. Or, prejudiciul invocat de reclamantă constă tocmai în achitarea, cu titlu de plată nedatorată, a unor sume de bani către Direcţia Fiscală Braşov. Restituirea acestor sume de bani a fost solicitată conform prevederilor Legii contenciosului administrativ, prin declanşarea unui al doilea proces, subsecvent anulării irevocabile a deciziilor de impunere şi a titlurilor executorii care au constituit, illo tempore, temei juridic al achitării unor sume de bani care s-au dovedit a fi nedatorate, aspecte consacrate prin hotărâri judecătoreşti irevocabile aflate la dosarul cauzei).

Contrar celor susţinute de pârâtă, temeiul juridic al restituirii nu se întemeiază pe prevederile Codului de procedură fiscală coroborat cu dispoziţiile Ordinului nr. 1899/2004, inaplicabile în cauză, ci pe regula consacrată potrivit căreia "acţiunea prin care se solicită restituirea unor prestaţii, constând în sume de bani, al căror temei juridic a dispărut prin desfiinţarea actului juridic, se fundamentează pe îmbogăţirea fără justă cauză".

Invocarea compensării unor sume de bani pe care recurenta le-ar datora către pârâtă reprezintă o simplă facultate a pretinsei creditoare, pe care aceasta nu a înţeles să o valorifice în mod procedural. În plus, sumele pe care pârâta le invocă prin notele de şedinţă depuse la dosar sunt contestate, acestea neavând un caracter cert. În sprijinul celor afirmate, jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a statuat caracterul obligatoriu al invocării compensării prin intermediul unei cereri reconvenţionale. Astfel, prin decizia ÎCCJ nr. 1694 din 13 mai 2004 s-a reţinut:

"Cum pârâta nu a formulat o cerere reconvenţională în condiţiile legii, compensarea datoriilor nu putea fi făcută de instanţa de fond, cum corect a reţinut instanţa de apel. Faţă de acest aspect nu are relevanţă nici procesul-verbal invocat pentru confirmarea caracterului cert, lichid şi exigibil al creanţei, aşa încât hotărârea atacată este la adăpost de orice critică. în consecinţă, recursul a fost respins ca nefondat".

Procedura evocată în cuprinsul excepţiei inadmisibilităţii este aplicabilă doar în situaţiile enumerate în art. 117 alin. (1) din O.G. nr. 92/2003, or, în speţă nu sunt incidente aceste dispoziţii legale, deoarece în discuţie nu sunt sume plătite fără existenţa unui titlu de creanţă fiscală, aşa cum în mod expres se indică în textul legal mai sus citat. În realitate, titlul de creanţă a existat, însă a fost anulat de către instanţa de judecată. În urma anulării irevocabile a deciziilor de impunere menţionate în cererea de chemare în judecată, s-a solicitat restituirea sumelor de bani plătite nedatorat cu titlul de impozite şi taxe locale. În această situaţie, parcurgerea procedurii speciale indicate de pârâtă, nu se impunea.

Pe fondul cauzei, este de observat că sentinţa primei instanţe nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, considerentele acesteia sunt lacunare, în cuprinsul încheierilor atacate nu se motivează respingerea cererilor privind obiecţiunile la raportul de expertiză întocmit de doamna B., cererea de recuzare a acesteia sau cererea formulării unei noi expertize, în condiţiile existenţei a două expertize, ambele neanulate şi cu concluzii total contradictorii.

În recursul său, Consiliul Local al municipiului Braşov a arătat, în esenţă, că hotărârea primei instanţe a fost dată cu încălcarea aplicarea greşită a art. 274 din C. proc. civ.:

În cauza de faţă, prima instanţă a încuviinţat prin încheierea din data de 19.03.2015 contra-expertiza reţinând ca concluziile expertizei solicitate de reclamantă nu sunt lămuritoare şi nu sunt apte să conducă la dezlegarea cererii cu care instanţa a fost învestită. Onorariul provizoriu pentru expertul desemnat să întocmească contra-expertiza a fost stabilit la suma de 1.000 RON. B. instanţa i-a solicitat să formuleze răspunsuri atât la obiectivele propuse de reclamantă, cât şi cu privire la obiectivele propuse de subscrisa pârâtă.

Ulterior, prin încheierea din data de 22.06.2017 prima instanţă a majorat onorariul expertei cu 2.000 RON, punându-se în vedere fiecărei părţi să achite câte 1.000 RON, proba fiind însuşită de ambele părţi.

După finalizarea raportului de expertiză, expertul a solicitat majorarea onorariului la suma de 234.071 RON, iar prima instanţă prin sentinţa recurată a admis în parte cererea de majorare, respectiv a majorat onorariul la suma de 30.000 RON, din care 3.000 RON fuseseră deja achitaţi de părţi (1.000 RON de către reclamantă şi 2.000 RON de către pârâtă). Prima instanţă însă a greşit în ceea ce priveşte partea în sarcina căreia a stabilit obligaţia de plată a onorariului de expert.

Astfel, raportat şi la soluţia dispusă în cauză, de respingere a cererii de chemare în judecată ca fiind inadmisibilă, rezultă că administrarea probei cu contra-expertiza a fost generată de reclamanta care căzând în pretenţii ar fi trebuit să fie obligată la suportarea cheltuielilor de judecată care constau nu numai în onorariu de avocat, ci şi în onorariu expert.

Este injust ca pârâta chemată în judecată într-o cerere apreciată ca fiind inadmisibilă să fie obligată să suporte costul contra-expertizei care a avut ca menire să asigure pronunţarea unei soluţii pe fondul raporturilor juridice, soluţii la care nu s-a mai ajuns tocmai pentru că reclamanta nu a fost diligentă să parcurgă procedura prevăzută de lege înainte de a se adresa instanţei de contencios administrativ.

Soluţia dispusă cu privire la obligarea de a achita diferenţa de onorariu de expert este contrară literei şi spiritului dispoziţiilor art. 274 C. proc. civ. care stabilesc faptul că partea care a pierdut procesul este obligată să plătească cheltuielile de judecată.

Instanţa va avea în vedere şi calitatea pârâtei de instituţie publică al cărui buget este în acest fel serios afectat în condiţiile în care singura parte vinovată de naşterea acestor costuri este reclamanta S.C. A. S.A. Braşov.

4. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursurilor

Analizând sentinţa atacată prin prisma criticilor înfăţişate de recurenţi, raportat la cadrul normativ aplicabil ca şi sub toate aspectele, astfel cum permit prevederile art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursurile sunt fondate, pentru considerentele ce vor fi în continuare arătate.

Prima instanţă a respins ca inadmisibilă acţiunea promovată de către reclamanta S.C. A. S.A., reţinând, în esenţă, că demersul judiciar promovat de către aceasta s-a făcut cu încălcarea dispoziţiilor art. 205 alin. (1) şi (2) din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală.

Mai exact, instanţa a statuat că cererea de restituire a unor sume de bani formulată de către reclamantă a primit un răspuns prin actul numărul 46 80 13, act ce îmbracă natura juridică a unui act administrativ. În aceste condiţii, a precizat instanţa de judecată, reclamanta trebuia să se conformeze dispoziţiilor art. 205 şi următoarele din Codul de procedură fiscală şi să conteste actul în discuţie, conform procedurii prealabile instituite prin dispoziţiile legale mai sus citate şi, finalmente, să conteste decizia emisă în soluţionarea contestaţiei, în baza art. 218 alin. (2) din Codul de procedură fiscală, la instanţa de contencios administrativ competentă, în condiţiile art. 8 din Legea contenciosului administrativ.

Aşadar, ceea ce îi impută instanţa de judecată reclamantei este aceea că nu a parcurs procedura administrativă prevăzută de Codul de procedură fiscală înaintea declanşării demersul judiciar, adresându-se direct instanţei de judecată, consecinţa fiind promovarea unei acţiuni inadmisibile în contencios administrativ.

Interpretarea pe care o face instanţa de judecată textelor legale precitate, în contextul specific al speţei de faţă, este greşită. Practic, observă Înalta Curte, instanţa de judecată pretinde reluarea ciclului de contestare a titlurilor de creanţă fiscală, inclusiv procedura prejudiciară reglementată în titlul IX din O.G. nr. 92/2003, parcurs deja de reclamanta în litigiile în care au fost contestate deciziile de impunere. În speţă, reclamanta evocă ipoteza circumscrisă prevederilor art. 19 din Legea contenciosului administrativ, în condiţiile în care prin cererea de chemare în judecată solicită despăgubiri ca urmare a anulării de către instanţele de contencios administrativ a unor decizii de impunere. Textul legal amintit permite ca persoana vătămată printr-un act administrativ să aibă posibilitatea de a solicita despăgubiri ulterior soluţionării acţiunii în anulare a acelui act administrativ, situaţie în care, în mod evident, nu este de urmat procedura administrativă prealabilă deoarece aceasta deja fusese parcursă în litigiul principal, acela având ca obiect anularea actului administrativ. Astfel, în ipoteza descrisa în art. 19 din Legea contenciosului administrativ, instanţa de judecată este ţinută să verifice îndeplinirea cerinţelor înscrise în această prevedere legală, iar nu a exigenţelor ce constituie condiţiile de admisibilitate ale acţiunii în anulare a unui act administrativ.

În conţinutul cererii de chemare în judecată, reclamanta S.C. A. S.A. arată în mod cât se poate de explicit că mai multe decizii de impunere au fost anulate irevocabil de către instanţele de contencios administrativ, şi că, în cursul perioadei 2005-2007 aceasta a achitat Direcţiei Fiscale Braşov suma totală de 19.458.330,35 RON, rezultând din deciziile de impunere mai sus amintite. Astfel, reclamanta indică decizia de impunere nr. x din 20 martie 2008, decizia 13.238 din 25 ianuarie 2007, decizia numărul 696.442/8634 din 18 ianuarie 2008. De asemenea, reclamanta indică şi hotărârile judecătoreşti prin care actele administrative fiscale mai sus amintite au fost anulate. A mai arătat reclamanta şi că acţiunea în contencios formulată pentru anularea deciziei de impunere x din 7 aprilie 2009 şi a deciziei de soluţionare a contestaţiei administrative a fost respinsă irevocabil de către instanţele de judecată competente.

Prin urmare, precizează reclamanta, suma totală pe care o pretinde a-i fi restituită din totalul de 19.458.330,35 RON este de 15.650.944,22 RON .

În aceste condiţii, având în vedere că instanţa de judecată a respins acţiunea ca inadmisibilă şi nu a judecat fondul litigiului, se impune admiterea recursului, casarea sentinţei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

Cum va avea loc reluarea judecăţii în primă instanţă, iar recursul pârâtului Consiliul Local Braşov - Direcţia Fiscală vizează cheltuielile de judecată asupra cărora s-a pronunţat Curtea de Apel Braşov, aceste cheltuieli rămânând în discuţie, se impune admiterea şi a acestui recurs.

Faţă de cele ce preced, Înalta Curte, potrivit art. 20 din Legea contenciosului administrativ raportat la art. 312 C. proc. civ., va admite ambele recursuri, va casa sentinţa atacată şi va trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile declarate de reclamanta S.C. A. S.A. prin administrator judiciar C. S.R.L. şi de pârâta Consiliul Local Braşov - Direcţia Fiscală împotriva sentinţei nr. 153/2018 din 18 octombrie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Braşov, secţia contencios administrativ şi fiscal.

Casează sentinţa recurată şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 11 iulie 2019.